Fraternitatea. Harul şi responsabilitatea comuniunii fraterne
În prima noastră meditaţie de Postul Mare, am intrat în inima convertirii lui Francisc. Am văzut cum harul a realizat în el o adevărată schimbare de gust, o schimbare a sensibilităţii care a transformat modul în care Sărăcuţul din Assisi se privea pe sine, pe ceilalţi şi realitatea. Întâlnirea cu leproşii, detaşarea progresivă de ambiţiile lumeşti, alegerea umilinţei ca formă concretă a vieţii baptismale ne-au arătat că o convertire nu se naşte în primul rând dintr-un efort al voinţei, ci din răspunsul dat unui Dumnezeu care ne precedă şi ne cheamă cu harul său. Este un drum care nu se împlineşte o dată pentru totdeauna, ci reîncepe încontinuu.
Acea convertire, însă, nu a rămas o experienţă solitară pentru Francisc. La un moment dat, Domnul i-a dăruit fraţi. Şi tocmai acest dar, neaşteptat şi gratuit, dar şi profund exigent, se află în centrul meditaţiei de astăzi. Fraternitatea nu este un accesoriu al vieţii spirituale, nici numai un context favorabil în care să creştem mai uşor în har. Este locul unde convertirea are loc cu adevărat: cea mai serioasă încercare şi, în acelaşi timp, semnul cel mai elocvent a ceea ce evanghelia poate să realizeze în viaţa noastră.
Drumul pe care vom încerca să-l parcurgem este împărţit în cinci etape. Mai întâi, originea fraternităţii franciscane ca dar primit. Apoi, realismul Scripturii în faţa fraternităţii negate, cu relatarea lui Cain şi Abel. În continuare, exigenţa unei iubiri care să depăşească simpla cordialitate. Apoi, fundamentul cristologic fără de care nicio legătură fraternă nu poate rezista cu adevărat. Şi, în final, orizontul escatologic, în care fraternitatea trăită devine deja, într-un fel, anticipare a vieţii veşnice.
1. Darul fraţilor
La începutul convertirii sale, Francisc trăia singur. Apoi Domnul i-a dăruit fraţi, iar aceasta a fost o mare surpriză pentru el. În Testamentul său, el aminteşte astfel acest lucru:
„Şi după ce Domnul mi-a dat fraţi, nimeni nu mi-a arătat ce trebuia să fac, dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma sfintei Evanghelii” (Testament 14, FF 116).
Francisc nu se gândise să înfiinţeze un grup călugăresc. Sosirea însoţitorilor Bernardo şi Pietro l-a obligat să-l asculte din nou pe Dumnezeu şi să se întrebe din nou care este voinţa sa. Cei trei au intrat atunci într-o biserică, au deschis textele sacre şi au căutat acolo drumul lor. Au înţeles că vor trăi conform Evangheliei: lucrând cu propriile mâini, în comuniune cu Biserica, vestind pocăinţa şi alternând momentele de retragere cu viaţa printre oameni.
Aşa s-a născut fraternitatea. În ea se puteau afla nobili şi oameni de rând, bogaţi şi săraci, clerici şi laici. Francisc voia ca între fraţi să nu existe raporturi de putere sau de superioritate, aşa cum se întâmpla în societatea vremii. Toţi trebuiau să poarte acelaşi nume: fraţi minori. Forma primei fraternităţi franciscane încerca să fie fidelă învăţăturii lui Isus: „unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi! Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc!” (Mt 23,8-9).
Citind scrierile lui Francisc, se observă imediat dorinţa sa pentru o fraternitate vie, intensă şi plină de căldură umană. Nu este de mirare, aşadar, că Regulile conţin instrucţiuni foarte clare şi concrete:
„Toţi fraţii să nu aibă nicio putere sau stăpânire, mai ales între ei. Şi oricine vrea să fie mai mare între ei, să fie slujitorul şi servitorul lor; iar oricine este mai mare între ei, să fie ca cel mai mic. Şi niciun frate să nu facă rău sau să vorbească rău pe altul; ci mai degrabă, prin caritatea care vine din Duh, să se slujească şi să se asculte unii pe alţii cu bunăvoinţă” (Regula Neautentificată V, 9-13, FF 19-20).
