cuvantul trup

Craciun la Orfelinat


Crăciunul, este sărbătoarea cea mai frumoasă pentru noi, copiii, dar nu numai pentru noi, se grăbi să adauge Eduard, puștiul cel mic, dar iute ca o căprioară, căci și doamna Administrator, și toate celelalte doamne, ba chiar nenea de la poarta Orfelinatului, care uneori îl mai urechea, erau mereu prezenți, când se făcea serbarea de Crăciun…
Fra Martin rămase pentru câteva clipe holbat și se minună în sinea lui de istețimea copilului. Își înfipse mâna în traista cea maronie, scoase mingea confecționată din cârpe, special făcută pentru băieții din cămin, și i-o întinse spiridușului, care așteptase cu atâta foc acest moment. Sigur că acest cadou avea și rostul unei goarne ce sună adunarea.
Într-o clipită toată puzderia de spiriduși se adună în jurul fratelui încărcat cu daruri, așa ca Moș Crăciun. Ți se umple inima de bucuria la vederea atâtor îngerași, se gândi Capucinul, atent însă la traista cu bomboane, care devenise iute ținta golănașilor mai măricei.
E! acu’ vezi luptă, se gândi el în mintea lui, știind ce-l așteaptă… da na!… așa-s copii se-ncurajă tot el și-și începu împărțeala, trăgând din când în când cu coada ochiului ca nu cumva vreun șmecheraș să se-nfingă iar la rând, ca să fie câte oleacă la fiecare. Fratele îi lăsă pe prichindei să-și admire și să-și savureze darurile, preferând să fie un simplu spectator, al unui teatru din povești.
E! partea mai grea a trecut de-acu’, își spuse capucinul, trăgându-și sufletul, ca după o luptă, căci urma partea a doua, care era și preferata lor, a prichindeilor.
Anul acesta amicul lor venise cu o poveste nouă, povestea Crăciunului din Greccio, se numea. Într-o clipă auditoriul se adună, care mai de care mai mozolit și mai ciufulit, că dă!, așa-i cu cadourile au și partea lor hazlie, nu? Povestitorul tuși de câteva ori spre a-și regla vocea și invitându-și indirect spectatorii să se așeze fiecare pe podeaua cea găurită, ce ținea loc de canapele.
De fiecare dată povestea începea cu câteva clipe de liniște, timp în care toți copiii îl priveau în ochi pe călugăr, ca nu cumva să piardă startul, iar el obișnuia să facă prezența, așa pe ascuns, numărându-i cu privirea.
Dintr-o dată se făcu o liniște că se auzeau chițăitul șoarecilor din dușumea.
– Fratele se înveșmântă cu mantia cea blândă a povestitorului și… începu.
„În acel ținut era un om cu numele Giovanni, cu nume bun și respectat în părțile lui căci prețuia mai mult frumusețea sufletului decât pe cea a trupului. Cu aproape două săptămâni înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului, fericitul Francisc, așa cum făcea deseori, l-a chemat la el și i-a zis: „Dacă vrei să celebrăm la Greccio Nașterea lui Isus, du-te înainte și pregătește ceea ce îți spun: aș vrea să-l reprezint pe Pruncul născut la Betleem și să văd cu ochii mei greutățile în care s-a aflat din cauza lipsei lucrurilor necesare pentru un nou-născut, cum a fost așezat într-o iesle și cum dormea pe fân înconjurat de animale. Prietenul fidel și devotat, după ce l-a ascultat, s-a dus în grabă să pregătească la locul stabilit toate cele necesare, conform planului pe care i l-a propus Sfântul.
Zilele se scurgeau odată cu apa micului izvoraș ce străbătea satul lor, din care se adăpau animalele, iar oamenii își potoleau setea trupului și a sufletului. Ziua bucuriei, a veseliei, dar mai ales ziua aducerii de mulțumire era de acum aproape. Sunt convocați frații din diferite părți, prieteni și binefăcători, cu toții într-un duh, bărbați și femei în sărbătoare sosesc din toată regiunea, aducând fiecare după posibilitățile sale, lumânări și torțe pentru a lumina acea noapte, în care s-a aprins în cer cu strălucire Steaua care a luminat toate zilele și timpurile. La sfârșit sosește Francisc: vede că totul este pregătit conform dorinței lui, și strălucește de bucurie. Acum se aranjează ieslea, se pune fân în ea și sunt aduse: văcuța, măgarul; fra Martin făcu o scurtă pauză, pentru a-și trage duhul și pentru a lua pulsul adunării. Văzând că toți erau ochi și urechi reluă povestioara, adăugînd din fanteziu lui alte animale pe care știa prea bine că prichindușii le îndrăgeau, precum: cățelul, iepurașii, găinușele, purcelușul chiar și o pereche de turturele. În acea scenă emoționantă strălucea simplitatea evanghelică, era lăudată sărăcia și recomandată umilința. Greccio a devenit ca un nou Betleem.
Vroia ca în ziua aceasta cei săraci, cerșetorii, copiii să fie săturați de cei bogați, iar boii și măgarii să primească o porție de hrană și de fân mai mare ca de obicei. „Dacă voi putea vorbi cu împăratul – spunea – îl voi ruga să emită un edict general, ca toți aceia care pot, să împrăștie pe drumuri grâu și tot felul de cereale, astfel încât, într-o zi atât de solemnă, păsările și în mod special surioarele ciocârlii să aibă hrană din belșug”.
Nu se putea gândi fără să plângă la sărăcia în care se afla în acele zile Fecioara săracă.
Francisc avea față de Nașterea Domnului o devoțiune mai mare decât față de orice altă sărbătoare din timpul anului. Într-adevăr, cu toate că Domnul a înfăptuit mântuirea noastră în alte solemnități, Sfântul Francisc spunea că Isus a început să ne mântuiască încă din ziua nașterii sale. Și vroia ca de Crăciun toți creștinii să tresalte de bucurie în Dumnezeu, iar datorită iubirii lui, care ni s-a dăruit cu totul nouă, să fie generoși nu doar cu cei nevoiași, ci și cu animalele și cu păsările.
Francisc s-a îmbrăcat cu veșmintele de diacon, căci era diacon, și cântă cu voce sonoră sfânta Evanghelie: acea voce puternică și dulce, limpede și sonoră îi răpește pe toți în dorința cerului. Apoi vorbește poporului și îl reevocă prin cuvinte pline de duioșie pe Regele sărac nou-născut și micul oraș Betleem. Deseori, atunci când vroia să-l numească pe Isus Cristos, înflăcărat de iubire cerească îl numea „Pruncul din Betleem”, iar acel nume „Betleem” îl pronunța umplându-și gura cu glas și încă și mai mult cu afecțiune duioasă, producând un sunet asemănător cu cel al behăitului unei oi. Și ori de câte ori spunea „Pruncul din Betleem” sau „Isus”, își trecea limba peste buze, ca și cum ar gusta și ar reține toată dulceața acelor cuvinte.
Acea noapte era luminată ca în plină zi, dragă oamenilor ca și animalelor! Lumea venea și se înveselea simțind în toată ființa lor o veselie pe care nu au mai experimentat-o până atunci, în fața acestui mister, misterul unui Dumnezeu care se face om. Pădurea răsună de glasurile lor, iar stâncile impunătoare răspândeau ecoul cântecelor de sărbătoare.
Orfelinatul pentru câteva clipe se mutase, iar copiii… erau acolo, împreună cu pruncușorul Isus, Maria, Iosif, Francisc, lângă ieslea din Greccio, hm! ba chiar mai departe… lângă ieslea din Betleem.

Fr. Lucian Iosif Dumea, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.