Eu sunt învierea şi viaţa
În comentariul nostru la solemnele „Eu sunt” ale lui Cristos din Evanghelia lui Ioan, am ajuns la capitolul 11. El este ocupat în întregime de episodul învierii lui Lazăr. Învăţătura pe care Ioan a voit s-o transmită Bisericii cu înţeleapta compunere a capitolului se poate rezuma în trei puncte.
Primul punct: Isus îl învie pe prietenul Lazăr (In 11,1-44).
Al doilea punct: Învierea lui Lazăr provoacă osândirea la moarte a lui Isus (11,47-50): „Aşadar, arhiereii şi fariseii, adunând Sinedriul, au spus: «Ce să facem, pentru că acest om face multe semne? Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în el; vor veni romanii, ne vor lua pe noi şi vor distruge şi sanctuarul nostru, şi neamul». Unul dintre ei, Caiafa, care era marele preot în anul acela, le-a zis: «Voi nu ştiţi nimic, nici nu înţelegeţi că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întregul neam»”.
Al treilea punct: Moartea lui Isus va procura învierea tuturor celor care cred în el (11,51-53). De fapt, evanghelistul comentează: „Însă nu a spus aceasta de la sine, ci, fiind mare preot în anul acela, a profeţit că Isus avea să moară pentru popor. Şi nu numai pentru popor, ci şi pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu. Din ziua aceea, au hotărât să-l ucidă”.
Rezumând, învierea lui Lazăr provoacă moartea lui Isus; moartea lui Isus provoacă învierea celui care crede în el!
* * *
Acum putem să ne concentrăm asupra cuvântului de autorevelare conţinut în context: „Isus i-a spus: «Fratele tău va învia». Marta i-a zis: «Ştiu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă». Isus i-a spus: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci” (11,23-25).
„Eu sunt învierea!” Ne întrebăm: Despre care înviere vorbeşte Isus aici? Marta se gândeşte la învierea finală. Isus nu neagă această înviere „din ziua de pe urmă”, pe care în altă parte el însuşi o promite (In 6,54), dar aici anunţă un lucru nou: că învierea începe deja de acum pentru cel care crede în el. Sfântul Augustin comentează: „Domnul ne-a indicat o înviere a morţilor care precedă învierea finală. Şi nu este vorba de o înviere ca aceea a lui Lazăr sau a fiului văduvei din Nain… care au înviat pentru a muri încă o dată”[1].
După cum se vede, ideea unei învieri „spirituale” şi existenţiale, care are loc deja în această viaţă graţie credinţei, nu era necunoscută în tradiţia creştină. Noutatea a intervenit atunci când s-a voit să se facă din ea unica semnificaţie a cuvântului lui Isus. Este cunoscută poziţia lui Bultmann, acum depăşită în mare parte, dar care bântuia atunci când studiam eu teologie. Conform lui, învierea despre care vorbeşte Isus este o înviere existenţială, o trezire de conştiinţă, bazată pe credinţă. Suntem pe linia vagului „apel la decizie” şi a „deciziei pentru Dumnezeu”, la care el reduce aproape tot mesajul evangheliei.
Dar Ioan dedică două capitole întregi din Evanghelia sa învierii reale şi trupeşti a lui Isus, furnizând câteva dintre cele mai detaliate informaţii despre ea. Aşadar, pentru el nu este numai „cauza lui Isus”, adică mesajul său, care a înviat din morţi – aşa cum a scris cineva -, ci persoana sa![2]
Învierea actuală nu o înlocuieşte pe cea finală a trupului, ci este garanţia ei. Ea nu zădărniceşte şi nu face inutilă învierea lui Cristos din mormânt, ci dimpotrivă se întemeiază chiar pe ea. Isus poate spune „Eu sunt învierea”, pentru că el este Cel înviat! Înainte de Ioan, Apostolul Paul a fost cel care a afirmat legătura indisolubilă dintre credinţa creştină şi învierea reală a lui Cristos. Este mereu util şi salutar să ne amintim de cuvintele sale vehemente adresate corintenilor: „Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi ai lui Dumnezeu, pentru că dăm mărturie împotriva lui Dumnezeu, spunând că l-a înviat pe Cristos, pe care nu l-a înviat, de vreme ce morţii nu învie. Căci dacă morţii nu învie, nici Cristos nu a înviat, iar dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1Cor 15,14-17).