Şi din nou:
„Şi oriunde se află şi se întâlnesc fraţii, să se arate familiari unii cu alţii. Şi fiecare să manifeste celuilalt cu siguranţă necesităţile sale, căci dacă mama îşi hrăneşte şi îşi iubeşte copilul trupesc, cu cât mai multă grijă trebuie cineva să-şi iubească şi să-şi hrănească fratele spiritual?” (Regula Neautentificată VI, 7-8, FF 91-92).
În aceste cuvinte se percepe acelaşi spirit care a animat primele comunităţi creştine: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Şi totuşi, fraternitatea a fost departe de a fi o experienţă uşoară pentru Francisc şi tovarăşii săi. Unele pasaje din Regula Neautentificată dezvăluie tensiuni şi dificultăţi foarte concrete. Cuvintele lui Francisc par să provină chiar din situaţii trăite: „Şi toţi fraţii să se ferească de a defăima pe cineva şi să evite disputele de cuvinte. [ ] Şi să nu se certe între ei. [ ] Şi să nu se mânie. [ ] Să nu judece, să nu condamne” (Regula Neautentificată XI, 1-13, FF 36-37).
Din aceste cuvinte se înţelege de ce Francisc era convins că viaţa fraţilor trebuia să aibă ca unică măsură Evanghelia. Fraternitatea nu era – şi nu este – desigur un loc în care să se refugieze pentru a trăi liniştiţi, ca şi cum ar fi suficient simplul fapt de a fi împreună pentru a găsi pacea. Mai degrabă este spaţiul în care fiecare este condus înapoi în profunzimile propriei inimi, cu toate umbrele sale şi rezistenţele sale.
Fraţii sunt un dar al Domnului. Dar, tocmai din acest motiv, ei nu au pur şi simplu funcţia de a ne ajute sau de a ne susţine de-a lungul drumului: ne sunt încredinţaţi pentru ca viaţa noastră să se poată schimba. Prin ei, inima noastră este chemată să se convertească, trecând – aşa cum spune Scriptura – de la inima de piatră la cea de carne. Fraţii, de fapt, nu ne sunt daţi pentru a confirma ceea ce suntem deja, ci pentru a ne transforma. În diversitatea lor, în limitele lor şi uneori chiar în trudele lor, ei devin spaţiul concret în care Dumnezeu lucrează asupra umanităţii noastre, dizolvând rigidităţile noastre şi învăţându-ne să trăim cu o inimă mai adevărată şi mai capabilă de iubire.
Chiar şi cuvântul grecesc care indică termenul frate face aluzie la acest mister. Adelphós înseamnă literalmente „cel care vine din acelaşi sân”. Conform Evangheliei, acest sân comun nu coincide pur şi simplu cu umanitatea noastră, ci este înrădăcinat în Dumnezeu, acel Dumnezeu pe care nimeni nu l-a văzut vreodată şi pe care Fiul ni l-a revelat (cf. In 1,18). Tocmai acesta este motivul care face fraternitatea pe atât de preţioasă pe cât de exigentă: celălalt nu este ca mine şi nici nu îmi aparţine, ci vine de la Dumnezeu.
2. Fraţi devenim
Cu mare realism, Scriptura relatează că recunoaşterea celuilalt ca frate nu este deloc imediată. Mergând înapoi la rădăcinile violenţei care străbate istoria umană, relatarea din Geneza 4 recunoaşte, prin relaţia dureroasă dintre Cain şi Abel, că fraternitatea este înainte de toate negată. Este ca şi cum acea relatare ar răspunde la întrebarea profetului Malahia: „Oare nu este un singur tată pentru noi toţi? Oare nu un singur Dumnezeu ne-a creat? De ce ne trădăm unul pe celălalt, profanând alianţa părinţilor noştri?” (Mal 2,10). Centrul acestui text, atât de dur şi atât de adevărat, nu este atât crima, cât eşecul fraternităţii.
