V-am dat exemplu
„V-am dat exemplu” a fost titlul celei de-a cincea predici din Postul Mare 2022 care a fost rostită de cardinalul Raniero Cantalamessa, în Aula „Paul al VI-lea” de la Vatican, vineri, 8 aprilie 2022. Tema predicilor din acest an este „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu” – O cateheză mistagogică despre Euharistie”, programate pentru 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022. Tema a fost prezentată în ştirea Sacramentul nonviolenţei. În ajunul începutului predicilor de Postul Mare cardinalul Cantalamessa ilustrează tema euharistică a acestora.
Această ultimă meditaţie despre Euharistie porneşte de la o întrebare: De ce Ioan, în relatarea ultimei cine, nu vorbeşte despre instituirea Euharistiei, dar vorbeşte în schimb, în locul ei, despre spălarea picioarelor? Chiar el care a dedicat un întreg capitol din Evanghelia sa pentru a-i pregăti pe discipoli să mănânce trupul său şi să bea sângele său?
Motivul este că în tot ceea ce se referă la Paşte şi la Euharistie, Ioan arată că vrea să accentueze mai mult evenimentul decât sacramentul, adică mai mult semnificaţia decât semnul. Pentru el, noul Paşte nu începe atât în cenacol, când se instituie ritul care trebuie să-l comemoreze (se ştie că ultima cină a lui Ioan nu este o cină „pascală”); mai degrabă începe pe cruce când se împlineşte faptul care trebuie să fie comemorat. Acolo are loc trecerea de la Paştele vechi la cel nou. Pentru aceasta, el subliniază că, pe cruce, lui Isus „nu i-a fost rupt niciun os”: pentru că aşa era prescris pentru mielul pascal în Exod (In 19,36; Ex 12,46).
Semnificaţia spălării picioarelor
Este important să înţelegem bine semnificaţia pe care o are gestul spălării picioarelor pentru Ioan. Recenta constituţie apostolică Praedicate Evangelium menţionează asta în Preambul, ca însăşi icoană a slujirii care trebuie să caracterizeze toată lucrarea Curiei Romane reformate. Ea ne ajută să înţelegem cum se poate face din viaţă o Euharistie şi astfel „să imităm în viaţă ceea ce se celebrează pe altar”. Suntem în faţa unuia din acele episoade (un altul este cel al străpungerii coastei) în care evanghelistul lasă să se înţeleagă clar că există dedesubt un mister care merge dincolo de faptul contingent care ar putea, în el însuşi, să pară neglijabil.
„Eu – spune Isus – v-am dat exemplu.” Despre ce anume ne-a dat exemplu? Despre modul în care trebuie spălate material picioarele fraţilor, ori de câte ori ne aşezăm la masă? Desigur că nu numai despre asta! Răspunsul este în Evanghelie: „Cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,44-45).
În Evanghelia lui Luca, tocmai în contextul ultimei cine, este prezentat un cuvânt al lui Isus care pare rostit la încheierea spălării picioarelor: „Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care serveşte? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27). Conform evanghelistului, Isus a spus aceste cuvinte pentru că între discipoli apăruse o discuţie despre care dintre ei putea să fie considerat cel mai mare (cf. Lc 22,24). Probabil că tocmai această circumstanţă i-a inspirat lui Isus gestul spălării picioarelor, ca un soi de parabolă în acţiune. În timp ce toţi discipolii sunt concentraţi să discute aprins între ei, el se ridică în tăcere de la masă, caută un lighean de apă şi un ştergar, apoi se întoarce şi îngenunchează în faţa lui Petru pentru a-i spăla picioarele, aruncându-l, bineînţeles, în cea mai mare încurcătură: „Doamne, tu îmi speli mie picioarele?” (In 13,6).
În spălarea picioarelor, Isus a voit parcă să rezume tot sensul vieţii sale, ca să rămână bine imprimat în amintirea discipolilor şi într-o zi, când aveau să poată înţelege, să înţeleagă: „Ceea ce fac eu, tu nu ştii acum, dar vei cunoaşte după aceasta” (In 13,7). Acel gest, pus la încheierea Evangheliilor, ne spune că toată viaţa lui Isus, de la început până la sfârşit, a fost o spălare a picioarelor, adică o slujire a oamenilor. Ea, aşa cum spun unii exegeţi, a fost o pro-existenţă, adică o existenţă trăită în favoarea altora.
