Eu sunt calea, adevărul şi viaţa
În itinerarul nostru prin a patra Evanghelie, pentru a descoperi cine este Isus pentru noi, am ajuns la ultima etapă. Intrăm în ceea ce suntem obişnuiţi să definim „discursurile de adio” ale lui Isus adresate apostolilor săi. De această dată nu încerc nici măcar să fac un rezumat al contextului şi să scot în evidenţă diferitele unităţi şi subîmpărţiri. Ar fi ca şi cum aş vrea să trasez cadre şi să disting sectoare într-o revărsare de lavă care coboară din crater. De aceea mergem direct la cuvântul pe care intenţionăm să-l adunăm în această meditaţie: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. De n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea». Toma i-a zis: «Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?». Isus i-a spus: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine»” (In 14,2-6).
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”: cuvinte pe care o singură persoană din lume le putea rosti şi le-a rostit de fapt. Cristos este calea şi este destinaţia călătoriei. Fiind Cuvânt veşnic al Tatălui, este adevărul şi viaţa; fiind Cuvânt făcut trup, este calea.
Am avut ocazia de a-l contempla pe Cristos ca viaţă, comentând cuvântul său „Eu sunt pâinea vieţii”, ca adevăr comentând celălalt cuvânt al său „Eu sunt lumina lumii”. De aceea să ne concentrăm asupra lui Cristos cale. După ce l-am contemplat pe Cristos ca dar, avem ocazia de a-l contempla ca model. „Deoarece – scrie Kierkegaard – Evul Mediu deviase tot mai mult accentuând latura lui Cristos ca model, Luther a accentuat cealaltă latură, afirmând că el este dar şi că acest dar revine credinţei să-l accepte”. Dar acum – adăuga acelaşi autor – trebuie să se insiste şi asupra lui Cristos model, dacă nu se vrea ca doctrina despre credinţă să se rezolve într-o frunză de smochin care acoperă omisiunile cele mai anticreştine[1].
Isus continuă să spună celor pe care-i întâlneşte – adică nouă, în acest moment – ceea ce le spunea apostolilor şi celor pe care-i întâlnea în timpul vieţii sale pământeşti: „Veniţi după mine”, sau la singular: „Urmează-mă!”. Urmarea (în greacă, acolouthia) lui Cristos este o temă nemărginită. Despre ea a fost scris în cartea cea mai iubită şi cea mai citită în Biserică, după Biblie, şi anume Imitaţiunea lui Cristos. Noi ne limităm să spunem despre ea ceea ce ne foloseşte pentru a trece la unele aplicaţii practice, tot cu caracter spiritual şi personal, aşa cum ne-am stabilit în aceste meditaţii.
Tema urmării lui Cristos ocupă un loc relevant în a patra Evanghelie. A-l urma pe Isus este aproape un sinonim cu a crede în el. Totuşi, a crede este o aptitudine a minţii şi a voinţei; imaginea „căii” şi a „mersului” scoate în evidenţă un aspect important al credinţei, care este „mersul”, adică dinamismul care trebuie să caracterizeze viaţa creştinului şi repercusiunea pe care credinţa trebuie s-o aibă în conduita de viaţă. Urmarea – spre diferenţă de credinţă şi de iubire – nu indică numai o aptitudine a minţii şi a inimii, ci trasează pentru discipol un program de viaţă care implică o împărtăşire totală: a modului de a trăi, a destinului şi a misiunii Domnului.
* * *
Cu importanţa dată episodului spălării picioarelor, Ioan a voit să sublinieze un domeniu deosebit şi prioritar al urmării lui Cristos, cel al slujirii (In 13,12-15). Dar nu voi vorbi despre slujire. Acestei teme i-am dedicat ultima predică din Postul Mare trecut şi nu este cazul să mă repet. Şi pentru că eu cred că sunt cel mai puţin calificat să vorbesc despre slujire, exercitând, în viaţa mea, aproape numai „slujirea Cuvântului” care, oricât de importantă ar fi, este şi relativ uşoară şi mai satisfăcătoare decât multe alte slujiri în Biserică.
Mai degrabă aş vrea să vorbesc despre ceea ce caracterizează urmarea lui Cristos şi o distinge de orice alt tip de urmare. Despre un artist, despre un filozof, despre un literat se spune că s-a format la şcoala acestui sau acelui maestru renumit. Şi despre noi, călugării, se spune că ne-am format la şcoala, care a lui Benedict, care a lui Dominic, care a lui Francisc, care a lui Ignaţiu de Loyola şi care a altor bărbaţi sau femei. Dar între această urmare şi cea a lui Cristos există o diferenţă esenţială. Ea este exprimată, cum nu s-ar putea face mai bine, de cuvintele lui Ioan însuşi la sfârşitul Prologului Evangheliei sale: „Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos” (In 1,17).
