A învăţa să primim. Logica Botezului
Salutul adresat Papei Francisc de către predicatorul Casei Pontificale a precedat prima predică din Postul Mare în Sala „Paul al VI-lea” cu tema „Ancoraţi în Cristos. Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în speranţa vieţii noi”. Referindu-se la botezul lui Isus, capucinul a subliniat că lumea este bogată în „tutoriale” pentru a învăţa cum să faci totul, dar săracă în oameni capabili să verifice autenticitatea dorinţelor.
La începutul acestui an jubiliar, am fost invitaţi să-l privim pe Cristos ca ancora sigură şi trainică în care speranţa noastră nu se înşală, ci „ne îndeamnă să mergem fără a pierde din vedere măreţia destinaţiei la care suntem chemaţi, cerul” (Spes non confundit, nr. 25). Este o imagine plină de speranţă aceea pe care Sfântul Părinte a încredinţat-o Bisericii, amintindu-ne că prin Botez suntem ancoraţi în Cristos care a introdus umanitatea noastră în sanctuarul cerului, în faţa Tatălui (cf. Evr 6,19), unde el este mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastră (cf. Evr 7,25).
Deşi această perspectivă este foarte asiguratoare, suntem conştienţi că pentru a putea rămâne intim uniţi cu el, nu numai în cuvinte, ci în fapte şi în adevăr, trebuie să primim dinamismul convertirii la evanghelie şi să lăsăm ca Duhul Sfânt să redefinească garniturile şi graniţele umanităţii noastre. Această înrădăcinare în Cristos, în care are loc abandonarea docilă la mişcările Duhului, este un proces cu un rezultatul deloc preconizat. În Noul Testament găsim numeroase referinţe de a nu pierde această capacitate de a rămâne trainici în unica speranţă a evangheliei.
„Acum Cristos v-a reconciliat prin moartea în trupul său de carne, ca să vă prezinte înaintea lui sfinţi, neprihăniţi şi nevinovaţi, numai dacă rămâneţi întemeiaţi şi tari în credinţă şi neclintiţi în speranţa evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost predicată la toată creatura de sub cer şi căreia eu, Paul, i-am devenit slujitor” (Col 1,22-23).
„Fiecare să aibă grijă cum construieşte! Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (1Cor 3,10-11).
„Mă mir că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie” (Gal 1,6).
Este o ispită constantă, în cadrul Bisericii, a căuta cuvinte mai uşoare şi imediate faţă de evanghelie, îndepărtându-ne astfel de unicul fundament care este Cristos. Şi totuşi, viaţa sa este cea mai extraordinară manifestare a ceea ce poate să devină umanitatea noastră atunci când se lasă condusă de logica lui Dumnezeu. Asta implică o convertire continuă a modului nostru de a gândi, fie cu privire la ceea ce suntem, fie cu privire la ceea ce harul ne cheamă să devenim. De aceea, în meditaţiile din acest Post Mare, vom încerca să ne punem ca discipoli ai lui Isus, doritori să învăţăm de la modul său de a trăi ce atitudini sunt esenţiale pentru a ne îndrepta împreună spre o viaţă nouă şi veşnică. Primul moment al vieţii lui Cristos asupra căruia vrem să ne oprim este botezul său, eveniment care marchează începutul misiunii sale şi revelează sensul său profund.
A da precedenţa
Anii lungi de viaţă ascunsă ai lui Isus la Nazaret, care au precedat şi au pregătit ziua botezului său, rămân unul dintre aspectele cele mai fascinante şi misterioase ale existenţei sale. Conform tradiţiei, el ar fi desfăşurat meseria de tâmplar alături de Iosif, dar unele ipoteze recente sugerează şi o posibilă implicare în ambiente religioase ale vremii, probabil apropiate de Ioan Botezătorul. Deşi nu există confirmări sigure, iese în evidenţă o întrebare fundamentală: Ce semnificaţie are această lungă perioadă de tăcere în raport cu misiunea lui Isus?
