Discurs adresat participanţilor la al LXXXVI-lea Capitul General al Ordinului Fraţilor Minori Capucini
Sunt bucuros. Îmi amintesc de fraţii voştri de la Buenos Aires: buni duhovnici. Acei basci, pe care Franco i-a alungat, au ajuns acolo. Buni duhovnici, buni. Şi unul încă este viu, care este argentinian; l-am făcut cardinal, acum. Acesta iartă totul! Mi-a relatat acest lucru: că uneori el simte scrupulul că iartă prea mult – iartă mereu -, şi într-o zi a mers în faţa Domnului, în capelă, pentru a cere scuze: „Scuză-mă, Doamne, am iertat prea mult… Însă tu ai fost cel care mi-ai dat exemplul rău!”. Aşa se ruga acest bun cardinal al vostru.
Bine aţi venit! Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia celui de-al LXXXVI-lea Capitul General al vostru. Adresez salutul meu vouă şi îndeosebi ministrului general, fratele Roberto Genuin.
Ceea ce trăiţi este un moment important pentru voi şi pentru Biserică. De fapt, capitulul adună fraţi care provin din ţări şi culturi diferite, care se reunesc pentru a se asculta şi a-şi vorbi în unicul limbaj al Duhului. Este o ocazie extraordinară pentru a împărtăşi „lucrurile minunate” (cf. Ps 125,3) pe care Dumnezeu continuă să le săvârşească prin intermediul vostru, fii ai Sfântului Francisc răspândiţi în lume. Pentru aceasta doresc ca, în timp ce îi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru dezvoltarea Ordinului, mai ales în Bisericile tinere, să profitaţi de această confruntare pentru a vă întreba cu privire la ceea ce Domnul vă cere, pentru a putea continua, astăzi, să vestiţi cu pasiune împărăţia lui Dumnezeu pe urmele Sărăcuţului.
De aceea aş vrea să amintesc cu voi trei dimensiuni ale spiritualităţii franciscane, care cred că pot să vă ajute în discernământ şi în apostolatul misionar: fraternitatea, disponibilitatea şi angajarea pentru pace.
Fraternitatea. Motoul capitulului vostru este acesta: „Domnul mi-a dat fraţi” (Test. 14) „pentru a merge în lume” (RB 3,10). El aminteşte de experienţa lui Francisc, subliniind că misiunea, conform carismei sale, se naşte în fraternitate pentru a promova fraternitatea (RB 3,10-12; cf. Scrisoare către membrii familiei franciscane în al VIII-lea centenar al aprobării Regulii Confirmate, 9 noiembrie 2023). La bază este, am putea spune, o „mistică a colaborării”, motiv pentru care nimeni, în proiectul lui Dumnezeu, nu se poate considera o insulă, ci fiecare este în relaţie cu ceilalţi pentru a creşte în iubire, ieşind din el însuşi şi făcând din propria unicitate un dar pentru fraţi. Acela dintre voi care să aibă grijă de propria unicitate, dar fără a o transforma în dar pentru fraţi, încă nu a început să fie capucin!
Aşadar, voi nu v-aţi reunit pentru a optimiza – aşa cum din păcate uneori se aude spunându-se – „resursele umane” ale Ordinului, nici pentru a îmbunătăţi prestaţiile sale sau pentru a-i păstra structurile. Mai degrabă voi să vă recunoaşteţi din nou, în credinţă, ca fraţi aleşi, adunaţi şi însoţiţi de caritatea providenţială a Tatălui, şi să vă lăsaţi interogaţi din nou de acest adevăr, în special în ceea ce priveşte domeniul formării, asupra căruia lucraţi de mult timp. Şi faceţi bine, pentru că fără formare nu există viitor.
De aceea, în întâlnirile voastre vă invit să vegheaţi pentru ca în centru să nu se pună niciodată resursele economice, calculele umane sau alte realităţi de acest tip: toate sunt instrumente utile, de care trebuie să ne preocupăm, dar mereu ca mijloace, niciodată ca scopuri. În centru să fie persoanele: acelea la care Domnul vă trimite şi acelea cu care vă dăruieşte să trăiţi, binele lor, mântuirea lor. Într-un cuvânt: în centru să fie fraternitatea, pentru care vă încurajez să vă faceţi promotori în casele voastre formative, în marea familie franciscană, în Biserică şi în toate domeniile în care acţionaţi, chiar şi cu preţul de a renunţa, în favoarea fraternităţii, la proiecte şi realizări de alt tip. Fraternitatea este pe primul loc. Sunteţi fraţi. „Dar eu sunt preot!” Da, da, dar după aceea. Important este fratele. Eşti preot, diacon, oricine ai fi, dar frate: acest lucru este baza.