Isus ne-a dat exemplul unei vieţi dedicate altora, o viaţă făcută „pâine frântă pentru lume”. Prin cuvintele: „Faceţi şi voi aşa cum am făcut eu”, Isus instituie, aşadar, diakonía, adică slujirea, ridicând-o la rang de lege fundamentală sau, mai bine zis, la stil de viaţă şi la model al tuturor raporturilor în Biserică. Ca şi cum ar spune, şi cu privire la spălarea picioarelor, ceea ce a spus la instituirea Euharistiei: „Faceţi aceasta în amintirea mea!”
În acest moment, însă, trebuie să fac o mică digresiune înainte de a continua discursul. Un Părinte antic, fericitul Isaac din Ninive, dădea acest sfat celui care este constrâns, din datorie, să vorbească despre lucruri spirituale, la care încă n-a ajuns cu viaţa: „Vorbeşte despre asta – spunea el – ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ţi-ai umilit sufletul şi te-ai făcut mai mic decât fiecare ascultător al tău”[1]. Iată, venerabili părinţi, fraţi şi surori, spiritul cu care îndrăznesc să vă vorbesc despre slujire vouă care îl trăiţi zi de zi.
Îmi amintesc observaţia glumeaţă pe care ne-a făcut-o membrilor Comisiei Teologice Internaţionale fostul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cardinalul Franjo Šeper: „Voi teologii – a spus el zâmbind – nu aţi terminat de scris ceva că imediat puneţi deasupra numele şi prenumele vostru. Noi cei din Curie trebuie să facem totul în mod anonim”. Este o calitate a slujirii evanghelice care este pentru mine motiv de admiraţie şi recunoştinţă pentru atâţia slujitori ai Bisericii care lucrează în Curia Romană, în curiile episcopale şi în nunţiaturi.
Spiritul slujirii
Să ne întoarcem la temă. Trebuie să aprofundăm ce înseamnă „slujire”, pentru a o putea realiza în viaţa noastră şi a nu ne opri la cuvinte. Slujirea, în ea însăşi, nu este o virtute. În niciun catalog de virtuţi sau de roade ale Duhului, cum le numeşte Noul Testament, nu se întâlneşte cuvântul diakonía, slujire. Dimpotrivă, se vorbeşte chiar despre o slujire adusă păcatului (cf. Rom 6,16) sau idolilor (cf. 1Cor 6,9) care nu este, desigur, o slujire bună. În sine, slujirea este un lucru neutru: indică o condiţie de viaţă sau un mod de raportare la ceilalţi în munca proprie, un a fi la dispoziţia altora. Poate fi chiar un lucru negativ, dacă este făcut din constrângere (ca în sclavie) sau numai din interes.
Astăzi, toţi vorbesc despre slujire; toţi spun că sunt la serviciu: comerciantul îi serveşte pe clienţi; orice exercită o funcţie în societate, se spune că prestează serviciu sau că este de serviciu. Dar este clar că slujirea despre care vorbeşte Evanghelia este cu totul altceva, deşi nu exclude în sine nici nu descalifică în mod necesar slujirea aşa cum este înţeleasă de lume. Diferenţa este în întregime în motivaţii şi în atitudinea interioară cu care este făcută slujirea.
Să recitim relatarea spălării picioarelor, pentru a vedea cu ce spirit o face Isus şi de ce anume este mişcat: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Slujirea nu este o virtute, ci izvorăşte din virtuţi şi, în primul rând, din caritate; mai mult, este cea mai mare exprimare a noii porunci. Slujirea este un mod de manifestare a lui agápe, adică a acelei iubiri care „nu caută propriul interes” (cf. 1Cor 13,5), ci pe cel al altora, care nu este făcută numai din căutare, dar şi din dăruire. Aşadar, este o participare şi o imitare a acţiunii lui Dumnezeu care, fiind „Binele, tot Binele, Supremul Bine”, nu poate iubi şi face bine decât gratuit, fără niciun interes propriu.
Pentru aceasta, slujirea evanghelică, contrar slujirii lumii, nu este proprie celui inferior, celui nevoiaş, celui care nu are; ci este proprie, mai degrabă, celui care posedă, celui care este pus sus, celui care are. „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult”, în materie de slujire (cf. Lc 12,48). Pentru aceasta, Isus spune că, în Biserica sa mai ales, „cel care conduce” trebuie să fie „ca acela care slujeşte” (Lc 22,26), cel care este „primul” trebuie să fie „slujitorul tuturor” (Mc 10,44). Spălarea picioarelor – spunea profesorul meu de exegeză la Freiburg, Ceslas Spicq – este „sacramentul autorităţii creştine”.