Evangheliile par să sugereze că, înainte de a începe să vorbească şi să acţioneze în numele lui Dumnezeu, Cristos a ales să se lase plăsmuit de realitatea istorică în care trăia. Nu a grăbit timpii, nici n-a căutat scurtături pentru a se manifesta. Acest mod al său de a acţiona ne invită să descoperim valoarea timpului ascuns, acel timp în care rădăcinile se întăresc şi identitatea se formează în tăcerea cotidianităţii. Şi în viaţa noastră, adesea alegerile cele mai decisive se maturează într-o perioadă de pregătire ascunsă, în care dorinţa se ascute şi libertatea se formează prin mici fidelităţi zilnice.
Marea veste a evangheliei este tocmai aceasta: mai înainte de a face lucrări extraordinare, Fiul lui Dumnezeu a început să mântuiască lumea pur şi simplu stând cu noi, împărtăşind experienţele noastre, lăsându-se atins de evenimentele istoriei umane. Mântuirea lui Dumnezeu nu se impune modificând imediat lucrurile, ci se oferă ca o întâlnire care generează speranţă, un drum răbdător în care iubirea se revelează în gesturile cele mai simple şi concrete din viaţa de fiecare zi.
O confirmare a acestui mod de a se pune, fără a se impune, o găsim în scena botezului lui Isus, eveniment care dă început în mod solemn şi inaugural activităţii sale publice.
În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan (Mc 1,9).
Gestul baptismal al lui Isus este precedat, în toate Evangheliile, de predica puternică şi convingătoare a lui Ioan. Adunând inima glasurilor profetice conţinute în tradiţia ebraică, Botezătorul vestea venirea iminentă a lui Cristos ca venirea unui foc eficace capabil să purifice poporul său de păcatele sale prin forţa regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu. Venirea acestui foc de purificare era imaginată adesea într-un mod care insufla spaimă şi angoasă, cum atestă vocea lui Ioan în Evanghelii: „Lopata de vânturat este în mâna lui şi va curăţa aria sa: va aduna grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge” (Mt 3,12; cf. Lc 3,17).
Nu poate decât să uimească modalitatea cu care Isus alege să întrupeze aceste profeţii. Venit din Nazaret la Iordan, unde se desfăşura practica penitenţială a botezului, primul gest pe care îl face Isus este, de fapt, o acţiune descrisă cu un verb la pasiv: „şi a fost botezat”. Evanghelia după Sfântul Matei evidenţiază uimirea în faţa acestei atitudini stranii prin cuvintele lui Ioan: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” (Mt 3,14). Nouă ni se pare nepotrivit şi, chiar, inutil ca Dumnezeu să se lase înainte de toate determinat de o acţiune a noastră. În schimb, Dumnezeu este chiar convins că lucrul cel mai frumos şi urgent de făcut este cel de a se scufunda în apele noastre, pentru a ne aminti că realitatea noastră, cu toate luminile sale şi umbrele sale, poate să devină un loc de mântuire: „Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea!” (Mt 3,15).
Prima imagine a lui Dumnezeu pe care botezul lui Isus ne permite să o observăm este dezarmantă. În loc de a face – sau şi mai rău de a ne face – ceva, Dumnezeu preferă să permită ca mâinile noastre să-i facă ceva lui. Este o alegere de mare încredere faţă de noi, care nu este lipsită de consecinţe dramatice care vor deveni pe deplin evidente în momentul pătimirii, când Isus ni se va încredinţa nouă în tăcere, într-o disponibilitate completă de a suferi din iubire, până la moartea pe cruce.
Şi totuşi, chiar în acel eveniment atroce de durere nedreaptă şi nevinovată, se va face pe deplin vizibil motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu doreşte „să se lase făcut” de noi cu o blândeţe pe atât de absolută, pe cât de neînţeles pentru noi. Dacă păcatul a târât umanitatea noastră în întunericul individualismului, izolându-ne în frică şi privându-ne de comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, atunci mântuirea poate să vină numai prin cineva care se apropie de noi fără nicio teamă. Prima noastră nevoie – ceea ce în limbajul religios numim mântuire – nu este să fim schimbaţi, ci să se ajungă la noi.