Însuşi Isus a indicat învierea sa ca semnul prin excelenţă al autenticităţii misiunii sale. Adversarilor care îi cereau un semn, el dă un răspuns care cu greu se poate atribui altora decât lui Isus însuşi: „Această generaţie rea şi adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona profetul: aşa cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în burta peştelui, tot aşa Fiul Omului va fi trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Mt 12,39-40). Opozanţii săi ştiau bine că Iona n-a rămas pentru totdeauna în burta peştelui, ci a ieşit de acolo după trei zile.
Am vorbit, într-o meditaţie precedentă, despre prejudecata prezentă în cei care cred în privinţa credinţei, care nu este mai mică decât aceea pe care ei o reproşează celor care cred. De fapt, le reproşează celor care cred că nu pot să fie obiectivi, din moment ce credinţa le impune lor, de la început, concluzia la care trebuie să ajungă, fără a-şi da seama că la fel se întâmplă între ei. Dacă se porneşte de la ideea că Dumnezeu nu există, că supranaturalul nu există şi că minunile nu sunt posibile, concluzia la care se va ajunge este şi ea dată de la început, de aceea, literalmente, o pre-judecată.
Învierea lui Cristos constituie cazul cel mai exemplar al acestui lucru. Niciun eveniment din antichitate nu este sprijinit de atâtea mărturii de primă mână ca acesta. Unele dintre ele provin de la personalităţi de calibrul intelectual al lui Saul din Tars care anterior combătuse cu mândrie această credinţă. El furnizează o listă detaliată de martori, dintre care unii încă sunt în viaţă, care ar fi putut, de aceea, să-l dezmintă cu uşurinţă (1Cor 15,6-9).
Se pune accent pe discordanţele cu privire la locurile şi timpurile apariţiilor, fără a-şi da seama că această coincidenţă neprogramată cu privire la faptul central este o dovadă a adevărului istoric al său, mai mult decât o dezminţire a sa. Nicio „armonie prestabilită” în acest caz! Înainte de a fi puse în scris, evenimentele din viaţa lui Isus au fost timp de decenii transmise pe cale orală – şi variaţii şi adaptări marginale sunt tipice ale fiecărei relatări o face şi în expansiune o face despre propriile origini, în funcţie de locuri şi de circumstanţe. Este concluzia la care a ajuns cea mai recentă şi acreditată cercetare critică asupra Evangheliilor[3].
De altfel, nu există numai apariţiile. Sfântul Ioan Gură de Aur are, în această privinţă, o pagină vestită, căreia toată această investigaţie modernă nu i-a luat nimic din forţa sa de convingere. Aşadar, spunea el într-o omilie adresată poporului: „Cum putea să le vină în minte la doisprezece oameni sărmani, şi mai mult decât atât neştiutori, care şi-au petrecut viaţa pe lacuri şi pe fluvii, să întreprindă o asemenea lucrare? Ei, care probabil că niciodată nu puseseră piciorul într-o cetate sau într-o piaţă, cum puteau gândi să înfrunte tot pământul? […] Mai degrabă nu ar fi trebuit să spună: Şi acum? Nu s-a putut salva pe el însuşi, cum va putea să ne apere pe noi? În viaţa nu a reuşit să cucerească o singură naţiune şi noi, numai cu numele său, va trebui să cucerim întreaga lume? N-am fi nebuni să intrăm într-o asemenea aventură sau chiar şi s-o gândim pur şi simplu? De aceea este evident că dacă nu l-ar fi văzut înviat şi n-ar fi avut o dovadă incontestabilă a puterii sale, nu s-ar fi expus niciodată la un risc aşa de mare”[4].
La toate aceste dovezi cel care nu crede nu poate opune decât convingerea că învierea din morţi este ceva supranatural şi supranaturalul nu există. Şi ce este acest „decât”, întocmai, o pre-judecată şi un „a priori”?
