Să ştim să ne ridicăm
Fraţilor şi surorilor, Domnul să vă dea pace. Un salut deosebit Sfântului Părinte, căruia i-am dedicat toate meditaţiile de la exerciţii şi din acest Post Mare, şi îndeosebi aceasta care se intitulează „A şti să ne ridicăm”. Contemplăm astăzi bucuria, misterul Învierii, şi ne dorim ca această forţă cu care Cristos s-a ridicat din moarte, iată, să fie insuflată şi Sfântului nostru Părinte pentru a se putea ridica şi a relua un pic cârma Bisericii sale în acest timp de Jubileu.
Gestul pe care îl facem în anul Jubileului de a trece prin Poarta Sfântă este o mişcare simbolică prin care exprimăm dorinţa noastră de a lăsa în spatele nostru păcatul şi de a avea acces la viaţa lui Cristos: o poartă de speranţă care ne conduce la mântuire şi la viaţa veşnică. În primii paşi ai acestor meditaţii „quasimodo”, ne-am amintit însă că toate aceste nu sunt nici mecanice nici sigure. Dacă vrem să rămânem ancoraţi, uniţi cu Cristos, trebuie să învăţăm să înotăm în apele botezului nostru, pentru că botezul este o viaţă pe care trebuie s-o primim în mod responsabil şi personal. Momentul din viaţa lui Isus pe care astăzi încercăm să-l privim, după ce am contemplat botezul şi viaţa sa publică în întâlnirile precedente, este cel al Învierii, în mod categoric evenimentul cel mai important pentru credinţa noastră, precum şi pentru privirea noastră asupra lui Cristos. Tocmai din această confruntare cu misterul Învierii sale putem lua lumina de care avem nevoie pentru a orienta bine paşii noştri. A privi la Înviere nu înseamnă a ne lăsa prinşi sau închişi de frica suferinţei şi a morţii, ci a menţine privirea îndreptată către destinaţia spre care ne conduce iubirea lui Cristos.
Desigur, toate acestea cer o renunţare importantă: să abandonăm convingerea că este imposibil să ne ridicăm şi să reîncepem chiar şi după cele mai mari înfrângeri şi cele mai mari eşecuri. Dacă citim evangheliile şi punem alături mărturiile despre Învierea lui Cristos, există o surpriză care nu este numai despre faptul că un om, Fiul lui Dumnezeu, a înviat din morţi (acesta este deja un eveniment extraordinar), ci modul în care a ales să facă asta, lăsându-ne o mărturie minunată a ceea ce este capabilă să facă iubirea când se ridică dintr-o mare înfrângere pentru a continua drumul său.
Pentru a clarifica această surpriză, ne este util să pornim de la experienţa obişnuită: când noi reuşim să ne ridicăm din înfrângeri, eventual după ce am îndurat vreo dezamăgire şi vreo traumă în domeniul mereu dificil al relaţiilor umane, un lucru pe care-l facem toţi în mod tendenţial este acela de a încerca să ne luăm vreo revanşă sau oricum să afirmăm superioritatea noastră pentru a arăta altora că aveam dreptate noi. Iată, ieşit din infernul morţii, Isus nu simte nevoia de a se confrunta cu nimic şi cu nimeni, nici de a afirma superioritatea sa asupra celor care s-au făcut protagonişti sau complici ai morţii sale.
Singurul lucru pe care Isus, de acum Stăpân al vieţii şi al morţii, alege să-l facă este să se manifeste prietenilor săi cu o mare reţinere şi modestie de gesturi şi de întâlniri. Asta atestă cam toate Evangheliile. Probabil că mărturia cea mai puternică din acest punct de vedere este cea a lui Marcu, cea mai veche dintre Evanghelii: dacă o citim oprindu-ne la concluzia sa originară (Mc 16,1-8), găsim o scenă descumpănitoare. Femeile ascultă vestea Învierii lui Isus din partea acestui tânăr îmbrăcat în alb, ies din mormânt, încep să alerge şi nu au spus nimic nimănui, pentru că le era frică. Sfârşitul naraţiunii: nu există nicio întâlnire cu Domnul înviat. Cele 12 versete care au fost adăugate după aceea, noi le considerăm oricum canonice şi inspirate, conţin întâlniri, momente de apariţie. Însă Biserica primară nu le-a considerat necesare pentru a crede în Paştele lui Isus.