Însă în această aparentă pasivitate a lui Cristos în botezul său este necesar să ştim să percepem şi o anumită acţiune a lui Dumnezeu, în care se manifestă una dintre trăsăturile cele mai singulare ale capacităţii sale de a iubi. Noi suntem obişnuiţi să credem că a iubi înseamnă a vrea bine faţă de altul, făcând acest sentiment explicit prin vreun gest simbolic. Însă a iubi înseamnă şi – probabil mai profund – a vrea binele celuilalt. În această ultimă perspectivă, acţiunile care pot să-l pună mai mult pe celălalt în largul său nu sunt acelea care evidenţiază generozitatea noastră, ci acelea care îl ajută să nu se mai simtă nepotrivit şi marginalizat. Aşadar, putem înţelege această atitudine a lui Dumnezeu, al cărui prim instinct este „să se lasă făcut de noi”, ca o voinţă precisă de a vrea binele nostru, dând pur şi simplu precedenţă mai degrabă slăbiciunii noastre, decât forţei sale.
Întreaga viaţă a lui Isus Cristos va fi marcată de această logică de atenţie faţă de aproapele şi plăsmuită dintr-un stil în care faţa celuilalt vine mai înainte de orice normă sau principiu abstract, aşa încât preţul de plătit, la sfârşit, este foarte mare. Cu preţul de a nu respecta cultul ebraic – care, ca orice sistem religios, riscă să subordoneze atenţia faţă de viaţa practicării legii – Isus va da mereu precedenţă oricui se află în slăbiciune, în suferinţă sau în păcat.
Începând activitatea sa de vindecare şi de mântuire de jos, în apele umanităţii noastre fragile, Isus a voit să pună compasiunea ca fundament al unei umanităţi în mod radical noi. Într-un episod, relatat în toţi sinopticii, compasiunea lui Isus, capabilă să-l pună mereu în centru pe celălalt, apare în mod incontestabil. După ce au mers să vestească Împărăţia doi câte doi, cei doisprezece se reunesc în jurul Învăţătorului pentru a-i spune tot ceea ce au făcut şi au învăţat. Domnul intuieşte că discipolii nu se află numai în nevoia de a se relata, ci şi de a nu se identifica prea mult cu lucrările tocmai săvârşite.
Atunci el le-a spus: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers deci pe jos din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe (Mc 6,31-34).
Nevoia de a se odihni, pentru discipoli şi pentru Isus, era necesară, ba chiar sacrosanctă. Nimeni n-ar trebui să neglijeze vreodată această primă şi fundamentală atenţie faţă de sine însuşi. Dacă ne lăsăm absorbiţi prea mult de responsabilităţi şi de roluri, riscăm să ardem umanitatea noastră, confundând exigenţa de a face bine lucrurile cu dorinţa de a face un adevărat bine celorlalţi. Totuşi, această primă necesitate poate să fie pusă pe planul al doilea atunci când în faţa noastră este vreunul capabil să mişte pe neaşteptate măruntaiele compasiunii noastre. Dacă descoperim că avem în noi forţa de a sta deoparte, nu pornind de la nevoia de a ne simţi utili, ci de la dorinţa, spontană şi liberă, de a împărtăşi un pic din ceea ce suntem şi avem, atunci putem gusta o mare fericire. Nu este vorba de a ne simţi buni – sau chiar mai buni decât ceilalţi -, ci de bucuria de a descoperi că Dumnezeu, Tatăl, reuşeşte să aibă grijă cu adevărat de toţi, când fiii săi aleg calea solidarităţii şi logica milostivirii.
A trece prin încercare
Pentru a ne descoperi în măsură să dăm precedenţă celuilalt, trebuie să ne fie foarte clară şi suficient de asimilată o iubire în măsură să definească realitatea noastră drept ceva frumos şi bun. Este ceea ce i se întâmplă lui Isus, imediat ce trupul său se lasă scufundat de Ioan în apele Iordanului.
Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând spre el (Mc 1,10).
Imediat, tocmai când decidem să facem un pas de adevărată împărtăşire pe pământul în care merg fraţii noştri şi surorile noastre în umanitate, facem şi un pas spre cerul lui Dumnezeu. Mai mult, aşa cum atestă relatarea evanghelică, se poate face chiar descoperirea extraordinară că cerurile – cele care păstrează originea şi destinul umanităţii noastre – nu se află sus, ci jos. Gestul baptismal al lui Isus revelează că numai o mişcare de înjosire în slăbiciunea şi în fragilitatea condiţiei umane ne deschide larg calea de acces la glasul şi la măreţia lui Dumnezeu.