Fides christianorum resurrectio Christi est, a scris Sfântul Augustin: „Credinţa creştinilor este învierea lui Cristos”. Şi adăuga: „Toţi cred că Isus a murit, chiar şi cei răi cred asta, dar nu toţi cred că a înviat şi nu suntem creştini dacă nu credem asta”[5]. Acesta este adevăratul articol cu care „Biserica stă sau cade”. În Fapte, apostolii sunt definiţi pur şi simplu ca „martori ai învierii sale” (Fap 1,22; 2,32). Aşadar, merita să ne împrospătăm credinţa noastră în ea, înainte de a o celebra liturgic peste câteva săptămâni.
* * *
Numai acum, după ce am pus în siguranţă faptul istoric al învierii lui Cristos, putem dedica atenţia noastră semnificaţiei existenţiale a cuvântului lui Isus: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Comentând episodul celor morţi înviaţi şi apăruţi în Ierusalim în momentul morţii lui Cristos (Mt 27,52-53), Sfântul Leon cel Mare scrie: „Să apară şi acum în Cetatea Sfântă [adică în Biserică] semnele învierii viitoare şi ceea ce trebuie să se împlinească într-o zi în trupuri, să se împlinească acum în inimi!”[6]. Cu alte cuvinte, există două tipuri de înviere: există o înviere a trupului care va avea loc în ziua de pe urmă şi există o înviere a inimii care trebuie să aibă loc în fiecare zi.
Cel mai bun mod pentru a descoperi ce se înţelege prin învierea inimii este să observăm ce a produs spiritual învierea fizică a lui Isus în viaţa apostolilor. Petru începe prima sa scrisoare cu aceste cuvinte: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri” (1Pt 1,3-4).
Aşadar, învierea inimii este renaşterea speranţei. În mod straniu, cuvântul „speranţă” este absent în predica lui Isus. Evangheliile prezintă multe dintre afirmaţiile sale despre credinţă şi despre iubire, dar niciuna despre speranţă, chiar dacă toată predica sa proclamă că există o înviere din morţi şi o viaţă veşnică. Dimpotrivă, după Paşte, vedem explodând literalmente ideea şi sentimentul de speranţă în predica apostolilor. Însuşi Dumnezeu este definit „Dumnezeul speranţei” (Rom 15,13). Explicaţia absenţei afirmaţiilor despre speranţă în evanghelie este simplă: Cristos trebuia mai întâi să moară şi să învie. Înviind, a deschis izvorul speranţei; a inaugurat însuşi obiectul speranţei care este o viaţă cu Dumnezeu dincolo de moarte.
Să încercăm să vedem ce ar putea produce o renaştere a speranţei în viaţa noastră spirituală. Faptele Apostolilor relatează ceea ce s-a întâmplat, într-o zi, în faţa porţii templului din Ierusalim numită „Poarta cea frumoasă”. La poartă zăcea un olog care cerea de pomană. Într-o zi au trecut pe acolo Petru şi Ioan şi ştim ce s-a întâmplat. Ologul, vindecat, a sărit în picioare şi în sfârşit, după cine ştie câţi ani zăcea acolo abandonat, şi el trece prin acea poartă şi intră în templu „sărind şi lăudându-l pe Dumnezeu” (Fap 3,1-9).
Ceva asemănător ni s-ar putea întâmpla şi nouă, graţie speranţei. Adesea ne aflăm şi noi, spiritual, în poziţia ologului în pragul templului; inerţi şi lâncezi, parcă paralizaţi în faţa dificultăţilor. Dar iată că speranţa divină trece alături de noi, adusă de cuvântul lui Dumnezeu, şi ne spune şi nouă, aşa cum Petru i-a spus ologului şi aşa cum i-a spus Isus paraliticului: „Ridică-te şi umblă!” (Mc 2,11). Şi noi ne ridicăm şi intrăm în sfârşit în inima Bisericii, gata să asumăm, din nou şi cu bucurie, îndatoririle şi responsabilităţile care ne sunt încredinţate de providenţă şi de ascultare. Acestea sunt minunile zilnice ale speranţei. Ea este cu adevărat o mare taumaturgă, făcătoare de minuni; repune în picioare mii de ologi şi paralitici spirituali, mii de feţe.