Evanghelia lui subliniază această reticenţă narativă într-un alt mod: găsim femeile care se îndepărtează de mormânt, Isus le apare în acest caz pentru a da o confirmare veştii primite de la înger. Totuşi, imediat după aceea, evanghelistul se preocupă să explice de ce Învierea lui Cristos a fost un eveniment istoric asupra căruia s-au ridicat încă imediat îndoieli enorme. Să ascultăm aceste versete din capitolul 28 din Matei:
După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate. Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat suficient de mulţi arginţi soldaţilor, zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam»! Şi dacă va afla guvernatorul despre asta, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. Ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi (Mt 28,11-15).
În faţa acestei slăbiciuni de atestări, ne vine spontan să ne întrebăm de ce Domnul Isus, ridicându-se din moarte, nu a preferat să arate cu mai mare forţă şi evidenţă victoria sa? De ce a ales o manifestare aşa de reticentă încât să poată genera nu numai răstălmăciri, ci şi un anumit scepticism faţă de un eveniment aşa de superior facultăţilor noastre de înţelegere şi aşa de necesar pentru mântuirea lumii? N-ar fi fost mai bine să-şi ia o frumoasă revanşă în faţa ochilor tuturor şi să clarifice marea îndoială: „Dar Dumnezeu există cu adevărat sau nu? Dar Dumnezeu este capabil să depăşească obstacolul morţii?”, pentru că acestea sunt întrebările care încă ţin omenirea într-o ceaţă, o negură de îndoială.
Singurul mod pentru a răspunde la aceste întrebări legitime este să citim Învierea ca o experienţă de iubire şi nu ca un act de putere. În logica iubirii putem înţelege cum de Isus nu simte nicio necesitate de a impune noua sa prezenţă în lume şi în istorie, ci numai marea dorinţă de a continua să se propună.
Se înţeleg probabil în faţa Învierii cuvintele lui Paul în imnul adus iubirii: „Iubirea nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,5-7). Desigur, această intensitate de iubire, despre care vorbeşte şi Paul, care a ridicat trupul lui Isus din moarte, nu înseamnă că Dumnezeu este impermeabil la suferinţă, ci numai că acela care iubeşte cu adevărat nu simte niciodată nevoia de a număra greşelile îndurate, pentru că bucuria a ceea ce a trăit depăşeşte orice supărare, chiar şi atunci când lucrurile au mers diferit de cum se imaginaseră. Adică, Isus nu se ia de nimeni, pentru că a fost fericit că a trăit misterul său de pătimire şi moarte.
Probabil aceasta devine o întrebare pentru noi, de fiecare dată când în schimb în viaţă ne supărăm pentru ceva ce se întâmplă sau nu se întâmplă după cum ne-am imaginat, pentru că aceste momente sunt momente de verificare: verificarea a câtă libertate există în ceea ce am trăit sau în ceea ce trăim. Dacă ne dăm seama că ne simţim prea rău sau că ne supărăm prea mult când lucrurile nu merg aşa cum ne-am imaginat, probabil că a venit momentul să ne întrebăm dacă ceea ce facem îl trăim în gratuitate. Pentru că dacă eu sunt fericit să fac ceva, nu rezultatul, finalul istoriei, determină sentimentele mele. Nu poate fi acela. Desigur, eu pot să mă simt rău, dar nu mă iau de nimic şi de nimeni dacă ceea ce am trăit era ceea ce intenţionam să trăiesc.
Motiv pentru care acest aspect al Paştelui lui Isus ne pune o întrebare: Suntem fericiţi de ceea ce trăim, de ceea ce Domnul în acest moment istoric ne permite să trăim, sau nu? Şi pentru că este o întrebare care nu este deloc sigură: Dacă nu suntem fericiţi de ceea ce viaţa acum ne permite să trăim, dacă ar trebui să ne ridicăm şi din moarte într-o zi, la ce ne-ar folosi să putea avea din nou ocazia de a trăi ceea ce încă nu ne face fericiţi? Nu ar fi desigur o frumoasă viaţă veşnică să ne ridicăm şi să avem în faţă ceva ce este veşnic, dar nu este capabil să sature foamea inimii noastre.