În faţa alegerii lui Cristos, care la botez exprimă voinţa de „a se lăsa făcut” de noi, dând precedenţă umanităţii noastre, cerurile, literalmente, se rup ca o pânză incapabilă să rămână intactă aproape de o flacără vie. Sfâşierea cerului – acest loc care în limbajul biblic reprezintă sediul lui Dumnezeu – atestă că atunci când umanitatea noastră se descoperă capabilă de compasiune, cerul nu poate decât să facă o mişcare de apropiere de o asemănare cu noi profund dorită şi în sfârşit regăsită.
Spectacolul este rezervat lui Isus singur, nu celor prezenţi, pentru că nu este vorba de un elogiu public, ci de o experienţă intimă şi de neuitat, rezervată celui care se lasă plăsmuit de iubire. Coborârea Duhului într-un mod vizibil şi tangibil, ca şi cum ar fi un porumbel, înseamnă că, după botezul său, Isus s-a perceput capabil să găzduiască şi să genereze o viaţă mai mare decât el, aceea a Tatălui şi a iubirii sale infinite faţă de omenire. A ne simţi iubiţi nu este numai o emoţie, ci conştiinţa că suntem cu adevărat importanţi pentru cineva, că suntem rodnici. Această maturitate afectivă, de care avem nevoie toţi, nu o obţinem izolându-ne pe un piedestal, ci acceptând să ne amestecăm în viaţa celorlalţi.
Şi din cer a fost un glas: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,11).
Glasul care vine din cer dezvăluie secretul vieţii noastre umane: de fiecare dată când trăim ca şi cum am fi „toţi fraţi”, nu poate decât să reiasă şi identitatea noastră de fii iubiţi de Tatăl. Este prezent tot misterul lui Dumnezeu în această scenă: Tatăl care face să coboare pe pământ iubirea sa, Duhul care îşi pune cortul său în umanitatea noastră şi, desigur, Fiul care a ales să împărtăşească în toate – în afară de păcat – carnea noastră muritoare.
După ce a făcut botezul său, Isus nu se opreşte în niciun mod în mângâierea tocmai experimentată. Ieşit din apă, Isus se lasă condus cu mare docilitate în urma unei alte, imprevizibile experienţe.
Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana (Mc 1,12-13a).
În timp ce Luca şi Matei se preocupă să elaboreze o relatare articulată a momentului de încercare în deşert, Marcu îi încredinţează cititorului o sinteză uscată şi esenţială a ispitirilor lui Isus. În schimb, ceea ce Marcu subliniază cu o anumită originalitate este modul, aproape violent, cu care Duhul îl împinge pe Isus în acest spaţiu de verificare a voinţei sale. Verbul grec folosit (ekballō), care se poate traduce cu „a arunca afară” sau „a alunga”, este acelaşi pe care evanghelistul îl va folosi pentru a descrie alungarea diavolilor şi a duhurilor necurate din om prin acţiunea lui Isus (cf. Mc 1,34.39; 6,13; 7,26; 9,18) sau a discipolilor (cf. Mc 3,15; 6,13; 9,18.28).
Din moment ce Duhul este o forţă invizibilă care orientează din adânc alegerile noastre şi acţiunile noastre, am putea spune că, după botezul său, Cristos simte nevoia de a se pune la încercare, pentru a asimila darul primit, făcând să devină alegerea botezului o mentalitate înrădăcinată şi nu numai elanul unui moment. Cu alte cuvinte, acceptă legea dură – dar necesară – a iniţierii, fără de care orice elan al libertăţii noastre riscă să fie numai o iluzie. Noi, din păcate, tindem să evităm această punere la încercare de care are nevoie orice decizie adevărată. Să ne gândim că putem să ne aventurăm în marile cărări ale vieţii cu forţa bunelor sentimente, având încredere în capacitatea de a şti să ne adaptăm şi să ne organizăm. Să trecem peste experienţa obositoare a încercării, unde sensibilitatea noastră este dezvăluită şi învaţă să se purifice de iluzia rezultatului uşor şi de înşelarea scurtăturilor ieftine. Lumea noastră este bogată de tutorial, pentru a învăţa să facem orice tip de acţiune, dar foarte săracă de persoane dispuse să se lase puse la încercare, pentru a verifica autenticitatea propriilor dorinţe.