Ceea ce este extraordinar în speranţă este că prezenţa sa schimbă totul, chiar şi atunci când în exterior nu se schimbă nimic. Eu am un mic exemplu în viaţa mea. Eu sunt o persoană care suferă mult mai mult frigul decât căldura. Acum în Italia în martie, la începutul primăverii, temperatura, se ştie, este mai mult sau mai puţin aceeaşi ca la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie. Şi totuşi, de mulţi ani observam că frigul din martie îmi făcea mai puţine probleme decât cel din noiembrie. M-am întrebat de ce, dat fiind că temperatura este aceeaşi, şi în sfârşit am descoperit motivul. Frigul din noiembrie este un frig fără speranţă, pentru că se merge spre iarnă; frigul din martie este un frig cu speranţă, pentru că se merge spre vară!
* * *
Scrisoarea către Evrei compară speranţa cu „o ancoră sigură şi puternică a vieţii noastre”. Sigură şi puternică pentru că este aruncată nu pe pământ, ci în cer, nu în timp, ci în veşnicie, „dincolo de catapeteasmă”, spune aceeaşi Scrisoare către Evrei (Evr 6,18-19). Acest simbol al speranţei a devenit clasic. Dar avem şi o altă imagine a speranţei – într-un anumit sens opusă celei dinainte -, şi anume vela. Dacă ancora este ceea ce dă siguranţă corabiei şi o menţine pe loc în mijlocul valurilor mării, vela este ceea ce o face să se mişte şi să înainteze pe mare.
În ambele moduri acţionează speranţa, fie faţă de corabia care este Biserica, fie faţă de bărcuţa vieţii noastre. Este cu adevărat ca o velă care adună vântul şi fără zgomot îl transformă într-o forţă motrice care transportă corabia pe ape. Aşa cum vela, în mâinile unui marinar bun, este în măsură să exploateze orice vânt, din orice direcţie ar sufla, favorabilă sau nefavorabilă, pentru a mişca barca în direcţia dorită, tot aşa face speranţa.
Înainte de toate, speranţa ne vine în ajutor în drumul nostru personal de sfinţire. Speranţa devine, în cel care o exercită, însuşi principiul progresului spiritual. Ea veghează mereu pentru a descoperi noi „ocazii de bine” realizabile. De aceea nu permite să ne acomodăm în lâncezeală şi în lene. Speranţa este exact contrariul a ceea ce uneori se gândeşte. Nu este o dispoziţie interioară frumoasă şi poetică ce ne face să visăm şi să construim lumi imaginare. Dimpotrivă, este foarte concretă şi practică. Îşi petrece timpul punându-te mereu în faţa îndatoririlor de desfăşurat.
Când într-o situaţie determinată nu este absolut nimic de făcut – spune filozoful Kierkegaard într-unul dintre discursurile sale edificatoare[7] -, atunci, da, ar fi paralizia şi disperarea. Dar speranţa descoperă mereu că există ceva ce se poate face pentru a îmbunătăţi situaţia: a lucra mai mult, a fi mai ascultători, mai umili, mai mortificaţi. Când eşti ispitit să-ţi spui ţie însuţi „Nu mai este nimic de făcut” (tot Kierkegaard ne vorbeşte), speranţa se prezintă în faţă şi îţi spune „Roagă-te!”. Tu răspunzi: „Dar m-am rugat!”, iar ea: „Roagă-te iarăşi!”. Şi chiar când situaţia ar trebui să devină aşa de dură, încât nu pare că mai există cu adevărat ceva de făcut, speranţa ne indică oricum o misiune: să rezistăm până la sfârşit şi să nu pierdem răbdarea. Aceste ţinte indicat de filozoful credincios sunt exigente, dacă nu chiar eroice. Este clar că ele nu sunt posibile prin eforturile noastre, ci numai prin harul lui Dumnezeu care ne vine în ajutor şi nu ne lasă niciodată singuri.
