A treia predică de Postul Mare 2026a pr. Roberto Pasolini, OFMCap.

Misiunea. Vestirea evangheliei la toată făptura

A treia meditaţie ne invită să facem un pas mai departe. Convertirea şi fraternitatea nu sunt punctul de sosire: îşi găsesc împlinirea în misiune. Ceea ce a primit Francisc – o sensibilitate transformată, bucuria fraţilor, descoperirea unui Dumnezeu care iubeşte golindu-se de sine – nu poate fi reţinut, ci este chemat să ajungă şi să atingă viaţa celorlalţi.

Drumul pe care îl vom parcurge este împărţit în cinci etape: primatul mărturiei asupra cuvântului, conform intuiţiei franciscane că Cristos nu se anunţă mai întâi, ci se lasă generat printr-o viaţă transformată; stilul de a ne lăsa primiţi, chiar înainte de a dori să oferim ceva; arta de a aştepta întrebările celuilalt, fără a anticipa răspunsuri nesolicitate; rodnicia întâlnirii, aşa cum arată călătoria lui Francisc la sultanul Egiptului; şi, în final, paradoxul evanghelic al supunerii, care nu este slăbiciune, ci cel mai înalt mod al iubirii – aceeaşi cu care Dumnezeu se dăruieşte.

1. A-l genera pe Cristos

Curând, în fraternitate franciscană primară, faptul de a fi şi de a se ruga împreună au dat naştere la ceva neaşteptat: dorinţa de a împărtăşi cu alţii experienţa şi vestirea evangheliei. Ceea ce se întâmplase deja cu primii discipoli s-a întâmplat şi cu fraţii: după ce au învăţat să fie cu Isus, au simţit că nu mai pot păstra pentru ei înşişi ceea ce primiseră.

Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii […] vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi (1In 1,1-3).

Mai întâi este comuniunea vieţii, apoi vestirea mântuirii. Mai întâi contemplarea Cuvântului, apoi cuvântul care mărturiseşte prezenţa sa. Nu se poate vorbi cu adevărat despre ceea ce încă nu a prins rădăcini în propria viaţă. Sfântul Francisc cunoaşte tentaţia subtilă de a rosti cuvinte potrivite fără a ne lăsa mai întâi transformat de ele, de a transmite altora ceva ce încă nu s-a întrupat în noi.

„Este o mare ruşine pentru noi, slujitorii lui Dumnezeu, că sfinţii au făcut faptele şi noi vrem să primim glorie şi onoare numai relatându-le” (Avertisment VI, 3; FF 154).

A relata faptele sfinţilor fără a ne lăsa schimbaţi de modul lor de viaţă riscă să fie numai un mod pentru a-i admira de la distanţă. Vorbim despre ele, dar rămânem la adăpost. Pentru aceasta este nevoie de răbdare: să păstrăm ceea ce am văzut şi ascultat, să lăsăm să se maturizeze în rugăciune, până când devine viaţă chiar înainte de a deveni cuvânt.

„Fericit este slujitorul care adună în vistieria cerului bunurile pe care i le arată Domnul şi nu doreşte să le descopere oamenilor în vederea unei recompense, căci însuşi Cel Preaînalt va descoperi lucrările sale cui îi va plăcea. Fericit este slujitorul care păstrează secretele Domnului în inima sa” (Avertisment XXVIII, 1-3; FF 178).

Cu aceste cuvinte, Francisc avertizează împotriva unei ispite foarte subtile: a folosi lucrurile lui Dumnezeu pentru a căuta aprobare sau recunoaştere. Chiar ceea ce este autentic, dacă este expus prea repede, riscă să-şi piardă adevărul: de aceea, Francisc ne invită să păzim ceea ce primim, lăsându-l să se maturizeze în inimă până când devine viaţă. Regula Neautentificată preia şi radicalizează această perspectivă:

„Totuşi, toţi fraţii să predice cu faptele. […] Duhul trupului, de fapt, doreşte şi se preocupă mult să aibă cuvinte, dar puţin să le pună în practică” (Regula Neautentificată XVII, 3.11; FF 46.48).