Ajungem la un alt aspect al Învierii lui Isus, care nu poate fi considerată atât ca reanimarea unui cadavru. Învierea este trezire, ba chiar insurecţie a unei fiinţe vii, viaţa nouă şi veşnică pe care Tatăl a restituit-o Fiului nu este o altă viaţă faţă de aceea pe care Isus deja o trăise. Pentru aceasta, trupul lui Isus va păstra semnele vieţii întrupate în această lume, dar este consecinţa unei vieţi pline de bine şi de iubire pe care moartea n-a putut s-o devoreze. Revine în minte imaginea balenei care îl scuipă pe Iona, o referinţă pe care şi Isus o va face în cursul învăţăturilor sale. Iată, moartea nu a putut să înghită trupul viu al lui Isus.
Să ascultăm, aşadar, un text care ne face să înţelegem ce înseamnă asta. Îl luăm din Evanghelia după Sfântul Ioan la capitolul 20:
În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul (In 20,19-20).
După ce a fost în iad pentru a-i lua de mână pe cei care erau morţi, Isus intră în sala încuiată a celui care încă este prizonier al fricii şi al tristeţii din cauza eşecului. Dacă deja salutul pe care Isus îl adresează discipolilor („Pace vouă!”) constituie o mare surpriză, gestul pe care Isus îl pune în faţa ochilor lor răstoarnă orice protocol cu care noi suntem obişnuiţi, pentru ce să arate în loc să ascundă acele răni care ar putea reactiva amintirea dureroasă a pătimirii, când a ieşit în afară ceea ce este mai rău în grupul celor doisprezece (trădare, fugă, renegare), pentru ce să facă asta într-un mod aşa de vizibil, aşa de evident?
Dar mai ales, cum de discipolii, văzând acel semn, se bucură? Un lucru deja l-am spus: Isus arată semnele pătimirii, pentru că este complet reconciliat cu ceea ce a trăit şi a suferit, dar dorinţa sa este ca şi prietenii săi să se reconcilieze cu tot ceea ce s-a întâmplat. Pentru aceasta le arată rănile sale, nu pentru a-i face să se simtă mai vinovaţi desigur, ci pentru a li se arăta fără răzbunări, fără pretenţii. Este ca şi cum Isus nu ar fi voit să renunţe la discipolii săi în ora pătimirii şi acum, în momentul Învierii, vrea ca nici discipolii să nu renunţe la el şi să-l primească aşa cum este. Aşadar, Isus stă în faţa discipolilor cu un trup care exprimă fericirea sa că a avut un motiv bun pentru a suferi până la acel punct, şi acel motiv sunt tocmai discipolii. Este ca şi cum, arătându-le trupul său plin de răni, le-ar spune: „A suferit mult din iubire, dar motivul eraţi voi, cei cărora acum le arăt zâmbetul meu.”
Aşadar, aceste răni arătate în acest mod, cu această atitudine, devin adevărata ofertă de iertare. Şi dacă vrem să fim sinceri, noi în momentele în care trebuie să ne reconciliem cu cineva avem mai multă pudoare, nu pentru că suntem mai buni, ci pentru că suntem mai puţin în pace cu ceea ce s-a întâmplat. Noi de atâtea ori spunem: „Dar da, hai, nu te îngrijora, totul a trecut, să nu ne mai gândim”, dar în realitate rănile noastre încă sângerează şi inima nu este în pace. Pentru aceasta ne arătăm buni, puternici în ochii celorlalţi. Isus face tocmai contrariul, pentru că ceea ce îl interesează pe el nu este să se arate puternic, ci este să elimine din inima discipolilor chiar şi cea mai mică urmă de resentiment şi de durere.
Discipolii pot în sfârşit să înţeleagă că a învia înseamnă asta: a lua zâmbetul, bucuria cuiva care este fericit chiar dacă tu l-ai dezamăgit, pentru că asta pentru el a fost ocazia de a-ţi confirma iubirea sa. Noi de atâtea ori în faţa iubirii lui Dumnezeu avem numai o problemă: nu reuşim să credem şi, prin urmare, să luăm această iubire. Atât de mare este, atât de inimaginabilă este: Dumnezeu este fericit de noi chiar şi după ce l-am dezamăgit. Când mergem să ne spovedim, aceasta este în general frica prin care trebui să trecem: „Dar mai poate avea Dumnezeu o iubire infinită faţă de mine?”. Este fiorul care ne străbate de fiecare dată când ne apropiem de el, marea suspiciune. Iată, această Iubire, acest tip de iubire, nu se poate nici explica, nici învăţa în cuvinte, ci numai transmisă.