Esenţa acestei răni originare constă în întregime într-o problemă de privire. Relatarea din Geneză spune pur şi simplu că Dumnezeu priveşte cu favoare ofranda lui Abel, dar nu şi pe cea a lui Cain. Textul este foarte sobru şi nu explică motivul; de aceea, de-a lungul secolelor, încercările de interpretare s-au înmulţit. Una dintre cele mai plauzibile provine tocmai dintr-un detaliu al relatării: Abel oferă întâiul născut al turmei sale, în timp ce Cain oferă pur şi simplu nişte roade ale pământului. Abel pare să se implice în dar, oferind ceea ce este cel mai al său şi mai preţios; Cain, pe de altă parte, pare să dea pur şi simplu ceva. Nu atât calitatea ofrandei face diferenţa, ci mai degrabă faptul că ceea ce este oferit reprezintă cu adevărat propria viaţă. De aceea, Dumnezeu nu acceptă darul lui Cain: nu pentru a-l condamna, ci pentru a-l provoca. Acceptarea acelui gest ar însemna să-l lase în convingerea că nu are într-adevăr nimic bun de oferit. Dumnezeu, în schimb, pare că vrea să-l ajute să creadă că şi viaţa sa poate deveni un dar.
Cain, însă, nu interpretează gestul lui Dumnezeu în acest fel. Nu răspunde la cuvântul său şi nu vorbeşte cu Abel. Relatarea devine tot mai esenţială, până la gestul tragic: Cain se năpusteşte asupra fratelui său şi îl ucide. Nu este numai un act de violenţă, ci semnul unei relaţii devenite de acum insuportabile. După crimă, sentimentul de vinovăţie îl cuprinde. Şi atunci Dumnezeu intervine din nou, în mod surprinzător: nu-l şterge pe Cain, ci îl protejează, punând peste el un semn pentru ca nimeni să nu-l omoare. Chiar şi după răul săvârşit, Dumnezeu nu-l abandonează.
Această relatare ne pune în faţa unei întrebări pe care nu o putem evita: cine este Cain înăuntrul nostru? Cea mai spontană tentaţie este să ne identificăm cu Abel: victima inocentă, omul drept neînţeles, cel care oferă totul şi nu primeşte nimic în schimb. Este o poziţie liniştitoare, chiar edificatoare. Dar Scriptura nu ne lasă în această zonă de confort. Ne cere să facem un pas mai sincer şi mai dificil: să recunoaştem că istoria lui Cain ne priveşte de aproape.
În fiecare dintre noi se află aceeaşi posibilitate de a deveni rigizi, de a ne închide în noi înşine, de a permite resentimentului să devină distanţă şi ca distanţa să se transforme într-o formă de violenţă. Nu neapărat fizică, dar reală: tăcerea încăpăţânată, cuvântul care răneşte, indiferenţa construită ca un zid. Şi noi, foarte des, pronunţăm cuvântul „frate” şi vorbim despre „fraternitate” mai mult cu buzele decât cu inima. Le folosim în discursuri, în texte, în naraţiunile pe care le spunem despre noi înşine, dar cât de greu este să le facem adevărate în alegerile noastre zilnice.
Reacţia lui Cain se naşte din ceva foarte simplu: prezenţa celuilalt. Abel nu face nimic împotriva lui. El trăieşte, îi oferă lui Dumnezeu ceea ce are şi este privit cu favoare. Dar tocmai acest lucru este suficient pentru a-l tulbura pe Cain, pentru că celălalt îi aminteşte un adevăr greu de acceptat: că nu suntem singuri şi că nu suntem totul. Când nu reuşim să facem pace cu această realitate, prezenţa celuilalt poate deveni insuportabilă.