Un episod, neatestat de surse oficiale, dar pe deplin coerent cu spiritul lui Francisc, exprimă în mod clar această pedagogie. Într-o zi, sfântul i-a cerut fratelui Ginepro să-l însoţească pentru a predica în oraş. Cei doi au parcurs străzile în tăcere, s-au oprit lângă bolnavi, au zâmbit copiilor, au ajutat pe cei aflaţi în nevoie. Nu s-a rostit niciun discurs. La întoarcere, Ginepro a întrebat: „Părintele meu, şi predica?”. Francisc a răspuns: „Am făcut-o, fratele meu, am făcut-o”.

Pentru Francisc a avea încredere mai mult în mărturie decât în cuvinte nu este o alegere strategică: este consecinţa unei convingeri teologice profunde care trebuie adusă la lumină. Cristos nu este o informaţie de transmis, ci un mister care locuieşte în omenire şi cere să fie recunoscut pentru a putea să iasă la iveală în viaţă. Evanghelia nu este comunicată ca o simplă veste; este dăruită ca o viaţă care prinde contur încet. În Scrisoarea către credincioşi, Francisc oferă o viziune surprinzătoare şi foarte concretă asupra vieţii creştine, în care credinciosul asumă o triplă relaţie cu Cristos: cea a soţului, cea a fratelui, cea a mamei. Cea mai îndrăzneaţă – şi poate cea mai originală – este tocmai aceasta din urmă:

„(Suntem) soţi, fraţi şi mame ale Domnului nostru Isus Cristos. Suntem soţi atunci când, în Duhul Sfânt, sufletul credincios se uneşte cu Isus Cristos. Suntem fraţii săi atunci când facem voinţa Tatălui său, care este în cer. Suntem mame atunci când îl purtăm în inima noastră şi în trupul nostru prin iubire şi conştiinţă curată şi sinceră şi îl naştem prin lucrarea sfântă, care trebuie să strălucească drept exemplu pentru alţii” (Scrisoarea a II-a către credincioşi 50-53; FF 200).

A-l genera pe Cristos nu înseamnă a vorbi bine despre el sau a-i convinge pe ceilalţi cu cuvinte eficiente. Înseamnă a lăsa ca prezenţa sa să schimbe cu adevărat modul nostru de viaţă, până când acesta devine vizibil şi pentru ceilalţi. Este experienţa pe care o trăieşte o mamă: mai întâi îşi poartă copilul în ea însăşi, îi dă timp să crească şi abia după aceea îl naşte. Aşa este şi pentru credinţă. Mai întâi Cristos ocupă spaţiu în noi, în tăcere, în rugăciune, în alegerile zilnice. Şi abia după aceea poate să apară în exterior, în gesturi şi în modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Când misterul lui Cristos se manifestă în noi, ceva poate începe să se mişte şi în ceilalţi. Nu pentru că am spus cuvintele cele mai potrivite, ci pentru că o viaţă nouă şi diferită a devenit vizibilă în noi. Evanghelia aduce rod în acest fel: nu înainte de toate prin ceea ce spunem, ci prin ceea ce umanitatea noastră reuşeşte să exprime, prin acţiunea tăcută şi eficientă a Duhului Sfânt.

2. A ne lăsa primiţi

La începutul experienţei sale, Sfântul Francisc îi adună pe fraţi, le vorbeşte îndelung despre Împărăţia lui Dumnezeu şi apoi îi trimite doi câte doi pe străzile lumii: „Mergeţi, preaiubiţilor, doi câte doi în diferite părţi ale lumii şi vestiţi oamenilor pacea şi pocăinţa pentru iertarea păcatelor; şi fiţi răbdători în persecuţii, siguri că Domnul va împlini planul său şi va respecta promisiunile sale. Răspundeţi cu umilinţă celor care vă întreabă, binecuvântaţi pe cei care vă persecută, mulţumiţi celor care vă insultă şi vă calomniază, pentru că în schimb ne este pregătită împărăţia veşnică” (1 Celano, XII, 29; FF 366).

Aceste cuvinte nu sunt o invenţie a lui Francisc, ci reiau îndeaproape mandatul cu care Isus i-a trimis pe discipolii săi (cf. Lc 10,1-12). Evanghelia recomandă un stil esenţial: a pleca fără siguranţe, „fără pungă şi sac”, a intra în case urându-le pacea, a rămâne, „mâncând şi bând ceea ce au” (Lc 10,4,7). Şi adaugă un detaliu decisiv: discipolii sunt trimişi în locurile unde Isus „urma să meargă” (Lc 10,1).