Pentru noi, călugării, asta înseamnă: regula ne-a fost dată prin fondatorul nostru sau prin fondatoarea noastră, dar harul şi forţa de a o pune în practică ne vine numai de la Isus Cristos. Pentru noi şi pentru toţi creştinii în acelaşi mod, acel cuvânt înseamnă şi un alt lucru, încă şi mai radical: evanghelia ne-a fost dată de Isus pământesc, dar capacitatea de a o respecta şi a o pune în practică ne vine numai de la Cristos înviat, prin Duhul său!
Sfântul Toma de Aquino a scris, în această privinţă, cuvinte care pe buzele unui învăţător mai puţin autoritar decât el ne-ar lăsa perplecşi. Comentând afirmaţia paulină: „litera ucide, Duhul dă viaţa” (2Cor 3,6), el scrie: „Prin literă se înţelege orice lege scrisă care rămâne în afara omului, chiar şi preceptele morale conţinute în evanghelie; din acest motiv şi litera evangheliei ar ucide, dacă nu s-ar adăuga, înăuntru, harul credinţei care vindecă”[2]. A înţeles asta din experienţă personală Sfântul Augustin şi de aceea a inventat acea rugăciune extraordinară a sa: „Doamne, tu îmi porunceşti să fiu curat. Ei bine, dă-mi ceea ce îmi porunceşti şi apoi porunceşte-mi ceea ce vrei”[3].
Iată pentru ce mare parte dintre discursurile lui Isus la ultima cină au ca obiect pe Duhul Mângâietor pe care el avea să-l trimită asupra apostolilor. Să amintim una dintre promisiunile sale în această privinţă: „Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă” (In 16,12-14).
Dacă Isus este „calea” (în greacă, odós), Duhul Sfânt este „călăuza” (în greacă, odegós sau odegía). Aşa îl definea deja Sfântul Grigore de Nissa[4] şi aşa îl invocă Biserica latină în Veni Creator. De fapt, cele două versete „Ductore sic te praevio – vitemus omne noxium” înseamnă „cu tine care ne eşti călăuză (ductor) vom evita orice rău”.
* * *
Printre diferitele funcţiuni pe care Isus le atribuie Mângâietorului, în această lucrare în favoarea noastră, cea asupra căreia vrem să ne oprim este aceea de Sufleor: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (14,26). „El vă va aminti”: Vulgata Latina traducea cu ipse suggeret vobis: „El vă va sugera”.
Sufleorul, la teatru, stă ascuns într-o cavitate şi este invizibil pentru public: exact ca Duhul Sfânt care luminează totul, rămânând el invizibil şi, pentru a spune aşa, în culise. Sufleorul rosteşte cuvintele în şoaptă pentru a nu fi auzit de public, şi Duhul vorbeşte „în şoaptă”, liniştit. Însă spre deosebire de sufleorii umani, el nu vorbeşte urechilor, ci inimii; nu sugerează mecanic cuvintele evangheliei, ca un copiator, ci le explică, le adaptează, le aplică la situaţii.
Desigur, vorbim despre „inspiraţiile Duhului”, aşa-numitele „inspiraţii bune”. Fidelitatea faţă de inspiraţii este calea cea mai scurtă şi mai sigură spre sfinţenie. Noi nu ştim de la început care este în concret sfinţenia pe care Dumnezeu o vrea de la fiecare dintre noi; Dumnezeu singur o cunoaşte şi ne-o dezvăluie treptat ce drumul continuă. De aceea nu este suficient a avea un program de perfecţiune foarte clar, pentru a-l realiza după aceea progresiv. Nu există un model de perfecţiune identic pentru toţi. Dumnezeu nu face sfinţi în serie, lui nu-i place clonarea. Fiecare sfânt este o invenţie inedită a Duhului. Dumnezeu poate să ceară unuia opusul a ceea ce cere altuia. Rezultă că pentru a ajunge la sfinţenie omul nu se poate limita să respecte nişte reguli generale care sunt valabile pentru toţi. Trebuie să înţeleagă şi ceea ce Dumnezeu îi cere lui, şi numai lui.