Alături de gratuitate, slujirea exprimă o altă mare caracteristică a lui agápe divină: umilinţa. Cuvintele lui Isus: „Trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora” înseamnă: trebuie să vă aduceţi reciproc slujirile unei carităţi umile. Caritatea şi umilinţa, împreună, formează slujirea evanghelică. Isus a spus odată: „Învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29). Dar, dacă ne gândim bine, ce a făcut Isus pentru a se defini „umil”? Oare a simţit despre sine că este mic sau a vorbit în mod rezervat despre persoana sa? Dimpotrivă, chiar în episodul spălării picioarelor, el spune că este „Învăţător şi Domn” (cf. In 13,13).
Aşadar, ce a făcut pentru a se defini „umil”? S-a înjosit, a coborât pentru a sluji! Din momentul întrupării, n-a făcut altceva decât să coboare, să coboare până la acel punct extrem, când îl vedem în genunchi, spălând picioarele apostolilor. Ce freamăt a trebuit să treacă printre îngeri, văzând în asemenea înjosire pe Fiul lui Dumnezeu, spre care ei nici nu îndrăznesc să-şi îndrepte privirea (cf. 1Pt 1,12). Creatorul este în genunchi în faţa creaturii! „Înroşeşte-te, cenuşă mândră: Dumnezeu se înjoseşte şi tu te înalţi!”, îşi spunea sieşi Sfântul Bernard[2]. Înţeleasă astfel – adică o înjosire pentru a sluji –, umilinţa este cu adevărat calea regească pentru a ne asemăna cu Dumnezeu şi pentru a imita Euharistia în viaţa noastră.
Discernământul spiritelor
Rodul acestei meditaţii ar trebui să fie o revizuire curajoasă a vieţii noastre: obiceiuri, funcţii, orare de lucru, distribuirea şi folosirea timpului, pentru a vedea dacă ea este realmente o slujire şi dacă, în această slujire, există iubire şi umilinţă. Punctul fundamental este de a şti dacă noi îi slujim pe fraţi sau, în schimb, ne slujim de fraţi. Se slujeşte de fraţi şi îi instrumentalizează cel care, eventual, face orice pentru alţii, cum se obişnuieşte să se spună, dar în tot ceea ce face nu este dezinteresat, caută, în vreun mod, aprobarea, aplauzele sau satisfacţia de a se simţi, în interiorul său, în ordine şi binefăcător. Evanghelia prezintă, cu privire la acest punct, exigenţe de o radicalitate extremă: „Să nu ştie stânga ta ceea ce face dreapta ta” (Mt 6,3). Tot ceea ce este făcut, conştient şi pe bună dreptate, „pentru a fi văzuţi de oameni”, este pierdut. Christus non sibi placuit: „Cristos nu s-a complăcut în sine”! (Rom 15,3): aceasta este regula slujirii.
Pentru a face „discernământul spiritelor”, adică al intenţiilor care ne mişcă în slujirea noastră, este util să vedem care sunt slujirile pe care le facem cu plăcere şi cele pe care încercăm să le evităm în toate modurile. În afară de asta, să vedem dacă inima noastră este gata să abandoneze – atunci când ni se cere – o slujire nobilă, care dă profit, pentru una umilă pe care nimeni n-o va aprecia. Slujirile mai sigure sunt cele pe care le facem fără ca nimeni – nici chiar cel care o primeşte – să-şi dea seama, ci numai Tatăl care vede în ascuns. Isus a ridicat la rang de simbol al slujirii unul din gesturile cele mai umile care se cunoşteau în timpul său şi care era încredinţat, de obicei, sclavilor: spălarea picioarelor. Sfântul Paul îndeamnă: „Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste!” (Rom 12,16).
Spiritului de slujire i se opune dorinţa de dominare, obişnuinţa de a impune altora propria voinţă şi propriul mod de a vedea sau de a face lucrurile. Aşadar, autoritarismul. Adesea, cel care este tiranizat de aceste dispoziţii nu-şi dă seama deloc de suferinţele pe care le provoacă şi chiar este uimit când vede că alţii nu arată că apreciază tot „interesul” său şi eforturile sale şi chiar se simte victimă. Isus a spus apostolilor săi să fie ca „mieii în mijlocul lupilor”, dar aceştia sunt, dimpotrivă, lupi în mijlocul mieilor. O mare parte a suferinţelor care uneori chinuiesc o familie sau o comunitate este cauzată de existenţa vreunui spirit autoritar şi despotic în ele care-i calcă în picioare pe ceilalţi şi care, cu pretextul de „a-i sluji” pe ceilalţi, în realitate îi „aserveşte” pe ceilalţi.