Aceasta schimbă profund modul de a înţelege misiunea. Discipolii nu duc ceva ce lipseşte, ci pregătesc o întâlnire pe care Isus însuşi doreşte să o realizeze. Nu totul depinde de ei: ceea ce ei nu reuşesc să facă, Domnul însuşi va face. Noi nu suntem centrul mesajului, ci faţa lui Dumnezeu, pe care noi, cu simplitate, o putem face transparentă şi accesibilă.

Indicaţiile lui Isus conţin o logică ce răstoarnă multe dintre obiceiurile noastre. Discipolii sunt trimişi fără protecţii, „ca mieii în mijlocul lupilor” (Lc 10,3), cu singura sarcină de a duce pacea şi de a accepta ceea ce li se oferă. Abia după aceea – şi în cadrul aceleiaşi primiri pe care au primit-o – pot spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi” (Lc 10,9). Mişcarea este clară: mai întâi a ne lăsa primiţi, apoi a vesti.

Nu este vorba de a duce ceva din exterior, ca şi cum s-ar umple o lipsă totală, ci de a recunoaşte binele care este deja prezent şi de a-i da un nume. Această secvenţă – acceptare primită, apoi vestire – conţine o pedagogie importantă. Cei care se lasă găzduiţi fac un gest slab care, în aparenţă, pare să renunţe la iniţiativă. În realitate, revelează semnificaţia cea mai profundă a evangheliei: a accepta să primim înseamnă a recunoaşte că celălalt nu este numai un destinatar, ci şi cineva de la care putem primi ceva. Înseamnă a lua în serios umanitatea sa, capacitatea sa de bine, disponibilitatea sa.

În acest fel, se creează un spaţiu nou, în care evanghelia nu apare drept ceva impus din exterior, ci ca recunoaşterea unei prezenţe care este deja la lucru. Pentru ca aceasta să se întâmple, este necesară o sărăcie reală: a ne prezenta fără a avea totul şi fără a controla totul, a accepta să depindem şi de bunătatea şi de sensibilitatea celorlalţi şi a ne da seama că Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă, în mod ascuns, şi în viaţa celor care încă nu o cunosc.

Acest stil sărac şi dezarmat interpelează profund modul nostru de a înţelege evanghelizarea. De-a lungul secolelor, am riscat să o trăim ca o mişcare unidirecţională: apropiindu-ne de ceilalţi cu o atitudine didactică, uneori chiar critică, gata să integrăm ceea ce lipseşte şi să reducem totul la propriile noastre categorii.

Cuvântul lui Isus şi mărturia Sfântului Francisc par să indice, în schimb, o cale mai simplă şi, în acelaşi timp, mai exigentă: a ne lăsa primiţi, a recunoaşte ceea ce în ceilalţi este deja aproape de Dumnezeu şi a le oferi posibilitatea de a ieşi la iveală. A evangheliza, din această perspectivă, înseamnă a le spune altora – chiar fără a spune nimic – că este frumos că ei există, că viaţa lor are valoare. Nu pentru a-i confirma pur şi simplu în ceea ce sunt, ci pentru a-i însoţi ca să recunoască, puţin câte puţin, adevărul şi frumuseţea pe care le poartă în ei, fără a ne grăbi să-i conducem la ideile noastre.

Împărăţia nu creşte prin prozelitism, uneori prea forţat, ci atunci când modul nostru de a ne relaţiona le permite celor pe care îi întâlnim să exprime ceea ce e mai bun din ei înşişi şi, astfel, să se deschidă revelaţiei lui Dumnezeu. Acolo Împărăţia devine aproape şi accesibilă. Nu există nimic spectaculos în acest mod de a vesti, ci există ceva profund adevărat.

Papa Francisc a exprimat acest lucru cu mare claritate:

„Toţi au dreptul să primească evanghelia. Creştinii au datoria de o vesti fără a exclude pe nimeni, nu ca acela care impune o nouă obligaţie, ci ca acela care împărtăşeşte o bucurie, semnalează un orizont frumos, oferă un ospăţ dorit. Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie” (Papa Francisc, Evangelii gaudium, 14).