Matei şi Luca relatează trei tipuri de ispitire pe care le întâlneşte Isus în pustiu. În diversitatea lor, încercările sunt unite de o anumită absolutizare a propriilor nevoi şi a propriei simţiri: hrană, bogăţie, putere. În Evanghelia sa, Marcu nu specifică ce ispite a înfruntat Isus, decât la jumătatea relatării, când Petru va fi cel care va fi apostrofat ca „satană”, în momentul în care va încerca să-l cruţe pe Învăţător de suferinţa crucii. Încrucişând datele, am putea spune că, după botez, Isus a intrat într-un spaţiu de probă, care a durat tot timpul existenţei sale, pentru a asuma o umanitate dispusă să nu dea înapoi niciodată de la criteriul compasiunii şi al precedenţei în favoarea celuilalt.
Noi adesea trebuie să luăm decizii pentru care nu ştim după aceea să plătim preţul, încercăm să asumăm poziţii pe care după aceea nu suntem capabili să le menţinem. Motivul este foarte simplu: credem că putem să concurăm fără a ne antrena, vrem să gustăm rodul evitând procesul lent al maturării. Nu suntem gata să primim crucea ca moment de autentificare a dorinţei noastre de a îmbrăţişa o iubire mare. În „Tatăl nostru”, Isus îi învaţă pe discipolii din orice timp să încheie rugăciunea autentică prin curajul de a-i cere lui Dumnezeu să nu scutească de momentele de încercare, necesare pentru a ne face capabili de fidelitate şi profunzime („nu ne duce pe noi în ispită”), ci să ocrotim numai posibilitatea de a nu ne pierde pe noi înşine („ci ne mântuieşte de cel rău”). De fapt, suntem pierduţi nu atunci când suferim, ci atunci când renunţăm să acceptăm consecinţele alegerilor pe care le-am făcut.
A rămâne în încredere
Ce i se întâmplă lui Isus după cele patruzeci de zile în pustiu? Care este rodul acestui timp de purificare şi de consolidare a voinţei sale pentru mântuirea lumii? Relatarea evanghelistului Marcu, despre acest punct, este deosebit de uscată, şi totuşi foarte intrigantă.
Acolo era împreună cu fiarele (Mc 1,13b).
La sfârşitul celor patruzeci de zile de ispitire, îl vedem pe Isus cu o capacitate mărită de a rămâne în realitate, chiar şi atunci când ea este locuită de prezenţe ameninţătoare şi neliniştitoare. Fiarele sălbatice cu care Isus pare că ştie să rămână într-un raport lipsit de frică – parcă în cadrul unei armonii cosmice regăsite – sunt o imagine ambivalentă. Pe de o parte, pot să fie înţelese pur şi simplu ca animalele, acea parte a naturii faţă de care ne simţim superiori, dar de care avem o anumită teamă. Pe de altă parte, s-ar putea înţelege şi ca un simbol al tuturor forţelor de care, în realitate, ne simţim în mod potenţial agresaţi: tensiunile, duşmanii, răul.
În orice caz, vrem să înţelegem textul, să descoperim că încercarea din pustiu îi foloseşte lui Isus pentru a matura acea forţă interioară necesară pentru a putea îmbrăţişa propria misiune fără frica de a muri. Evanghelia foloseşte un verb la imperfect („era”) pentru a indica faptul că poziţia câştigată de Isus trebuie să fie înţeleasă ca asumarea unui stil, nu ca scutire permanentă de o dificultate. Timpul – desigur – simbolic de patruzeci de zile este un mod de a spune că Isus a trebuit să-şi antreneze inima să aleagă binele şi să refuze răul pentru toate zilele vieţii sale. Evangheliile relatează cum Isus obişnuia să iasă din casă dimineaţa devreme, pentru a se cufunda într-o rugăciune retrasă şi tăcută, în pofida nevoilor şi urgenţelor mulţimilor care îl căutau. Obiceiul de a cultiva şi de a păstra un „pustiu interior” l-a făcut pe Isus un om capabil să fie în orice situaţie cu o mare pace, fără a se înspăimânta vreodată de ceva şi fără a se ruşina vreodată în faţa a orice şi a vreunuia.