Şi acest lucru ne duce la al doilea aspect al reflecţiei noastre: disponibilitatea. Fraternitatea şi disponibilitatea. Voi capucinii aveţi faima că sunteţi gata să mergeţi unde nimeni altcineva nu vrea să meargă, şi acest lucru este foarte frumos. De fapt, stilul vostru deschis mărturiseşte tuturor că lucrul cel mai important în viaţă este caritatea (cf. 1Cor 13,13) şi că mereu merită, pentru ea, să se dedice propria existenţă.
Astfel, reprezentaţi un semn pentru toată comunitatea, chemată să fie în ansamblul său, mereu şi pretutindeni, misionară şi „în ieşire” (cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Ad gentes, 2; Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 20). Un semn important, în special în timpuri ca ale noastre, marcate de conflicte şi închideri, unde indiferenţa şi egoismul par să prevaleze asupra disponibilităţii, asupra respectului şi asupra împărtăşirii, cu consecinţe grave şi evidente, precum exploatarea nedreaptă a săracilor şi devastarea ambientală.
În acest context, promptitudinea voastră de a vă lăsa implicaţi personal de necesităţile fraţilor şi de a spune cu curaj umil: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6,8) sunt un dar carismatic de valorizat şi de mărit. Căutaţi să fiţi mereu aşa: simpli, liberi şi disponibili, prompţi de a lăsa toate (cf. Mc 1,18) pentru a fi prezenţi acolo unde Domnul vă cheamă, fără a căuta recunoaşteri şi fără a invoca pretenţii, cu inima şi braţele deschise. Şi aceasta va fi sărăcia voastră.
Şi astfel ajungem la a treia valoare care vă caracterizează: angajarea pentru pace. Fiţi paşnici. De fapt, faptul de a şti să staţi cu toţi, în mijlocul oamenilor, până acolo încât să fiţi consideraţi în mod obişnuit „fraţii poporului”, în decursul secolelor v-a făcut experţi „făcători de pace” (cf. Mt 5,9), capabili să creaţi ocazii de întâlnire, de a media rezolvarea conflictelor, de a reuni persoanele şi de a promova o cultură a reconcilierii, chiar şi în situaţiile mai dificile.
Însă la baza acestei carisme este, aşa cum am spus, o condiţie fundamentală: a fi, în Cristos, aproape de toţi (cf. Lc 10,25-37), în special de cei mai săraci, rebutaţi şi disperaţi, fără a exclude niciodată pe nimeni. Sfântul Francisc însuşi, aşa cum ştim, a ajuns să fie „omul păcii” pe care toată lumea îl recunoaşte, pornind de la întâlnirea cu leproşii, în îmbrăţişarea cărora a descoperit şi a acceptat rănile sale mai profunde şi în a căror prezenţă l-a întâlnit pe Cristos, Mântuitorul său. Astfel, din iertat s-a făcut purtător de iertare, din iubit împărţitor de iubire, din reconciliat promotor de reconciliere. S-a simţit iertat, iubit, reconciliat şi duce iertarea şi duce iubirea şi duce reconcilierea. Şi voi trebuie să fiţi aşa, oameni de iubire, de iertare, de reconciliere. Credinţa este cea care l-a făcut în atâtea ocazii instrument de pace în mâinile lui Dumnezeu, iar ea, pentru el ca şi pentru noi, a avut şi va avea mereu o legătură vitală cu apropierea de cei din urmă, să nu uităm asta (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49).
În concluzie, iubiţi fraţi, vă invit să perseveraţi pe drumul vostru, cu încredere, cu speranţă. Sfânta Fecioară Maria să vă însoţească. Şi vă mulţumesc pentru tot binele pe care-l faceţi în Biserică. Din inimă vă binecuvântez pe voi şi marea familie capucină. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine – în favoarea mea, nu împotriva mea!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