Darul fraternităţii începe să devină real atunci când încetăm să-i arătăm cu degetul pe ceilalţi şi începem să recunoaştem că potenţialii responsabili ai răului am putea fi înainte de toate noi. Acest pas decisiv în procesul de convertire este valabil mai ales pentru noi, creştinii. Ne-ar plăcea să ne prezentăm lumii ca aceia care au rezolvat deja problema fraternităţii: ca oamenii buni care îi ajută pe ceilalţi, ca martorii unei iubiri care funcţionează întotdeauna. Dar, din fericire, lucrurile nu stau chiar aşa.
Evanghelia deschide o perspectivă diferită, mult mai eliberatoare. Persoanele care reuşesc cu adevărat să facă binele nu sunt cei „buni”, ci aceia care au avut curajul de a recunoaşte propria umbră. Nu aceia care şi-au construit o imagine bună, ci aceia care au văzut propria posibilă violenţă şi au încredinţat-o lui Dumnezeu, descoperind că faţa sa este înceată la mânie şi mare în milostivire. Fraternitatea autentică nu se naşte din aceia care nu au rănit niciodată pe nimeni, ci din aceia care au recunoscut că sunt capabili să o facă şi decid să nu o mai facă. Asta ne învaţă experienţa milostivirii: cei care ştiu că au fost iertaţi învaţă să nu întoarcă răul.
3. A iubi mai mult
A recunoaşte că în noi locuieşte şi posibilitatea lui Cain nu este sfârşitul drumului, ci începutul. Apare imediat o întrebare foarte concretă: cum se manifestă această lipsă de fraternitate în viaţa de zi cu zi? Nu întotdeauna – de fapt, aproape niciodată – în formele extreme de violenţă fizică. De cele mai multe ori, ea ia forme mai subtile, dar nu mai puţin dureroase. Îi putem marginaliza pe ceilalţi, putem ignora ceea ce spun, putem goli de importanţă ceea ce fac. Uneori încercăm chiar să reducem spaţiul lor de lângă noi, ca şi cum prezenţa lor ar fi o problemă de controlat.
Tradiţia franciscană păstrează o scrisoare pe care Francisc a scris-o unuia dintre miniştrii săi între 1221 şi 1223, când Ordinul creştea rapid şi începeau să apară tensiunile inevitabile ale vieţii fraterne. Destinatarul era un frate ministru obosit şi descurajat: unii dintre confraţi aveau comportamente dificile şi el simţea că acest lucru îl împiedica să trăiască bine relaţia cu Dumnezeu. Din acest motiv, s-a gândit că soluţia ar putea fi să se distanţeze, eventual să se retragă într-o schit pentru a găsi puţină pace.
Francisc îi răspunde în mod surprinzător. Nu-i spune să-i corecteze pe fraţi, nici să se distanţeze. În schimb, îi propune să privească tocmai la acea trudă ca la locul în care să-l urmeze cu adevărat pe Cristos. Din acest motiv, îl îndeamnă să considere chiar şi obstacolele şi ofensele ca ocazie de har:
„Acele lucruri care te împiedică să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu şi fiecare persoană care îţi va sta în cale, fie fraţi, fie alţii, chiar dacă te-ar acoperi cu lovituri, toate acestea trebuie să le consideri ca un har. Şi astfel trebuie să vrei şi nu altfel. Şi iubeşte pe cei care se poartă cu tine în acest fel şi nu cere de la ei altceva decât ceea ce îţi va da ţie Domnul. Şi în aceasta, iubeşte-i şi nu pretinde ca ei să fie creştini mai buni. Şi aceasta să fie pentru tine mai mult decât să stai în schit” (Scrisoare către un ministru, FF 234).