Când Isus îi va trimite pe discipolii săi să vestească Împărăţia, le va oferi indicaţii pentru a întrupa acest mod sobru şi încrezător de a fi în lume.
Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălţaţi cu sandale şi: „Să nu purtaţi două tunici!”. Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor!” (Mc 6,8-11).
Instruirile apostolice date de Isus vor să-i ajute pe discipoli să nu alunece prea uşor în capcanele paternalismului sau ale asistenţialismului. În pustiu, Isus a rezistat în faţa fiecărei ispite de autonomie şi de auto-afirmare, pentru a îmbrăţişa o viaţă în care mântuirea poate să fie vestită şi experimentată numai ca rod al unei comuniuni de iubire alese în mod liber. Discipolii nu vor trebui să meargă prin lume cu superioritatea celui care are numai (şi întotdeauna) ceva de învăţat pe alţii, ci cu umilinţa celui care are şi mult de ascultat şi de primit. Scopul vestirii este de a oferi altora ocazia de a manifesta ce comoară este ascunsă în umanitatea noastre: compasiunea, generozitatea şi primirea.
Iar îngerii îi slujeau (Mc 1,13b).
Înainte de a îmbrăţişa slujirea de vindecare şi de mântuire în favoarea noastră, Isus învaţă în pustiu să nu-şi procure lucrurile de care are nevoie profitând de natura sa divină. Fidel faţă de logica botezului, preferă să rămână în ascultarea nevoilor umanităţii noastre pentru a învăţa să le satisfacă fără machiaj şi fără înşelare. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi pentru asta: pentru a ne arăta câtă demnitate poate să fie în a primi lucrurile de care avem nevoie, renunţând la iluzia titanică de a trebui să le cucerim sau să le producem cu forţele noastre.
Odată acceptată provocarea unei vieţi în care elementul încercării nu este accidental ci constitutiv, Isus este gata să elibereze toată speranţa de care inima sa este plină de se revarsă. Face asta exprimând în cuvinte cum interpretează el timpul şi spaţiul vieţii umane.
După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Mc 1,14-15).
În toate Evangheliile vestirea Împărăţiei din partea lui Isus porneşte chiar în momentul în care Ioan este arestat din cauza activităţii sale profetice. Isus preia ştafeta din mâinile – de acum legate – ale celui mai mare profet apărut vreodată în Israel. Marcat de această suferinţă, dar antrenat în pustiu să se încreadă în providenţa Tatălui, Fiul lui Dumnezeu începe să explice care este privirea sa asupra noastră, asupra istoriei şi asupra lumii.
În Evanghelia după Sfântul Matei îl vedem pe Isus proclamând fericirile, adică interpretarea cea mai luminoasă şi eliberatoare a umanităţii noastre, reînnodată cu divinitatea prin întrupare: suntem fericiţi în măsura în care acceptăm ceea ce suntem şi ceea ce ajungem să fim. În relatarea lui Luca, vestea cea bună este explicată în sinagoga din Nazaret, unde Cristos anunţă începutul unui „astăzi” în care toate speranţele conţinute în Scripturi se realizează: dacă primim sărăcia noastră radicală, putem să ne simţim deja bogaţi de împărăţia lui Dumnezeu şi liberi de orice sclavie. În Evanghelia după Sfântul Ioan, vestea cea bună este anunţată în schimb printr-un fapt, restituirea vinului la o nuntă compromisă, drept confirmare a ceea ce profeţii deja şopteau: pământul nostru nu va mai fi „abandonat”, ci pentru totdeauna „căsătorit” (cf. Is 62,4).
În Evanghelia după Sfântul Marcu anunţarea veştii bune este densă şi minusculă. În două cuvinte, Isus reuşeşte să aprindă o lumină aşa de intensă şi strălucitoare, încât poate alunga orice întuneric: timpul este plin, nu este de folos a aştepta unul mai favorabil, împărăţia lui Dumnezeu este la îndemână. Aceasta este prima şi radicala interpretare a realităţii la care Isus Cristos ajunge prin botez şi prin încercarea în pustiu. Nu lipseşte nimic istoriei lumii, altminteri Dumnezeu n-ar putea să fie recunoscut ca Tată. În timp ce, în schimb, este Tată şi vrea să fie Tată pentru toţi. Primele cuvinte ale Cuvântului lui Dumnezeu în această lume au pretenţia de a fi anularea dreptului de a rămâne perplecşi sau dezamăgiţi în faţa realităţii.
