Un împrumut binecuvântat…

Prin cele ce voi scrie, nu vreau decât să aduc laudă Bunului Dumnezeu, care a binevoit să se folosească de slujitorul său, Fericitul Ieremia, ca să-mi facă cunoscută voința sa, și anume, aceea de a mă consacra lui și de a deveni călugăriță franciscană. Ca lauda să-i revină numai lui Dumnezeu, îmi exprim, încă de la început, dorința de a rămâne în anonimat.

Familia în care am crescut nu era practicantă în adevăratul sens al cuvântului. Mama era de rit greco-catolic iar tata romano-catolic. De mică mergeam cu mama la Biserică doar de Crăciun și de Paști. Tata, nici vorbă să se apropie de Biserică. Cu toate acestea m-au trimis să fac pregătire atât pentru Prima Sfântă Împărtășanie, cât și pentru Sfântul Mir.

Ignoranța mea în cele ce-l priveau pe Dumnezeu era, însă, mare. Din partea mamei singurul lucru care mi-a rămas întipărit în minte era sfatul ei de a nu uita să mă rog, dimineața și seara. Îmi amintesc însă foarte bine și de „Sfântul Nicolae”, de care mama se folosea ca să mă „croiască” – atunci când mințeam – fapt care a dus, mai târziu, să urăsc minciuna, mai ales când am înțeles mai bine că e păcat. Despre tata îmi amintesc doar că-și făcea semnul crucii la volanul mașinii înainte de a pleca și că-l surprindeam uneori spunând un „Tatăl Nostru”, seara, înainte de culcare.

Acestea fiind spuse despre cadrul religios al familiei mele, continui prin a spune că am terminat liceul în anul 1989, cu puține luni înainte de Revoluția din același an – în care Comunismul a fost înlăturat – și aceasta a fost cu siguranță o binecuvântare pentru mine – și nu numai. Vreau să specific că, deja de aproape 3 ani,  începusem să particip la Sfânta Liturghie: Duminica, Marțea și Vinerea, primind și sacramentele: Spovada și Sf. Împărtășanie. Era „ceva”…. sau, mai bine zis, „Cineva” care mă atrăgea, deși nu știam nici eu bine, ce și… de ce? Mă implicam puțin și în activitățile parohiei, deși tatăl meu se împotrivea acestei „apropieri” de Biserică pe care o manifestam.

Mă întrebam deseori ce sens are viața mea?!? De ce trăiesc? Am avut prieteni, mă gîndeam și la viața de familie, dar simțeam în străfundul inimii că vreau ceva mai mult… mai altfel… mai deplin… mai complet… mai calitativ! Nu înțelegeam ce! Auzisem de viața dusă în mănăstire, dar vai mie, cunoșteam atât de puține lucruri despre aceasta!!! Și totuși simțeam atracție pentru o astfel de viață…! Mă rugam la Bunul Dumnezeu ca să-mi arate care este voința lui pentru mine.

În paralel cu ceea ce trăiam, simțeam sau doream eu, părinții mei – îndeosebi tata – își făureau planurile lor pentru viața mea. Tata dorea ca eu să devin inginer și să mă întorc în orașul nostru, să lucrez la fabrică și să mă stabilesc, cu o eventuală familie a mea, acolo. După Bacalaureat, în 1990, chiar lucram în fabrică, dar ca simplă muncitoare, calificată în Prelucrarea prin Așchiere, Secția Mecanică Fină. Nu era o muncă ușoară pentru o tânără de 19–20 de ani, și îmi doream cu îndârjire să ies din acel ambient, deși, pe atunci, nu vedeam nici o „ieșire”. Tata mă „pistona” să mă pregătesc și să dau examen la Facultate, ca să devin inginer. Zis și făcut. Împotriva voinței mele am început pregătirile la matematică și fizică. 

Într-una din zile, o prietenă de-a mea, colegă de serviciu, catolică și ea, mi-a împrumutat cartea vieții Fericitului Ieremia, despre care, nu auzisem nimic. Mergând acasă, m-am dus în camera mea, am scos cărțile de matematică și fizică pe masă, dar, în loc să mă apuc de lucru, ca în celelalte zile, am început să citesc cu nesaț din carte. Nu am lăsat-o din mâini până nu am teminat-o, în câteva ore. Când venea mama pe la mine ascundeam cartea și mă făceam că studiez. Atât de mult m-a impresionat povestea vieții Fericitului Ieremia, încât am plâns mult. Am trăit un „feeling” nevăzut între mine și el. Îmi amintesc cum am admirat curajul lui de a lăsa casa părintească și de a pleca în necunoscut… fapt care, mai târziu, mă va înflăcăra și pe mine să plec de acasă, chiar împotriva părinților mei, care s-au opus cu înverșunare deciziei mele – de mai târziu – de a intra în mănăstire… un tărâm cu adevărat necunoscut și pentru mine.