Pentru aceasta creştinismul nu se va putea reduce niciodată la o doctrină sau la o cultură: este o întâlnire cu o faţă capabilă să insufle această intensitate de iubire. Şi de fiecare dată când Biserica, iată, se va opri prea mult nu la concepte, la cuvinte de spus, va pierde moştenirea cea mai mare pe care o are, care este în schimb transmiterea unei experienţe de iubire, nu reducerea acestei experienţe la un concept, deşi clar şi legitim de formulat.
Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,21-23).
Acest pas este minunat, pentru că Isus nu numai că nu îi concediază pe prietenii săi, pe colaboratorii săi, ci îi confirmă, ba chiar dublând mandatul, care nu trebuie înţeles atât ca exercitare a unei puteri, ci ca asumarea unei responsabilităţi, cea mai frumoasă. Ca şi cum Isus le-ar spune: „Vă bucuraţi în inima voastră? Bine, dacă nu veţi fi instrument de reconciliere în lume voi care aţi trăit această experienţă de Iubire, cine va putea fi? Mergeţi, nu ţineţi asta pentru voi!”. Este exact acelaşi lucru pe care Isus le-a spus la ultima cină: „Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu vărsat pentru mulţi.” Nu zăbovesc, ies pentru a arăta acel zâmbet de Înviere pe care Domnul l-a generat în ei şi era contagios. Alţi bărbaţi şi alte femei vedeau că unele persoane înviau din păcatele lor se ridicau din molozul lor, şi asta era de neoprit.
Isus se manifestă discipolilor nu numai pentru a-i elibera de simţul de vină sau pentru a provoca o emoţie trecătoare. Suflând asupra discipolilor pe Duhul care a condus misiunea sa, Cel înviat le comunică însăşi viaţa sa şi însăşi ardoarea sa de caritate, pentru că a învia înseamnă şi asta: a reda viaţa celui care a pierdut-o, a restitui încredere celui care nu mai are forţa de a crede nici măcar în el însuşi. Şi asta înseamnă a fi generativi şi rodnici, care este obiectivul unei vieţi înviate.
Totuşi, a ne lăsa regeneraţi nu este simplu. Ştie ceva despre asta Toma, care nu era prezent când Isus apare şi dăruieşte discipolilor pe Duhul şi pacea. Comportamentul său, de atâtea ori etichetat ca necredinţă, este în realitate ceva incomod, dar important cu care Biserica a trebuit să se confrunte dintotdeauna. Toma nu se lasă sedus cu uşurinţă de vestea Paştelui, nu pentru că are mai puţină nevoie de ea decât ceilalţi, ci pentru că înainte de a respira din nou şi de a zâmbi din nou vrea să fie sigur că Dumnezeu nu s-a limitat să uite răul, ci a ştiut să-l amintească într-un mod nou. Adică, lui Toma nu-i este îndeajuns o veste bună, o mână pe umăr. Nu crede în Înviere până când nu pune nasul, pentru că rănile lui Isus nu vrea numai să le vadă, ci chiar vrea să le atingă. Aşa se exprimă: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede” (In 20,25).
Toma întrupează acea parte din noi care nu se mulţumeşte să-şi şteargă lacrimile şi să schiţeze o oarecare fericire, ci doreşte să regăsească o bucurie autentică, deplină, pentru a trăi din nou cu adevărat. Nu caută o mângâiere trecătoare, ci un răspuns adevărat capabil să reziste la scandalul durerii şi al pierderii, adică al acelei dureri misterioase pe care toţi o simţim atunci când lucrurile se termină. Pentru aceasta, înainte de a se lăsa atins de Înviere, el este cel care vrea să atingă rănile iubirii.
După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!”. Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!”. Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,26-28).
Isus nu-l ceartă atunci când soseşte, ci dimpotrivă îi oferă tot ceea ce Toma a avut curajul de a declara că are nevoie, mai degrabă decât să accepte pasiv relatarea celorlalţi. Toma este martor al importanţei dezacordului faţă de ceea ce spune comunitatea la un moment dat. Şi-a luat tot timpul necesar pentru a lăsa să ajungă la el iubirea lui Cristos până când a putut să aibă o experienţă personală şi profundă a ei. Şi la sfârşit îi depăşeşte pe toţi: Toma, pentru că nu spune numai că Isus este Domnul, ci că este Domnul său, Dumnezeul său, îşi însuşeşte Învierea.