Din această perspectivă, fraternitatea nu este o problemă de suportat, ci locul unde se verifică adevărul vieţii noastre spirituale. Francisc merge până acolo încât să spună că semnul distinctiv al Evangheliei este milostivirea faţă de fratele care greşeşte:
„Să nu fie niciun frate în lume care să fi păcătuit, oricât de mult este posibil să păcătuiască, care, după ce a văzut ochii tăi, să nu plece fără iertarea ta, dacă el o cere; iar dacă nu ar cere iertare, întreabă-l tu pe el dacă vrea să fie iertat. Şi dacă, după aceea, păcătuieşte de o mie de ori în faţa ochilor tăi, iubeşte-l mai mult decât pe mine pentru aceasta [ ] şi să ai întotdeauna milă de aceşti fraţi” (FF 235).
Ceea ce ministrul trăia ca un obstacol devine astfel, în privirea lui Francisc, locul cel mai adevărat al întâlnirii cu Dumnezeu. Relaţiile fraterne marcate de greutăţi nu sunt accidente pe parcurs, ci calea concretă prin care învăţăm logica Evangheliei.
O dinamică foarte similară se regăseşte şi în scurta Scrisoare a Sfântului Paul către Filemon. Apostolul îi scrie unui creştin pe nume Filemon despre sclavul său, Onesim. După un conflict cu stăpânul său, Onesim fugise şi găsise refugiu la Paul, care se afla atunci în închisoare. Paul l-a primit, i-a vestit Evanghelia şi l-a condus la credinţă. Apoi a luat o decizie curajoasă: în loc să-l ţină cu el, l-a trimis înapoi la stăpânul său. Dar a făcut-o însoţind întoarcerea sa cu o cerere care a schimbat totul. El a scris ca Onesim să fie primit „nu ca un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca un frate iubit” (Flm 16).
În acest text foarte scurt din Noul Testament, ceea ce este deosebit de frapant este modul în care Paul îşi prezintă cererea. Ar avea autoritatea să o impună, dar alege să nu o facă. Preferă să apeleze la libertatea lui Filemon şi îi cere, „în numele iubirii”, să facă el însuşi pasul cel mai potrivit. Paul nu intră într-o discuţie teoretică despre sclavie. Face ceva mai radical: introduce o nouă logică în acel raport. În lumina Evangheliei, chiar şi o relaţie marcată de putere se poate transforma într-o relaţie fraternă.
Din acest motiv, mica scrisoare către Filemon a devenit, în tradiţia creştină, un exemplu foarte concret despre cum pot fi regenerate relaţiile atunci când punem în joc o iubire mai mare. În ocaziile în care raporturile sunt tensionate şi comuniunea este rănită, Evanghelia nu sugerează înainte de toate apărarea propriilor drepturi, ci mai degrabă căutarea binelui cel mai bun şi întotdeauna posibil: binele care ne permite să recunoaştem în celălalt nu un adversar sau un datornic, ci un frate iubit de Domnul.
4. De la moarte la viaţă
Dar este cu adevărat posibil să mergem atât de departe încât să atingem acest „mai mult” în experienţa iubirii fraterne? Este la îndemâna noastră o exigenţă evanghelică ce, uneori, pare îndepărtată de viaţa reală? Noi, creştinii – şi noi, călugării, în mod deosebit – trăim adesea în medii în care totul pare ordonat şi cordial: nu există strigăte, nu există certuri, se salută cu amabilitate, se menţin relaţii în mod formal corecte. Totuşi, ştim că acestui calm exterior nu-i corespund neapărat relaţii adevărate şi profunde. Dimpotrivă, pe măsură ce trec anii, de fapt, cu toţii acumulăm în inimă povara cuvintelor spuse rău, a judecăţilor pripite, a privirilor ratate, a relaţiilor rănite sau pur şi simplu lăsate să se stingă în timp.