Este foarte posibil ca acest „cineva” să fim chiar noi! Dacă avem o mică îndoială în acest sens, ar fi bine să-i întrebăm cu sinceritate pe cei care trăiesc lângă noi şi să le dăm posibilitatea de a se exprima fără teamă. Dacă rezultă că şi noi facem cuiva viaţa dificilă, cu caracterul nostru, trebuie să acceptăm cu umilinţă realitatea şi să regândim slujirea noastră.
Pe de altă parte, spiritului de slujire i se opune şi alipirea exagerată de propriile obiceiuri şi comodităţi. Aşadar, spiritul de slăbiciune. Nu-i poate sluji cu seriozitate pe alţii cel care este interesat mereu să se mulţumească pe sine însuşi, cel care face un idol din propria odihnă, din propriul timp liber, din propriul orar. Regula slujirii rămâne mereu aceeaşi: Cristos nu s-a complăcut în sine.
Slujirea, am văzut, este virtutea proprie a celui care conduce, este lucrul pe care Isus l-a lăsat păstorilor Bisericii, ca moştenirea sa cea mai scumpă. Toate carismele sunt în vederea slujirii; dar în mod cu totul deosebit este carisma de „păstori şi învăţători” (cf. Ef 4,11), şi anume carisma autorităţii. Biserica este „carismatică” pentru a sluji şi este şi „ierarhică” pentru a sluji!
Slujirea Duhului
Dacă pentru toţi creştinii a sluji înseamnă „a nu mai trăi pentru noi înşine” (cf. 2Cor 5,15), pentru păstori înseamnă: „a nu se paşte pe ei înşişi”: „Vai de păstorii lui Israel care se păstoresc pe ei înşişi! Oare păstorii nu ar trebui să păstorească turma?” (Ez 34,2). Pentru lume, nimic nu este mai natural şi corect decât ca acela care este stăpân (dominus), să o facă pe stăpânul. Însă, între discipolii lui Isus „nu trebuie să fie aşa”, ci acela care este stăpân trebuie să slujească. „Nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră – scrie Sfântul Paul –, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră” (2Cor 1,24). Acelaşi lucru îl recomandă păstorilor apostolul Petru: „Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei care v-au fost încredinţaţi, ci făcându-vă modele pentru turmă” (cf. 1Pt 5,3).
Nu este uşor, în slujirea pastorală, a evita mentalitatea stăpânului credinţei; ea s-a inserat foarte repede în concepţia autorităţii. Într-unul din cele mai vechi documente despre slujirea episcopală (Didascalia Siriacă) găsim deja o concepţie care-l prezintă pe episcop ca pe monarh, în a cărui Biserică nimic nu poate fi întreprins, nici de oameni nici de Dumnezeu, fără a trece prin el.
Pentru păstori, şi ca păstori, adesea în punct se decide problema convertirii. Cât de puternic şi insistent răsună acele cuvinte ale lui Isus după spălarea picioarelor: „Eu Domnul şi Învăţătorul…!” Isus „nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu” (Fil 2,6), adică nu i-a fost frică să compromită demnitatea sa divină, să favorizeze lipsa de respect din partea oamenilor, despuindu-se de privilegiile sale şi arătându-se în exterior un om în mijlocul celorlalţi oameni („asemenea oamenilor”).
Isus a trăit simplu. Simplitatea a fost mereu începutul şi semnul unei adevărate întoarceri la Evanghelie. Trebuie imitată acţiunea lui Dumnezeu. Nu există nimic – scria Tertulian – care caracterizează mai bine acţiunea lui Dumnezeu decât contrastul între simplitatea mijloacelor şi a modurilor externe cu care acţionează şi grandoarea efectelor spirituale pe care le obţine[3]. Lumea are nevoie de aparate mari pentru a acţiona şi pentru a impresiona; Dumnezeu nu.
A existat o epocă în care demnitatea episcopilor se exprima prin însemne, titluri, castele, armate. Erau, cum se spune, episcopi-principi, dar de mai multe ori principi mai mult decât episcopi. Astăzi, Biserica trăieşte, cu privire la acest punct, o perioadă care, prin comparaţie, ne apare de aur. Am cunoscut în urmă cu mulţi ani un episcop care considera ceva natural să petreacă în fiecare săptămână câteva ore într-o casă de odihnă, pentru a-i ajuta pe bătrâni să se îmbrace şi să mănânce. Luase ad litteram spălarea picioarelor. Eu însuşi trebuie să spun că am primit de la unii prelaţi cele mai bune exemple de simplitate din viaţa mea.