A creşte prin atracţie: asta se întâmplă atunci când prezenţa noastră nu înăbuşă libertatea celorlalţi, ci o trezeşte; când mesajul nostru nu apasă, ci deschide un spaţiu. Poate că tocmai asta aşteaptă lumea să recunoască în comunităţile creştine: locuri unde calitatea Împărăţiei este făcută vizibilă şi se răspândeşte – cu discreţie şi forţă, cu curaj şi respect.

3. A aştepta întrebările

Respectul şi stima cu care Francisc se apropie de ceilalţi – recunoscând în fiecare persoană o prezenţă a lui Dumnezeu deja la lucru – fac posibil un dialog adevărat. Nu este vorba numai de a şti să vorbim, ci mai presus de toate de a şti să ascultăm. Şi, când vine momentul, de a şti să comunicăm cuvintele speranţei care vin de la Dumnezeu.

A evangheliza, din această perspectivă, nu înseamnă a da imediat răspunsuri, ci a şti să aşteptăm să apară întrebările. Este o atitudine interioară, chiar înainte de a fi un mod de a comunica: se naşte din convingerea că Dumnezeu confirmă şi completează mărturia noastră săracă. Dacă acesta este cazul, nu este nevoie să ne grăbim. Cei care au încredere în această stil al lui Dumnezeu – fericit să se lase reprezentaţi de noi – ştiu să aştepte şi să-i dea spaţiu celuilalt.

Izvoarele franciscane păstrează un episod care arată cu mare simplitate această modalitate de vestire a Evangheliei. La un schit, deasupra Borgo San Sepolcro, trăiau nişte călugări, în timp ce în pădurile din apropiere se ascundeau bandiţi care ieşeau adesea să jefuiască trecătorii. Uneori veneau la schit să ceară pâine, dar călugării încetaseră să le mai dea din cauza agresivităţii lor.

Într-o zi, sfântul Francisc, trecând pe la acel schit, a aflat despre situaţie şi le-a propus călugărilor ceva neaşteptat:

„Mergeţi, luaţi pâine bună şi vin bun, duceţi-le lor în pădure unde ştiţi că sunt şi chemaţi-i, strigând: «Fraţi tâlhari, veniţi la noi: suntem călugării şi vă aducem pâine bună şi vin bun!». Vor veni imediat la tine. Apoi vei întinde o faţă de masă pe jos, vei aşeza pâinea şi vinul pe ea şi îi vei servi cu umilinţă şi bucurie până când vor mânca. După masă, vestiţi-le cuvintele Domnului şi, în final, faceţi-le această primă cerere din iubire faţă de Dumnezeu: să vă promită că nu vor lovi pe nimeni şi nu vor face rău niciunei persoane. Căci dacă le ceri totul deodată, nu te vor asculta; în schimb, cuceriţi de umilinţa şi caritatea pe care le-o veţi arăta, îţi vor promite asta” (Compilaţia de la Assisi 115; FF 1669).

Călugării s-au supus. Bandiţii au venit, au mâncat, au ascultat – şi, în cele din urmă, unii au intrat în Ordin, alţii şi-au schimbat viaţa, alţii au decis cel puţin să nu mai folosească violenţa.

Acest episod arată ceva foarte concret: nu putem cere cuiva să-şi schimbe viaţa înainte de a-l face să experimenteze mai întâi primire, respect şi încredere. Dacă anticipăm cererile prea devreme, chiar şi pe cele corecte din punct de vedere moral, invitaţiile noastre nu reuşesc să ajungă la inima celuilalt. În primul rând, trebuie să creăm spaţiul pentru ca să se poată naşte dorinţa şi cererea de o schimbare a vieţii. Numai atunci ceea ce spunem poate fi cu adevărat ascultat.

Este acelaşi stil ca al lui Isus. Când îl întâlneşte pe Zaheu, nu-l întreabă nimic, nu-i ţine o lecţie etică. Îi spune pur şi simplu: „Trebuie să rămân astăzi în casa ta” (Lc 19,5). Acea întâlnire, gratuită şi neaşteptată, face să se nască în Zaheu dorinţa de a produce o transformare în viaţa sa.

Faptele Apostolilor relatează o scenă care luminează şi mai bine acest pasaj. În capitolul opt, Filip întâlneşte pe un drum pustiu un funcţionar etiopian care citeşte pe profetul Isaia fără să-l înţeleagă. Nu începe imediat să explice textul. Se apropie, merge alături de el şi îi pune o întrebare foarte simplă: „Înţelegi ce citeşti?” (Fap 8,30).