De ce atunci ar trebui să ne întoarcem pe acest teren fragil şi să încercăm să o luăm de la capăt? Răspunsul lui Francisc este categoric simplu: pentru că legăturile noastre sunt întemeiate pe o legătură de libertate. Nu pe simpatie sau pe afinitate, ci pe faptul că Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat să trăim împreună în Biserică drept fraţi şi surori.
Când Francisc insistă că fraţii „spirituali” ar trebui să „se iubească unii pe alţii mai mult decât pe cei carnali, el nu spiritualizează realitatea şi nu apelează la sentimente bune. El spune că, printre fraţii în credinţă, trebuie să avem curajul de a trece dincolo de suprafaţa raporturilor: de a înfrunta conflictele, de a accepta diferenţele, de a nu fugi atunci când relaţiile se complică. Acest lucru devine posibil numai dacă ne amintim de unde vine legătura noastră şi cine are puterea de a o garanta.
Este ceva ce Isus însuşi ne oferă o licărire într-un episod relatat în Evanghelia lui Marcu. Într-o zi, mama şi fraţii săi vin de afară şi îl caută. Cineva îi spune despre asta în timp ce stă în mulţime. Isus se uită apoi la persoanele din jurul lui şi întreabă: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?”. Apoi, lărgindu-şi privirea către cei care stau în cerc în jurul lui, spune: „Iată mama mea şi fraţii mei! Căci oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela este îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 3, 33-35).
Nu este o respingere a familiei naturale, nici un gest de distanţă afectivă. Isus revelează ceva mai profund: există o legătură mai puternică decât sângele, mai stabilă decât afinităţile, mai autentică decât simpatiile noastre. Este legătura care se naşte din îndeplinirea împreună a voinţei Tatălui. Nu depinde de ceea ce ne-a fost soarta – naşterea, originea, caracterul – ci de o alegere împărtăşită : să trăim în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, Isus nu desfiinţează familia: o reîntemeiază pe o temelie nouă, care este relaţia cu el şi ascultarea cuvântului său.
Aceasta are consecinţe foarte concrete pentru viaţa Bisericii. O comunitate creştină – o fraternitate călugărească, o parohie, o preoţime – nu este înainte de toate un grup uman care s-a ales prin afinitate sau prin idealuri comune. Este o adunare convocată de glasul lui Dumnezeu, care ne precedă şi face posibil faptul de a fi împreună. Pentru aceasta, fraternitatea nu este ceva ce construim singuri: este un dar pe care îl primim de sus.
Dar tocmai din acest motiv, are nevoie să fie hrănită şi protejată, întorcându-se continuu la izvorul Duhului şi al relaţiei vii cu Cristos. Când acest izvor se tulbură – când rugăciunea devine rutină, când Cuvântul nu ne mai atinge, când sacramentele sunt celebrate fără ca inima să participe la ele – chiar şi legăturile fraterne încep încetul cu încetul să se golească. Rămân formele: salutul, zâmbetul, corectitudinea. Dar substanţa slăbeşte sau se pierde. Această viaţă nu se reconstruieşte cu tehnici relaţionale sau cu un simplu efort de bunăvoinţă. El se regăseşte numai lăsându-ne atinşi din nou de privirea lui Cristos.
Apostolul Ioan o spune cu o simplitate dezarmantă: „Ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” (1In 3,14). Afirmaţia este puternică. Ioan nu spune că îi iubim pe fraţi pentru că am trecut de la moarte la viaţă, ca şi cum viaţa nouă ar produce automat acest tip de iubire. El afirmă aproape contrariul: tocmai iubindu-i pe fraţi putem verifica dacă Paştele lui Cristos lucrează cu adevărat în noi.
Frăţia trăită devine astfel locul în care botezul arată dacă aduce rod cu adevărat. Acolo viaţa nouă primită în Duh încetează să fie o promisiune îndepărtată şi devine realitate concretă: istorie împărtăşită, relaţii reparate, răbdare care se reînnoieşte.