Or, ceea ce Dumnezeu vrea diferit şi deosebit de la fiecare se descoperă prin evenimentele vieţii, prin cuvântul Scripturii, prin conducerea directorului spiritual, dar mijlocul principal şi obişnuit sunt inspiraţiile harului. Acestea sunt solicitări interioare ale Duhului în adâncul inimii, prin care Dumnezeu nu numai că face cunoscut ceea ce doreşte de la noi, ci dă forţa necesară, şi adesea şi bucuria, pentru a îndeplini, dacă persoana este de acord.
Să ne gândim la ce s-ar fi întâmplat dacă Maica Tereza de Calcutta s-ar fi încăpăţânat să respecte regulile canonice în vigoare atunci în institutele călugăreşti. Până la vârsta de 36 de ani, ea era o soră dintr-o congregaţie călugărească, fidelă desigur vocaţiei sale şi dedicată muncii sale, dar nimic care să fi prevăzut în ea ceva extraordinar. În timpul unei călătorii cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru reculegerea sa spirituală anuală a avut loc faptul care a schimbat viaţa sa. Duhul Sfânt i-a „şoptit” la urechea inimii o invitaţie clară: părăseşte ordinul tău, viaţa ta precedentă şi pune-te la dispoziţia mea pentru o operă pe care eu ţi-o voi indica. În rândul fiicelor Maicii Tereza această zi – 10 septembrie 1946 – este amintită cu numele de „Zi a inspiraţiei”. Când este vorba de decizii importante pentru sine sau pentru alţii, inspiraţia trebuie să fie supusă şi confirmată de autoritate sau de propriul părinte spiritual. De fapt, aşa a făcut Maica Tereza. Ne expunem pericolului dacă ne încredinţăm numai propriei inspiraţii personale.
Inspiraţiile bune au ceva în comun cu inspiraţia biblică, aparte desigur autoritatea şi însemnătatea care sunt în mod esenţial diferite. „Dumnezeu i-a spus lui Abraham…”, „Domnul i-a vorbit lui Moise”: această vorbire a Domnului nu era, din punct de vedere al fenomenologiei, ceva diferit de ceea ce are loc în inspiraţiile harului. Glasul lui Dumnezeu, şi pe Sinai, nu răsuna în exterior, ci înăuntrul inimii sub formă de claritate, de impulsuri, provenind de la Duhul Sfânt. Cele zece porunci nu au fost imprimate de degetul lui Dumnezeu pe table de piatră (ne este greu chiar şi să ne imaginăm!), ci pe inima lui Moise care după aceea le-a imprimat pe table de piatră. „Conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Pt 1,21); ei erau cei care vorbeau, dar conduşi de Duhul Sfânt; repetau cu gura ceea ce ascultau în inimă. Dumnezeu, spune profetul Ieremia, scrie legea sa în inimi (Ier 31,33).
Fiecare fidelitate faţă de o inspiraţie este recompensată de inspiraţii tot mai frecvente şi mai puternice. Este ca şi cum sufletul s-ar antrena pentru a ajunge la o percepţie tot mai clară a voinţei lui Dumnezeu şi la o facilitate mai mare în împlinirea ei.
* * *
Problema cea mai delicată, cu privire la inspiraţii, a fost mereu aceea de a discerne acelea care vin de la Duhul lui Dumnezeu de acelea care provin de la duhul lumii, de la propriile patimi sau de la duhul rău. Tema discernământului duhurilor a avut de-a lungul secolelor o evoluţie însemnată. La origine, el era conceput drept carisma care folosea pentru a distinge – între cuvintele, rugăciunile şi profeţiile rostite în adunare – cele care proveneau de la Duhul lui Dumnezeu şi cele care nu proveneau de la el. În exercitarea sa comunitară, carisma profeţiei trebuie să fie însoţită, pentru apostol, de cea a discernământului duhurilor: „Altuia îi este dată profeţia, altuia, discernământul duhurilor” (1Cor 12,10).
Sensul originar al carismei, înţeles de Paul, pare să fie foarte precis şi limitat. Se referă la receptarea profeţiei însăşi, la evaluarea sa din partea unuia sau mai multor membri ai adunării, înzestraţi şi ei cu spirit profetic. Însă şi asta nu atât pe baza unei analize raţionale, cât pe baza unei inspiraţii a aceluiaşi Duh. Sensul discernământului (diakrisis) oscilează, aşadar, între a distinge şi a interpreta: a distinge dacă a vorbit Duhul lui Dumnezeu sau un duh diferit, a interpreta ce a voit să spună Duhul într-o situaţie concretă. Tot la acest dar al discernământului se referă cunoscuta recomandare a apostolului: „Nu stingeţi Duhul! Nu dispreţuiţi profeţiile, dar cercetaţi toate: păstraţi ceea ce este bun! Fiţi departe de orice fel de rău!” (1Tes 5,19-22).