În acel moment, cealaltă persoană este cea care se expune: „Şi cum aş putea înţelege dacă nu mă călăuzeşte cineva?” (Fap 8,31). Apoi, eunucul îi pune lui Filip o altă întrebare, şi mai profundă, pornind de la textul pe care îl citeşte: „Despre cine vorbeşte profetul?” (Fap 8,34). Abia după ce au apărut aceste întrebări, Filip începe să i-l vestească pe Isus, cu cuvinte puţine şi scurte. În acest moment, eunucul însuşi întreabă: „Ce mă împiedică să fiu botezat?” (Fap 8,36).

Ceea ce impresionează în relatare este tocmai asta: anunţul ocupă puţin spaţiu, în timp ce tot restul – drumul împreună, ascultarea, întrebările – este ceea ce pregăteşte cu adevărat întâlnirea. Modul în care se ajunge să vorbească despre Cristos este la fel de decisiv ca şi cuvintele pe care le rosteşte. A evangheliza nu înseamnă a umple tăcerea cu răspunsuri, ci a însoţi persoanele până când pot recunoaşte şi exprima întrebările care deschid viaţa lor către mântuirea lui Cristos. Acele întrebări, de fapt, sunt deja un loc în care Dumnezeu este prezent şi lucrează.

Dar există şi un pasaj mai profund. Filip nu rămâne în afara scenei: coboară în apă împreună cu eunucul. Acest gest spune ceva esenţial. Nu putem însoţi pe cineva în credinţă fără a fi implicaţi personal. Şi această implicare trece prin disponibilitatea de a împărtăşi propria slăbiciune şi propria nevoie de mântuire. De fapt, şi cei care sunt deja botezaţi au nevoie să se întoarcă încontinuu la izvorul vieţii lor în Cristos, pentru a se lăsa reînnoiţi şi pentru a rămâne în mod viu în drumul convertirii. Numai aşa ceea ce spunem poate atinge cu adevărat viaţa celorlalţi.

Când cuvintele izvorăsc dintr-o experienţă reală, ele ajung la ceilalţi. Când în schimb rămân abstracte şi impersonale, nu conving pe nimeni. Nici măcar pe noi, cei care le rostim. A vesti Evanghelia înseamnă a ne apropia cu respect de viaţa celorlalţi şi a recunoaşte că, în complexitatea vieţii lor, există deja o căutare a sensului, a binelui, a adevărului.

Martorii Celui Înviat nu sunt persoane care au toate răspunsurile. Sunt bărbaţi şi femei care au învăţat să asculte propriile întrebări şi să convieţuiască cu propriile lumini şi umbre, lăsându-se învăţaţi în fiecare zi de Cristos. Astfel, cu umilinţă, încep din nou în fiecare zi să meargă ca discipoli, purtând truda vieţii alături de ceilalţi.

4. A-l întâlni pe celălalt

Încă de la o vârstă fragedă, firea lui Francisc a fost una a celui care simţea nevoia de a-şi da viaţa pentru ceva măreţ. Cuvintele scriitorului J.D. Salinger din romanul său Tânărul Holden par deosebit de potrivite: „Ceea ce distinge omul imatur este faptul că vrea să moară cu nobleţe pentru o cauză, în timp ce ceea ce distinge omul matur este faptul că vrea cu umilinţă să trăiască pentru ea”. Când sărăcuţul din Assisi îl întâlneşte pe Domnul Isus, acest impuls eroic nu dispare, ci îşi schimbă direcţia: devine dorinţa de a-şi dărui viaţa pentru Evanghelie. Această dorinţă îl duce în 1219 să plece în a cincea cruciadă, ajungând în taberele creştine care erau în Damietta, un oraş portuar egiptean din Delta Nilului, chiar în timpul asediului oraşului, în momentul cel mai intens al conflictului dintre armata cruciaţilor şi cea a Sultanului.