Criteriul este simplu şi nu lasă subterfugii: Paştele a început să lucreze în noi în momentul în care descoperim că îi putem primi pe ceilalţi chiar şi atunci când ne rănesc, când ne dezamăgesc, când se comportă ca nişte adversari. Nu pentru că am devenit mai puternici sau mai virtuoşi, ci pentru că în noi ceva deja a murit şi ceva nou a început să trăiască.
5. Viaţa veşnică
Paştele este criteriul de verificare a relaţiilor noastre fraterne: modul în care îi tratăm pe fraţi determină dacă am trecut cu adevărat de la moarte la viaţă. Adesea ne imaginăm învierea vieţii noastre în Cristos ca pe un eveniment care priveşte numai viitorul. În realitate, ea începe acum şi prinde contur în modul în care trăim relaţiile şi învăţăm să iubim.
Un pasaj din Regula Neautentificată a Sfântului Francisc luminează foarte bine acest punct. Avem tendinţa să-l vedem pe fratele care ne răneşte sau ne pune în criză ca pe un obstacol, pe cineva prea îndepărtat de modul nostru de a gândi, până la punctul de a-l percepe aproape ca pe un duşman. Francisc, însă, răstoarnă perspectiva: tocmai acea persoană poate deveni punctul prin care Dumnezeu ne deschide către viaţa veşnică.
„Să fim atenţi, fraţilor toţi, la ceea ce spune Domnul: «Iubiţi pe duşmanii voştri şi faceţi bine celor care vă urăsc». De fapt şi Domnul nostru Isus Cristos, pe urmele căruia trebuie să călcăm, l-a numit prieten pe trădătorul său şi s-a oferit de bunăvoie celor care l-au răstignit. De aceea, sunt prietenii noştri toţi cei care pe nedrept ne provoacă necazuri şi suferinţe, umiliri şi ofense, dureri şi chinuri, martiriu şi moarte. Trebuie să-i iubim mult pe aceştia, căci prin ceea ce ne provoacă (inferunt) ei, avem viaţa veşnică” (Regula Neautentificată, Cap. XXII).
Această intuiţie a lui Francisc este surprinzătoare pentru că răstoarnă modul nostru spontan de a gândi. Noi ne imaginăm că drumul către Dumnezeu depinde mai ales de binele pe care reuşim să-l facem altora. Francisc, în schimb, ne invită să vedem lucrurile diferit: uneori convertirea noastră se naşte tocmai din ceea ce ne fac ceilalţi, chiar şi atunci când ne rănesc sau ne pun la încercare. Este un cuvânt greu de acceptat, dar foarte realist. Viaţa fraternă nu este alcătuită numai din gesturi bune şi din momente uşoare. Este alcătuită şi din neînţelegeri, din răni, din greutăţi. Ba chiar, cele mai bune ocazii de acces la viaţa veşnică se găsesc tocmai atunci când suntem răniţi: în acele momente putem renunţa la violenţă şi putem alege în schimb calea iertării, permiţând iubirii lui Dumnezeu să se manifeste şi să se împlinească în noi.
Aceasta lărgeşte mult privirea noastră. În viaţa de zi cu zi, trudele fraternităţii pot fi grele. Distanţele dintre noi, cuvintele care rănesc, neînţelegerile care rămân deschise pot deveni dureroase. Tocmai din acest motiv, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere orizontul. Când pierdem perspectiva vieţii veşnice, anumite trude devin total inacceptabile.
Tema fraternităţii nu se limitează numai la viaţa Bisericii: atinge cea mai profundă dorinţă a omenirii. În fiecare timp şi în fiecare cultură, fiinţele umane au visat o convieţuire în sfârşit reconciliată între fiinţele umane. Este o dorinţă care străbate popoarele, dincolo de limbi, de culturi şi de tradiţii religioase. Poeţi, muzicieni şi artişti au imaginat o lume în care oamenii se pot recunoaşte cu adevărat ca fraţi şi surori între ei. Chiar şi multe ideologii şi modele economice au încercat să construiască această armonie universală, descoperind însă cât de dificil este să o facă reală pentru toţi şi pretutindeni.