Este foarte frumos că această lectură a lui Toma o citeşte Biserica tocmai în a doua duminică a Paştelui, la sfârşitul celor opt zile în care, în creştinismul primar, după ce neofiţii s-au botezat şi au celebrat timp de opt zile misterul lui Cristos purtând hainele albe, se ajungea la duminica „in albis deponendis”, când, depunând acele haine albe, aveau şi curajul de a spune: „Asta am pus semne pe trupul nostru pentru a spune că suntem ai lui Cristos, că suntem creaturi noi. Acum aceste semne le dăm jos, pentru că trebuie să devenim creaturi noi cu propriile noastre trăsături, cu unicitatea noastră.” Şi aceasta este o altă exigenţă a Paştelui: nu se poate crede numai comunitar, ci trebuie crezut şi personal, pentru că forţa Învierii vrea să fie un dar pentru toţi, dar şi pentru fiecare, şi fiecare are dreptul de a parcurge drumul său personal pentru a şi-l însuşi.
Ultimul pas pe care îl facem ne întoarce la întrebarea iniţială, ne întoarce acolo. Am văzut că Cel Înviat nu are nevoie să facă gesturi senzaţionale şi extraordinare pentru a putea revela noua sa existenţă. Lumina Învierii pare să fie mai puţin strălucitoare decât cea a Schimbării la Faţă. Niciunul dintre prietenii săi nu este în măsură să-l recunoască imediat pe Cel Înviat: Maria din Magdala îl confundă cu un grădinar, apostolii îl consideră un pescar nepregătit, discipolii din Emaus îl confundă cu cel mai naiv dintre locuitorii din Ierusalim. De ce toată această reţinere, această lipsă de efecte speciale?
Să ascultăm un alt text, îl luăm din Evanghelia după Sfântul Luca:
Pe când vorbeau ei acestea, Isus a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!”. Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh; dar el le-a spus: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am!”. Şi spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, Isus le-a spus: „Aveţi aici ceva de mâncare?”. Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Şi luând-o, a mâncat-o înaintea lor (Lc 24,36-43).
Ne-ar veni să formulăm această întrebare: Aşadar, Cel Înviat s-a ridicat numai pentru a putea spune discipolilor: „Mâncăm ceva împreună?”. Răspunsul este şi da. Şi în această simplă întâlnire amicală cu prietenii săi pe care o alege Cel Înviat există două semnificaţii importante. Prima este foarte simplă: Isus nu este o fantomă sau un duh, ci un trup înviat din moarte. Şi asta ne dezvăluie un destin spre care ne îndreptăm toţi: Învierea trupului, nu numai mântuirea sufletului. Aşadar, noi avem faţă de trupul nostru o mare responsabilitate, şi de a nu înceta niciodată să-l cunoaştem şi să-l înţelegem.
A doua semnificaţie este mai dificil de descris, dar este minunat de gustat: Isus îşi ia timp pentru a face cu discipolii un gest absolut obişnuit pentru a le explica lor că după Înviere fiecare moment al vieţii poate să devină manifestare şi anticipare a împărăţiei cerurilor: a mânca, a munci, a merge, a curăţa, a scrie, a ajusta, a aştepta, a grăbi… totul, dar chiar tot ceea ce realitatea ne permite să facem poate să exprime viaţa fiilor lui Dumnezeu. De acum totul este Har şi, prin urmare, orice lucru poate să devină o aducere de mulţumire. Aceasta este consecinţa Paştelui: realitatea, orice realitate aşa cum este, poate să fie o ocazie de fericire dacă ştim s-o trăim în deschidere la Dumnezeu şi la ceilalţi.