Dacă trebuie să ţinem cont de experienţa actuală a mişcărilor penticostale şi carismatice, trebuie să ne gândim că această carismă ar consta în capacitatea adunării, sau a unora din ea, de a reacţiona activ la un cuvânt profetic, la un citat biblic sau la o rugăciune, exprimând – cu exclamaţia „confirm!” sau cu alte mici semne ale capului şi ale vocii – aprobare faţă de cuvântul ascultat sau arătând, dimpotrivă – cu tăcerea şi cu trecerea la altul –, o evaluare negativă. În acest mod, profeţia adevărată şi falsă este judecată „după roadele” pe care le produce, sau nu le produce, aşa cum întocmai recomanda Isus (cf. Mt 7,16). Această semnificaţie originară a discernământului duhurilor – spusă între paranteze – ar putea să fie de mare actualitate şi astăzi în dezbateri şi în reuniuni, ca acelea care începem să le experimentăm în dialogul sinodal.
În epoca succesivă, în spiritualitatea atât orientală, cât şi occidentală, carisma discernământului duhurilor a folosit mai ales pentru a discerne inspiraţiile discipolului din partea unui bătrân (ca în monahism), şi mai în general pentru a discerne propriile inspiraţii. Evoluţia nu este arbitrară; de fapt, este vorba de acelaşi dar, chiar dacă este aplicat la subiecţi şi în contexte diferite: contextul comunitar în primul caz, cel personal în al doilea.
Există criterii de discernământ pe care le-am putea numi obiective. În domeniul doctrinal ele se rezumă pentru Paul în recunoaşterea lui Cristos ca Domn: „Nimeni care vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu nu spune «Anatema să fie Isus!» şi nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3); pentru Ioan se rezumă în credinţa în Cristos şi în întruparea sa: „Iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci discerneţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci mulţi profeţi falşi au apărut în lume! Prin aceasta îl cunoaşteţi pe Duhul lui Dumnezeu: orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu. Dar orice duh care nu-l mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu” (1In 4,1-3).
În domeniul moral, un criteriu fundamental este dat de coerenţa Duhului lui Dumnezeu cu sine însuşi. El nu poate să ceară ceva care să fie contrar voinţei divine, aşa cum este exprimată în Scriptură, în învăţătura Bisericii şi în îndatoririle propriei stări. O inspiraţie divină nu va cere niciodată să se facă fapte pe care Biserica le consideră imorale, oricâte argumente contrare fictive este capabil să ofere trupul în aceste cazuri; de exemplu, că Dumnezeu este iubire şi de aceea tot ceea ce se face din iubire este de la Dumnezeu.
Însă, uneori, aceste criterii obiective nu sunt suficiente, pentru că alegerea nu este între bine şi rău, ci este între un bine şi un alt bine şi este vorba de a vedea care este lucrul pe care îl vrea Dumnezeu, într-o circumstanţă precisă. Mai ales pentru a răspunde la această exigenţă, Sfântul Ignaţiu de Loyola a dezvoltat doctrina sa despre discernământ. Aproape că îmi este ruşine să vorbesc despre această temă aici…, dar să spunem măcar ceva. Sfântul invită să observăm intenţiile – el le numeşte „duhuri” – care se află în spatele unei alegeri şi reacţiile pe care ea le provoacă[5]. Se ştie că ceea ce vine de la Duhul lui Dumnezeu aduce cu sine bucurie, pace, linişte, dulceaţă, simplitate, lumină. În schimb, ceea ce provine de la duhul răului aduce cu sine tulburare, agitaţie, nelinişte, dezorientare, întuneric. Apostolul Paul scoate în evidenţă acest lucru contrapunând între ele roadele trupului (duşmănii, discordiile, gelozia, mâniile, dezbinările, invidiile) şi roadele Duhului care sunt în schimb iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoinţa, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (Gal 5,22).
Este adevărat, în practică, lucrurile sunt mai complexe. O inspiraţie poate veni de la Dumnezeu şi, cu toate acestea, să provoace o mare tulburare. Dar acest lucru nu este datorat inspiraţiei care este dulce şi paşnică aşa cum este tot ceea ce provine de la Dumnezeu; mai degrabă se naşte din rezistenţa care se opune inspiraţiei sau din faptul că ne cere ceva ce nu suntem gata să-i dăm. Dacă inspiraţia este primită, inima se află foarte repede într-o pace profundă. Dumnezeul răsplăteşte orice mică victorie în acest domeniu, făcând ca sufletul să simtă aprobarea sa, care este bucuria cea mai curată care există în lume.