Noi, cei care credem în Fiul întrupat al lui Dumnezeu, avem în inimile noastre o convingere simplă şi umilă: fraternitatea universală devine posibilă numai atunci când omul redescoperă deschiderea sa către transcendent. După cum a amintit Papa Francisc în enciclica sa Fratelli tutti:
Fiind credincioşi noi credem că, fără o deschidere la Tatăl tuturor, nu pot să existe motive solide şi stabile pentru apelul la fraternitate. Suntem convinşi că „numai cu această conştiinţă de fii care nu sunt orfani se poate trăi în pace între noi”. Pentru că „raţiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea între oameni şi să stabilească o convieţuire civică între ei, însă nu reuşeşte să întemeieze fraternitatea” (Papa Francisc, Fratelli tutti 272).
Când îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al tuturor, învăţăm să privim fiecare persoană cu o demnitate pe care nicio diferenţă culturală, socială sau religioasă nu o poate şterge. Credinţa nu ne separă de ceilalţi: ne aminteşte mai degrabă că nimeni nu poate fi exclus din inima noastră pentru că nimeni nu este absent din inima Tatălui ceresc. Pentru aceasta, în aceste zile de Post Mare, în timp ce istoria lumii continuă să fie marcată de diviziuni, războaie şi conflicte, noi creştinii nu ne putem limita să vorbim despre fraternitate ca despre un ideal de realizat. Suntem chemaţi să o primim ca pe un dar şi, în acelaşi timp, să o asumăm ca pe o responsabilitate foarte serioasă şi urgentă.
Această sarcină începe întotdeauna de aproape: de la persoanele care împărtăşesc cu noi viaţa de zi cu zi. Nu este rar, chiar şi în Biserică, ca diferenţe de sensibilitate, de viziune sau de stil să devină motiv de contrapoziţie şi de distanţă, până la punctul de a crea adevărate polarizări. Sunt semne care arată cât de dificil este a accepta cu adevărat provocarea fraternităţii. Drumul evanghelic, însă, ne cere să facem un pas diferit: să recunoaştem în ceilalţi – chiar şi atunci când sunt diferiţi, dificili sau distanţi de sensibilitatea noastră – fraţi şi surori care ne-au fost încredinţaţi. Şi să încercăm să-i ascultăm, să le înţelegem motivaţiile, să-i respectăm în mod sincer şi cordial.
Putem face aceasta fără nicio frică, ba chiar cu extremă libertate, pentru că ştim că am trecut deja de la moarte la viaţă cu Cristos. Învierea sa nu elimină truda relaţiilor, ci ne eliberează de suspiciunea că acea trudă este zadarnică. Prin urmare, putem asuma lucrarea fraternităţii cu un stil nou: cu blândeţe, cu respect şi cu încrederea că fiecare gest de iubire fraternă adevărată – chiar şi cel mai ascuns – aparţine deja vieţii veşnice.
Dumnezeule atotputernic, veşnic, drept şi milostiv, dă-ne nouă sărmanilor să facem, din iubire faţă de tine, ceea ce ştim că vrei tu şi să vrem întotdeauna ceea ce-ţi place ţie, pentru ca, purificaţi în interior, luminaţi în interior şi aprinşi de focul Duhului Sfânt, să putem merge pe urmele Fiului tău preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi cu ajutorul numai al harului tău să ajungem la tine, o, Preaînalte, care în Treime perfectă şi în Unitatea simplă vieţuieşti şi domneşti şi eşti preamărit, Dumnezeule atotputernic, în toţi vecii vecilor. Amin.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
* * *