Însă, trebuie păstrată, şi în această privinţă, o mare libertate evanghelică. Simplitatea cere să nu ne punem mai presus de alţii, dar nici, mereu şi cu încăpăţânare, mai prejos, pentru a menţine, într-un mod sau altul, distanţele, ci să acceptăm, în lucrurile obişnuite ale vieţii, să fim ca alţii. Există persoane – notează cu atenţie Manzoni – care au umilinţă cât este nevoie pentru a se pune mai prejos de oamenii buni, dar nu pentru a fi egali cu ei[4].
Uneori, cea mai bună slujire nu constă în a sluji, ci în ne lăsa slujiţi, ca Isus care, atunci când era ocazia, ştia şi să stea la masă şi să lase să i se spele picioarele (cf. Lc 7,38) şi care, cu amabilitate, accepta serviciile pe care i le aduceau, în timpul călătoriilor sale, unele femei generoase şi iubitoare (cf. Lc 8,2-3).
Există un alt lucru care trebuie spus în privinţa slujirii păstorilor, şi anume: slujirea fraţilor, oricât de importantă şi sfântă, nu este primul lucru şi nu este esenţialul; mai întâi este slujirea lui Dumnezeu. Isus este înainte de toate „Slujitorul lui Jahve” şi apoi şi slujitorul oamenilor. Chiar părinţilor le aminteşte asta, spunând: „Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). El nu ezita să dezamăgească mulţimile, venite pentru a-l asculta şi pentru a fi vindecaţi, părăsindu-le pe neaşteptate, pentru a se retrage în locuri singuratice ca să se roage (cf. Lc 5,16).
Şi slujirea evanghelică este ameninţată astăzi de pericolul secularizării. Se consideră, cu prea mare uşurinţă, că orice slujire adusă omului este slujire a lui Dumnezeu. Sfântul Paul vorbeşte despre o slujire a Duhului (diakonía Pneumatos) (2Cor 3,8), în slujba căruia sunt destinaţi slujitorii din Noul Testament. Spiritul de slujire trebuie să se exprime, în păstori, prin slujirea Duhului!
Cel care, ca preotul, este, prin vocaţie, chemat la această slujire „spirituală”, nu-i slujeşte pe fraţi dacă le dă sute sau mii de alte slujiri, dar o neglijează pe singura pe care cineva este îndreptăţit să o aştepte de la el şi pe care numai el o poate da. Este scris că preotul „este pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu” (Evr 5,1). Când a apărut pentru prima dată această problemă în Biserică, Petru a rezolvat-o spunând: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese… Noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fap 6,2-4).
Există păstori care, de fapt, s-au întors la slujirea la mese. Se ocupă de tot felul de probleme materiale, economice, administrative, uneori chiar agricole, care există în comunitatea lor (când foarte bine ar putea fi lăsaţi alţii să le facă), şi neglijează slujirea lor adevărată, de neînlocuit. Slujirea Cuvântului cere ore de lectură, studiu, rugăciune.
Imediat după ce le-a explicat apostolilor semnificaţia spălării picioarelor, Isus le-a spus: „Ştiind acestea, fericiţi sunteţi dacă le faceţi” (In 13,17). Şi noi vom fi fericiţi, dacă nu ne vom mulţumi să ştim acestea – şi anume că Euharistia ne determină la slujire şi la împărtăşire –, ci le vom face, pe cât posibil începând chiar de astăzi. Euharistia nu este numai un mister de consacrat, de primit şi de adorat; este şi un mister de imitat.
Însă, înainte de a încheia, trebuie să amintim un adevăr pe care l-am subliniat în toate reflecţiile noastre despre Euharistie, adică acţiunea Duhului Sfânt! Să ne păzim de a reduce darul la obligaţie! Noi nu am primit numai porunca de a ne spăla picioarele şi de a ne sluji: am primit harul de a putea face asta. Slujirea este o carismă şi, ca toate carismele, este „o manifestare a Duhului spre binele comun” (1Cor 12,7); „Fiecare, după carisma pe care a primit-o, să vă slujiţi unii pe alţii” (1Pt 4,10). Darul precedă obligaţia şi face posibilă împlinirea ei. Aceasta este „vestea bună” – Evanghelia – a cărei amintire mângâietoare zilnică este Euharistia.
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, mulţumesc pentru ascultarea binevoitoare şi cele mai vii urări ale mele pentru o Săptămână Sfântă bună şi un Paşte fericit!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Sf. Isaac din Ninive, Discorsi ascetici, 4, Città Nuova, Roma 1984, p. 89.
[2] Bernard de Clairvaux, Laudele Fecioarei, I, 8.
[3] Cf. Tertulian, De baptismo, 1 (CCL, I, p. 277).
[4] Cf. A. Manzoni, Logodnicii, cap. 38.