Un domeniu în care este foarte important să se practice discernământul – în afară de cel al intenţiilor şi al deciziilor – este domeniul sentimentelor. Nimic nu este mai înşelător decât iubirea. Natura este foarte abilă să promoveze ca provenind de la duh ceea ce provine de la trup. În acest domeniu este mai necesar ca oricând să se ţină cont de sfatul pe care poetul latin Ovidiu îl dădea tocmai cu privire la relele iubirii: „Principiis obsta”: „Opune-te începuturilor”, „Sero medicina paratur”: „Este prea târziu pentru medicina, când răul, din cauza prea multelor întârzieri, a dobândit vigoare”[6].
* * *
Rodul concret al acestei meditaţii trebuie să fie o decizie reînnoită de a ne încredinţa în toate şi pentru toate conducerii interioare a Duhului Sfânt, ca printr-un soi de „direcţiune spirituală”. Trebuie să ne abandonăm toţi Învăţătorului interior care ne vorbeşte fără zgomot de cuvinte. Ca buni actori, trebuie să ţinem urechea îndreptată, în marile şi în micile ocazii, spre glasul acestui „sufleor” ascuns, pentru a recita cu fidelitate partea noastră pe scena vieţii. Este ceea ce se înţelege cu expresia „docilitate faţă de Duhul”.
Este mai uşor decât credem noi, pentru că el ne vorbeşte înăuntru, ne învaţă orice lucru şi ne instruieşte cu privire la toate. Este suficientă uneori o simplă privire interioară, o mişcare a inimii, o clipă de reculegere şi de rugăciune. Scrie Ioan în Prima Scrisoare: „Dar în ce vă priveşte, rămâne în voi ungerea pe care aţi primit-o de la el şi nu aveţi nevoie ca să vă înveţe cineva, ci, întrucât ungerea lui vă învaţă despre toate – iar ea este adevărată, şi nu falsă –” (1In 227).
Cu privire la aceste cuvinte, Sfântul Augustin instaurează un contradictoriu neobişnuit, viu cu apostolul. În comentariul său la Prima Scrisoare a lui Ioan el scrie: „Eu îl întreb pe Ioan: «Cei cărora tu le adresai aceste cuvinte aveau deja ungerea… Atunci pentru ce le-ai scris această scrisoare? Pentru ce să-i instruieşti?»… Aici este un mare mister asupra căruia trebuie să reflectăm, o, fraţilor. Sunetul cuvintelor noastre loveşte urechile, dar adevăratul învăţător se află înăuntru… Noi putem îndemna cu sunetul vocii, dar dacă înăuntru nu există cel care învaţă, este vorba de zgomot inutil”[7].
Dacă a primi inspiraţiile este important pentru fiecare creştin, este vital pentru cel care are misiuni de conducere în Biserică. Numai astfel se permite Duhului lui Cristos să conducă el însuşi Biserica sa prin reprezentanţii săi umani. Nu este necesar ca pe o navă toţi pasagerii să fie lipiţi cu urechea de radioul de bord pentru a primi semnale despre rută, despre eventuale iceberguri şi despre condiţiile vremii, ci este indispensabil ca să fie aşa responsabilii de bord. Dintr-o „inspiraţie divină”, primit curajos de Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea, s-a născut Conciliul Vatican II. În acelaşi mod s-au născut, după el, alte gesturi profetice, de care cei care vor veni după noi îşi vor da seama.
Fie ca la acest Paşte, Domnul înviat să facă să răsune, el însuşi, în inima noastră, vreunul din acele divine „Eu sunt” ale sale pe care le-am meditat în acest Post Mare! Mai ales cel care proclamă victoria sa pascală: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26).
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Jurnal, X 1 A 154.
[2] Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 106, a. 2.
[3] Ibid., q. 106, a. 1; cf. deja Augustin, De Spiritu et littera, 21, 36.
[4] Grigore de Nissa, De fide (PG 45, 141C).
[5] Cf. Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, Săptămâna a IV-a (ed. BAC, Madrid, 1963, p. 262 şu).
[6] Ovidiu, Remedia amoris, V,91.
[7] Augustin, Tratate despre Prima Scrisoare a lui Ioan, 3, 13.
Sursa: http://www.ercis.ro
* * *