Nu este vorba de a diminua sau de a banaliza tot ceea ce, în istorie, lipseşte, scârţâie sau este negat în mod evident de rău şi de nedreptate. Isus vede paharul realului plin de viaţă, deoarece ştie cât de mult a decis Dumnezeu să se implice în istoria umană. Fiul cunoaşte imensitatea iubirii Tatălui şi declară timpul împlinit – fără a fi încheiat -, pentru că de acum încolo nimeni nu va fi vreodată aşa de orfan, încât să nu poată primi adopţia ca fiu al lui Dumnezeu.
Însă trebuie să ne convertim, adică să depăşim un anumit mod de a gândi şi de a evalua lucrurile, încă prea concentrat asupra simţurilor noastre, asupra aşteptărilor noastre şi asupra obişnuinţelor noastre. Este necesar să ne îndepărtăm de tristeţe şi de resemnare, pentru a ne da seama că, în timp ce încă ni se întâmplă să suferim, să plângem şi să bâjbâim în întuneric, Dumnezeu a făcut ceva ce nu puteam să ne imaginăm: a venit să locuiască în mijlocul nostru. Vestea este minunată, dar greu de crezut. Este ca o mare vastă şi primitoare, în care trebuie să ne cufundăm cu calm şi să rămânem, învăţând cu încredere s-o traversăm.
Concluzie
În acest Post Mare din Anul Sfânt al Jubileului suntem chemaţi să rămânem ancoraţi în Cristos, fiind siguri că găsim în el o referinţă trainică şi sigură pentru viaţa noastră. Semnul concret al adeziunii noastre la această speranţă este trecerea prin poarta sfântă, un gest care ne invită să intrăm tot mai profund în misterul vieţii lui Cristos. Botezul lui Cristos nu este numai un eveniment din viaţa sa, ci un semn care iluminează drumul fiecărui credincios, arătând unele mişcări existenţiale pe care şi noi suntem chemaţi să le facem.
Prima mişcare este capacitatea de a ne descentraliza, adică de a ieşi din centrul de noi înşine pentru a lăsa spaţiu celuilalt. Isus, intrând în apele Iordanului, se cufundă în condiţia umană, împărtăşind pe deplin fragilitatea şi istoria fiecărui om. Acest gest ne învaţă că adevărata comuniune cu alţii nu se construieşte numai atunci când alegerile lor ne sunt plăcute sau comprehensibile, ci şi atunci când ne pun la încercare şi ne provoacă.
A doua mişcare este convertirea, înţeleasă ca un exerciţiu continuu de verificare interioară. Botezul marchează o trecere: pentru Isus este începutul misiunii sale publice, pentru noi este invitaţia de a ne întreba dacă inima noastră a asimilat cu adevărat logica evangheliei. Convertirea nu este numai o schimbare morală, ci o transformare profundă a modului nostru de a vedea, de a judeca şi de a iubi.
În sfârşit, a treia mişcare este probabil cea mai dificilă şi decisivă: a rămâne în realitate fără a o alunga sau a o sublima. Botezul lui Cristos îl cufundă în fluviul vieţii, fără a-i cruţa tensiunile, încercările şi contradicţiile lumii. Şi noi suntem chemaţi să rămânem tari în timpul nostru, cu complexităţile şi provocările sale, fără a evada sau a căuta refugii artificiale. Numai astfel putem recunoaşte, chiar şi printre dificultăţi, că drumul nostru este locuit de o prezenţă sigură: cea a lui Dumnezeu, care nu ne abandonează, ci rămâne cu noi mereu.
Tată sfânt, care la botezul Fiului tău iubit ai manifestat bunătatea ta faţă de oameni, dă-le celor care au fost renăscuţi în apă şi în Duhul Sfânt să trăiască în această lume cu evlavie şi dreptate pentru a primi ca moştenire viaţa veşnică. Prin Domnul nostru Isus Cristos.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
* * *