De asemenea, am plâns mult și aproape că l-am „certat” pe Dumnezeu că nu m-a făcut băiat, deoarece îmi doream nespus să devin franciscan. Până atunci nu mai auzisem niciodată și de nicăieri că există și Institute Feminine care aparțin Ordinului Franciscan; prin urmare, îmi era „ciudă” că nu sunt băiat ca să pot deveni preot, frate franciscan. Ignoranța mea în materie era mare, mare…! Tot atunci am înțeles că îmi doresc să pot îngrijii bolnavii, cu tot atâta dăruire, caritate, bucurie, duioșie și bunătate ca și Fericitul Ieremia – virtuți cu care era înzestrat și în care s-a remarcat în mod deosebit, slujindu-i până la jertfa de sine însuși pe bolnavi și pe cei săraci. Simțeam că vreau să devin sfântă, mergând pe urmele Fericitului Ieremia, fiind franciscană și având grijă de bolnavi. Dar cum??? Eu eram fată, nu băiat. M-am rugat și iar am plâns. Seara, înainte de culcare, l-am rugat pe Fericitul Ieremia să mă ajute să înțeleg voința lui Dumnezeu asupra mea. Într-un mod deosebit l-am rugat să-mi arate dacă voi mai rămâne să lucrez în fabrică, sau dacă planul lui Dumnezeu pentru mine era un altul…!!! În acea noapte am avut un vis…

Înainte de a-l povesti vreau să adaug faptul că, începând cu convertirea mea, lui Dumnezeu i-a plăcut să mă conducă, să mă lumineze, să mă ducă la desăvârșirea Iubirii Sale, într-un mod special, prin intermediul visurilor. Când aveam aceste așa-zise vise „mesaj” înțelegeam foarte bine acest lucru și știam că ele vin de la Dumnezeu, care dorea să-mi „transmită” ceva folositor pentru drumul vieții și pentru stadiul la care mă găseam în acel moment, sau chiar și pentru alte persoane. El continuă să lucreze și astăzi, în același mod special, și nu pot decât să-i mulțumesc și să-l „ascult” cu fidelitate. Iată visul…!

Se făcea că eram într-o mulțime mare de oameni care mergeau la fabrică să lucreze. Mergeam și eu într-acolo, în mijlocul lor. Aveam capul plecat. La un moment dat aud că toată mulțimea din jurul meu se miră foarte tare de ceva. Am ridicat privirea și mare mi-a fost uimirea să văd, în mijlocul drumului pe care treceam noi, o statuie. Mulțimea a mers mai departe, eu, însă, m-am oprit în fața statuii. Nespusă mi-a fost bucuria să descopăr că acea statuie îl reprezenta pe Fericitul Ieremia. L-am recunoscut imediat. Am început să spun un „Tatăl Nostru” și, pe când mă rugam încă, fața statuii a prins viață și a început să-mi zâmbească. Eu mi-am teminat rugăciunea și am continuat drumul, mergând după mulțime… spre fabrică. M-am întors să mă uit la statuie și am observat că nu mai zâmbea. Am plecat mai departe „aruncând” încă o dată privirea în urmă, la fața statuii, și am observat că se întristase. Am mai făcut câțiva pași și am privit pentru a treia oară. De data aceasta, fără să exprime cuvinte, doar prin expresia feței, Fericitul Ieremia „mi-a spus”: – „Nu te duce după oameni”. Și mi-a repetat-o de trei ori. Eu, însă, mi-am urmat drumul; m-am dus la fabrică și am încercat să lucrez, dar pe tot ceea ce puneam mâna se strica. Nu am putut lucra… 

A doua zi dimineață m-am trezit bucuroasă și cu convingerea de neclintit că Fericitul Ieremia mi-a ascultat rugăciunea și că, prin el, Bunul Dumnezeu a vrut să-mi arate că nu eram „destinată” să rămân în acea fabrică, și că  vroia cu totul altceva de la mine. Lucru care s-a și adeverit. După un an am mers la Școala Postliceală de Asistente Medicale și după încă un an am întâlnit o tânără care, printre altele, mi-a spus că în weekend, merge deseori la surorile franciscane. Auzind acestea, am exclamat: „ – Cum…??? Dar există surori franciscane???”.  „ – Da” –  mi-a răspuns tânăra. Atunci i-am spus: „Te rog, neapărat trebuie să mă iei cu tine, căci eu acest lucru îmi doresc”. Și așa le-am cunoscut pe surorile franciscane, la care am și intrat, pe când frecventam al treilea  – și ultimul an – de Școală. 

Nemărginite au fost uimirea și bucuria mea să aflu că visul meu se poate realiza. Puteam să fiu franciscană și să mă îngrijesc de bolnavi… asemenea Fericitului Ieremia, care a rămas pentru mine ca un FAR călăuzitor și un însoțitor de nădejde  pe drumul vocației mele și în peregrinarea mea pe acest pământ. Fie mulțumită lui și slavă Tatălui Ceresc care, prin instrumentele Providenței sale, ne conduce pașii prin labirintul vieții noastre, pentru a ne conforma planului de Iubire pe care el îl are din Veșnicie pentru fiecare dintre noi. Pace și Bine!

O soră franciscană