În timpul unui armistiţiu, Francisc a traversat frontul cu un tovarăş şi s-a prezentat în faţa sultanului Egiptului, Al-Malik al-Kamil. Santinelele l-au capturat, l-au maltratat şi l-au înlănţuit, dar el nu a dat înapoi şi a cerut să fie dus la stăpânul lor. Ceea ce s-a întâmplat i-a surprins pe toţi: ceea ce părea a fi începutul unui martiriu s-a transformat într-o întâlnire marcată de respect şi de primire. După cum povesteşte Toma de Celano, sultanul l-a recunoscut pe Francisc ca om al lui Dumnezeu, l-a ascultat cu atenţie şi, când a venit momentul să-şi ia rămas bun, l-a trimis înapoi teafăr şi nevătămat în tabăra creştină, cerându-i chiar să se roage pentru el, ca Domnul să-i arate calea cea mai plăcută (cf. 1 Celano 57; FF 422-423). Mărturia unui alt cronicar, Jacques de Vitry, confirmă, de asemenea, că Francisc fusese recunoscut ca „om al lui Dumnezeu” şi inspirase respect chiar şi în rândul celor pe care îi considera duşmani (cf. FF 2226-2228).

Cum ar trebui să interpretăm acest episod? La prima vedere, nu pare să se întâmple prea multe: sultanul nu se converteşte, iar Francisc nu găseşte martiriul pe care îl căuta. Totuşi, tocmai în această întâlnire se întâmplă ceva important. Francisc nu se prezintă cu un discurs de ţinut, ci cu un mod de a se prezenta: simplu, sărac, fără apărare. Nu caută să-şi impună propriile idei; se prezintă în faţa celuilalt aşa cum este.

Şi această atitudine schimbă totul. Sultanul nu este impresionat de cuvinte deosebite, ci de ceea ce vede: un om care trăieşte cu adevărat ceea ce crede. În Francisc, el recunoaşte o persoană în care sărăcia şi umilinţa lui Cristos sunt făcute vizibile. Sultanul nu se simte atacat sau pus în discuţie, ci primit de oaspetele său neaşteptat. Din acest motiv, el, la rândul său, se deschide: ascultă, respectă, se arată chiar generos.

În acel moment, nu are loc o convertire în sensul pe care îl aşteptăm noi întotdeauna, ci se naşte ceva la fel de real: o adevărată întâlnire între doi oameni, diferiţi în credinţă şi în istorie, care reuşesc să stea faţă în faţă fără frică. Tocmai acest mod de întâlnire lasă o urmă în istorie şi, în timp, devine şi un stil care face posibilă relaţia şi dialogul între religii diferite, fără ca niciunul să fie nevoit să se impună asupra celuilalt. Francisc nu renunţă la propria credinţă, ci se apropie de celălalt în aşa fel încât să-i permită să exprime ceea ce este mai bun din umanitatea sa. În această întâlnire nu există unul care să prevaleze asupra celuilalt, ci doi oameni care se recunosc în demnitatea lor.

Adevărata „minune” care s-a petrecut la Damietta nu a fost convertirea sultanului. Ci faptul că, în mijlocul războiului, doi oameni au găsit modul de a se întâlni cu adevărat şi de a se despărţi în pace. Amândoi au rămas fideli credinţei lor şi tocmai din acest motiv întâlnirea a fost reală. În acel schimb, s-a întâmplat ceva ce nu poate fi măsurat prin categorii de succes sau de eşec. Francisc s-a întors fără rezultate evidente, dar cu o conştientizare mai profundă: Evanghelia nu se vesteşte pentru a învinge, ci pentru a întâlni. Celălalt nu este o ţintă de atins, ci un prag în faţa căruia ne oprim, aşteptând să fim primiţi. A evangheliza nu înseamnă scurta distanţa cu orice preţ, ci a o traversa fără a o şterge, păstrând diferenţa ca spaţiul în care Dumnezeu continuă să acţioneze în inima fiecăruia.

5. Supuşi tuturor

Călătoria în Egipt a lăsat în Francisc o urmă profundă, tăcută şi de durată. Nu o menţionează în scrierile sale – aşa cum nu a vorbit niciodată despre stigmate – totuşi, acea întâlnire reapare în anii următori în unele alegeri şi în unele cuvinte pe care le scrie.