Acest lucru l-a înţeles în mod splendid Madeleine Delbr?l, pe care mi se pare că deja am avut ocazia de a o cita o dată, care în paginile unei cărţi pe bună dreptate celebre scrie aşa: „Faptul de a ne abandona voinţei lui Dumnezeu ne încredinţează în aceeaşi clipă Bisericii care este făcută de această voinţă în mod constant mântuitoare şi mamă a Harului. Fiecare act docil ne face să-l primim pe deplin pe Dumnezeu şi să-l dăm pe deplin pe Dumnezeu într-o mare libertate de spirit. Atunci viaţa este o sărbătoare, fiecare acţiune mică este un eveniment imens în care ne este dat paradisul, în care putem să dăm paradisul. Nu contează ce trebuie să facem: să ţinem în mână o mătură sau un stilou, să vorbim sau să tăcem, să cârpim sau să facem o conferinţă, să îngrijim un bolnav sau să batem la maşină. Toate acestea nu sunt decât scoarţa unei realităţi splendide, întâlnirea sufletului cu Dumnezeu reînnoit în fiecare minut care la fiecare minut creşte în har, tot mai frumos pentru Dumnezeul său. Sună? Repede, să mergem ca să deschidem: este Dumnezeu care vine să ne iubească. O informaţie? Iat-o: este Dumnezeu care vine să ne iubească. Să-l lăsăm să facă asta!”.
Dacă există o umbră care poate încetini această sărbătoare, această intensitate de viaţă, este aşteptarea unei realităţi în care crucea nu trebuie să vină niciodată. Aceasta este ultima îndoială pe care Cel Înviat încearcă s-o smulgă din mentalitatea discipolilor săi. Ne amintim toţi de episodul de la Emaus. La un moment dat, acest călător misterios care merge cu cei doi discipoli trişti le spune: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa? Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,25-27). Punctul neînţeles este tocmai cel al Crucii: este motivul pentru care discipolii nu reuşesc să facă saltul în cadrul bucuriei Paştelui: „Suferinţa nu trebuia să fie, suferinţa nu trebuia să fie.” Aici noi vrem altceva, suntem nepricepuţi şi greoi la inimă ca să înţelegem. Nu că Dumnezeu are nevoie de suferinţă, ci că tocmai prin suferinţă se manifestă intensitatea, neoprirea iubirii lui Dumnezeu.
Apoi când ajung la han, ştim cum se termină relatarea: Şi pe când stătea la masă cu ei, Isus luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” (Lc 24,30-32). La sfârşitul acestui episod există un amănunt foarte important: discipolii îşi dau seama că, în pofida durerii, a tristeţii, a eşecurilor, în adâncul inimii lor exista un jar care nu s-a stins niciodată: jarul iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta îşi dau seama că inimile lor ard după aceea. Iată, aceasta este modalitatea cea mai întâlnită cu care Cel Înviat reuşeşte să ne ia din nou şi să ne facă să recitim acele momente pe care noi le-am fi şters cu plăcere din paginile vieţii noastre, ajutându-ne să credem că iubirea, adică legătura cu el, în realitate nu a fost niciodată eliminată, distrusă definitiv. „Apele mari nu pot stinge iubirea”: este ceea ce experimentează cei doi discipoli din Emaus.
Încheiem: în Învierea sa, Domnul Isus ne-a lăsat un testament preţios, revelându-ne câteva trăsături importante ale umanităţii noastre. Când se lasă condus de Duhul, Cristos nu a improvizat acel moment de ridicare din moarte, ci l-a pregătit în toată viaţa sa învăţând să trăiască aceste dispoziţii interioare pe care acum le recapitulăm, stabilind cu noi relaţii de iubire gratuită. Domnul a înţeles că este inutil a ne supăra atunci când lucrurile nu merg aşa cum s-a prevăzut, şi a recomandat asta şi discipolilor: „Când nu vă vor primi, mergeţi înainte, scuturaţi praful şi reîncepeţi.” Apoi Învierea ne-a arătat că a rămâne liberi şi în cele mai dificile relaţii este unicul mod pentru a face să reînflorească posibilitatea vieţii printr-o iertare autentică. Iertarea există: este capacitatea de a pune în faţa ochilor celuilalt rănile pe care le-am primit şi apoi să reîncepem, numai aşa, fără supărare, fără resentiment, devenim martori ai celei mai mari iubiri, aceea pe care apele mari nu pot s-o stingă, aceea care rămâne ca jar în adâncul diverselor aspecte ale naturii umane.
O, Tată, care prin Fiul tău unicul născut ai învins moartea şi ai deschis trecerea spre viaţa veşnică, dă-ne nouă celor care celebrăm Învierea Domnului să ne renaştem în lumina vieţii, reînnoiţi de Duhul tău. Prin Cristos Domnul nostru. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
(După www.cercoiltuovolto.it, 4 aprilie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
* * *