Speranţa are un raport privilegiat, în Noul Testament, cu răbdarea. Este contrariul nerăbdării, al grabei, al lui „totul şi imediat”. Este antidotul la descurajare. Menţine vie dorinţa. Este şi o mare pedagogă, în sensul că nu indică totul dintr-odată – tot ceea ce este de făcut sau se poate face -, ci îţi pune în faţă o posibilitate pe rând. Dă numai „pâinea cea de toate zilele”. Distribuie efortul şi astfel permite să-l realizezi.
Scriptura scoate în evidenţă încontinuu acest adevăr: că suferinţa nu elimină speranţa, ci dimpotrivă o măreşte: „suferinţa aduce răbdare, răbdarea – virtute, virtutea – speranţă, iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,3-5).
Speranţa are nevoie de suferinţă aşa cum flacăra are nevoie de vânt pentru a se întări. Motivele pământeşti de speranţă trebuie să moară, unul după altul, ca să se evidenţieze adevăratul motiv de neclintit care este Dumnezeu. Se întâmplă ca în lansarea unei nave la apă. Este necesar să fie înlăturate structurile care susţineau artificial nava, când era în construcţie, şi să fie scoase una după alta toate diferitele legături, ca să poată pluti şi înainta liber pe apă.
Suferinţa ne elimină orice „prindere” şi ne face să sperăm numai în Dumnezeu. Conduce la acea stare de perfecţiune care constă în a spera atunci când pare că nu există speranţă (Rom 4,18), adică în a continua să sperăm încrezându-ne în cuvântul rostit odată de Dumnezeu, chiar şi atunci când orice motivaţie umană pentru a spera a dispărut. Aceasta a fost speranţa Mariei sub cruce şi pentru aceasta evlavia creştină o invocă numind-o Mater spei, mama speranţei.
Forţa transformatoare a speranţei este descrisă în mod minunat într-un text foarte frumos din Isaia: „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc, dar cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,30-31).
Oracolul este răspunsul la plângerea poporului care spune: „Calea mea este ascunsă de Domnul?”. Dumnezeu nu promite să elimine motivele oboselii şi ale epuizării, ci dăruieşte speranţă. Situaţia rămâne în sine aceea care era, dar speranţa dă forţa pentru a o depăşi.
În cartea Apocalipsului citim: „Când a văzut dragonul că a fost aruncat pe pământ, a început s-o persecute pe Femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Dar i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustiu spre locul ei” (Ap 12,13-14). Dacă imaginea aripilor vulturului se inspiră, aşa cum pare clar, din textul lui Isaia, asta înseamnă că întregii Biserici i-au fost dăruite marile aripi ale speranţei, ca să poată cu ele, de fiecare dată, să scape de atacurile răului şi să depăşească orice dificultate. Astăzi ca şi atunci. Să terminăm ascultând, ca şi cum ar fi făcută acum asupra noastră, invocaţia pe care Apostolul Paul o face în favoarea credincioşilor din Roma la sfârşitul scrisorii sale adresate lor: „Iar Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt!” (Rom 15,13).
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan, 19,9.
[2] W. Marxsen, La risurrezione di Gesú di Nazareth [Învierea lui Isus din Nazaret], Bologna, 1970 (ed. engl. The Resurrection of Jesus of Nazareth, London, 1970).
[3] Cf. J.D.G. Dunn, Gli albori del Cristianesimo [La începuturile creştinismului], 3 vol, Paideia, Brescia, 2006, sintetizat în lucrarea sa Cambiare prospettiva su Gesú [Schimbarea perspectivei cu privire la Isus], Paideia, Brescia, 2011.
[4] Ioan Gură de Aur, Omilii despre Prima Scrisoare către Corinteni, 4, 4 (PG 61, 35 şu).
[5] Augustin, Enarr. in Psalmos, 120,6.
[6] Leon cel Mare, Sermo 66, 3: PL 54, 366.
[7] Søren Kierkegaard, Gli atti dell’amore [Faptele iubirii], Partea a II-a, nr. 3.
Sursa: http://www.ercis.ro
* * *