O primă urmă se percepe într-o scrisoare pe care a scris-o, în mod ideal, tuturor guvernanţilor lumii, cerându-le să vestească public lauda adusă lui Dumnezeu în fiecare seară, pentru ca tot poporul să se poată uni (cf. Scrisoare către conducătorii popoarelor, 7; cf. FF 213). Este o propunere neobişnuită, pe care mulţi au legat-o de o tradiţie pe care o văzuse şi o ascultase în Orient: acea voce care, de mai multe ori pe zi, îi chema pe credincioşi la rugăciune. Francisc nu copiază, ci recunoaşte ceva bun, îl primeşte şi îl reelaborează. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Laudele lui Dumnezeu Preaînalt, unde succesiunea numelor lui Dumnezeu poartă ecoul unei rugăciuni încă răspândite astăzi în tradiţia islamică (cf. Laudele aduse Celui Preaînalt; FF 261).

Din aceste detalii, reiese o trăsătură foarte semnificativă: în întâlnirea cu celălalt, nu există numai ceva de dat, ci şi ceva de primit. Din această conştientizare izvorăşte o atitudine de deschidere radicală faţă de ceilalţi, pe care Francisc a integrat-o cu siguranţă în propria sa înţelegere a evangheliei. În Regula Neautorizată, există un scurt capitol care le indică fraţilor cum ar trebui să trăiască atunci când se află printre persoane de credinţe diferite. Francisc scrie că trebuie să fie „supuşi oricărei făpturi umane din iubire faţă de Dumnezeu” (Regula Neautorizată XVI, 6; FF 43). Este un cuvânt puternic, care în Testament devine şi mai clar: „supuşi tuturor”. Înainte de fiecare cuvânt, înainte de fiecare vestire, există un mod de a ne raporta la celălalt: nu a ne pune deasupra, ci a alege să fim dedesubt.

Această expresie poate fi înţeleasă greşit. Conform evangheliei şi în sensibilitatea lui Francisc, supunerea nu înseamnă pierderea propriei identităţi, nici resemnarea faţă de celălalt din slăbiciune. Ea este o alegere liberă de respect şi de dialog. Înseamnă recunoaşterea faptului că celălalt nu este un teren de cucerit, ci o viaţă de întâlnit, de respectat şi de primit. Cei care acceptă această atitudine îi permit celuilalt să se deschidă, să iasă la iveală, să se arate pentru ceea ce este. Această atitudine, deja singură, este un act profund evanghelic.

În cele din urmă, este aceeaşi mişcare cu care Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat şi s-a oferit lumii. Imnul din Scrisoarea către Filipeni spune că Cristos:

„S-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil 2,7-8).

Dumnezeu nu s-a impus omului, ci i-a făcut spaţiu. Nu şi-a păzit cu gelozie propria măreţie: a încredinţat-o pentru ca celălalt să o poată primi şi să trăiască. Aceasta este forma iubirii.

Iată de ce a-l vesti pe Cristos dintr-o poziţie de superioritate sau de control riscă să trădeze chiar acea evanghelie pe care dorim să o comunicăm. Autoritatea noastră nu se naşte din rol, ci dintr-o viaţă care acceptă să intre în acest dinamism al iubirii. Este ceea ce a intuit Francisc atunci când i-a numit fraţii săi „minori”: atribuindu-le nu un titlu, ci un mod concret de a fi în lume. Şi tocmai această micime, această umilinţă trăită, face rodnică vestirea evangheliei. Când nu ne impunem, ci lăsăm spaţiu, se poate întâmpla ceva: în ceilalţi, dar şi în noi înşine. Pentru că fiecare creatură, atunci când este primită şi nu este forţată, poate lăsa să iasă la iveală binele pe care-l poartă în sine – acel bine în care, în mod ascuns, este deja prezent misterul lui Cristos.

Dumnezeule atotputernic, veşnic, drept şi milostiv, dă-ne nouă, în necazul nostru, să facem, din iubire faţă de tine, ceea ce ştim că vrei tu şi să vrem întotdeauna ceea ce-ţi place ţie, pentru ca, purificaţi în interior, luminaţi în interior şi înflăcăraţi de focul Duhului Sfânt, să merge pe urmele iubitului tău Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, şi numai cu ajutorul harului tău să ajungem la tine, o, Preaînalte, care în Treimea perfectă şi în Unitate simplă vieţuieşti şi domneşti şi eşti preamărit, Dumnezeu atotputernic în toţi vecii vecilor. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

* * *