Calea cristologică a ecumenismului

Calea cristologică a ecumenismului

Tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor – “Cristos nu poate să fie împărțit!” (1Cor 1,1-17) – ne duce din nou la originea diviziunilor și marchează punctul de plecare al unei istorii deschise și niciodată încheiate. 

Deja în epoca apostolică în comunitatea din Corint, deși mică și plină de carisme, se află cuibărită ispita diviziunii. Aceasta, așa cum explică Paul, se datorează faptului că unii creștini au ales drept conducător al lor un personaj diferit de Cristos. Lipsa de centralitate recunoscută lui Isus, unicul Mântuitor și Domn, unicul care a fost răstignit pentru mântuire, se află la originea diviziunii. În acest eveniment relatat de Paul găsim, în afară de denunțarea dură a formării de “partide” separate și în contrast între ele, și chiar calea pentru a recompune unirea comunității: a-l readuce în centru pe Cristos.

Am putea s-o numim calea cristologică a ecumenismului, luând act și remarcând diferența dintre Cristos și apostolii săi, dintre Cristos și comunitatea discipolilor, dintre împărăție și Biserică. Dacă, pe de o parte, Isus a voit să se identifice cu apostolii săi: “Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă”, pentru cuvântul pe care-l vestim, și cu aceasta a decis să lege soarta credinței și a mântuirii de slujirea “trimișilor” săi, pe de altă parte, a avertizat să nu devină stăpâni ai turmei, să nu fie mai presus de credincioși, ci alături de ei ca slujitorii lor: “Cine vrea să fie cel dintâi să fie cel din urmă”, “Nu lăsați să vă numească învățători, unul singur este învățătorul vostru”.   

Istoria diviziunilor, care fără îndoială are multe cauze, urmând indicațiile din scrisoarea lui Paul, își are principala origine atunci când în locul lui Cristos vin personaje sau ideologii diferite de el și de Evanghelia sa, atunci când cuvântul acestor personaje vrea să fie mai presus decât cuvântul Evangheliei. Apostolul pentru a avea mandatul de la Cristos trebuie să mărturisească asemenea lui Petru “Tu ești Cristos” și asemenea lui Toma “Domnul meu și Dumnezeul meu”. Este frumos să credem că imitând adorația magilor – proskinesis – și oferirea de daruri pe care le-am comemorat în zilele Crăciunului, toți discipolii, deși răspândiți în lume, experimentează și emotiv o profundă unire în mărturisirea comună de credință mai presus de orice altă diversificare reciprocă. Săptămâna ne rugăciune în lunga sa istorie a depășit tentația ecleziocentrismului – Biserica drepte centru și criteriu normativ de credință pentru toți – prin care se propunea să se devină cu toții catolici sau cu toții ortodocși sau cu toții evanghelici, și a întreprins drumul convergenței comune la Cristos, încrezându-se în rugăciune și în convertirea inimii (Paul Couturier).

Tema și structura rugăciunii pentru săptămâna din acest an au fost pregătite de un grup mixt de creștini din Canada, o țară departe de Roma, de Constantinopol și de Geneva, pentru a indica universalitatea Bisericii. Inițiativele comune care se activează constituie semnul de unitate existent deja, pentru că în centru este pus Cristos și cuvântul său, realitatea cea mai importantă și decisivă de unire față de tot restul. Va trebui să se amintească și să se ia act, în această privință, că dacă odinioară, când lumea era formată dintr-o cultură cel puțin formal considerată creștină, era permis să se discută și în mod animat asupra diferențelor dintre confesiuni creștine aflate în competiție și dialectică doctrinală puternică, astăzi într-o societate globalizată și secularizată și cu mii de oferte religioase pe piața sacrului este foarte cerută pentru credibilitatea și eficacitatea misiunii evanghelice mărturia de unire, fraternitate, iubire și împărtășire a vieții. Ar trebui să poată spune toți cei care vin în contact cu creștinii: “Creștinii, vezi cum se iubesc!”.        

Noul sfânt iezuit Favre, așa cum se citește în nr. 3924 al revistei “La Civiltà cattolica” (pag. 551-556), deja în timpul Reformei, aflându-se în Germania în anii 40 din secolul al XVI-lea considera că diviziunea era determinată de conduita rea a creștinilor și care putea să fie depășită de recunoașterea a ceea ce avem în comun – “lucrurile care sunt comune pentru noi și pentru ei” (“Nobis et ipsis sint communes”). Intuiție a unui sfânt, încă foarte actuală.

Elio Bromuri

După agenția SIR, marți, 14 ianuarie 2014

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu    

Sursă: www.ercis.ro

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.