La rădăcinile Jubileului
de Gianfranco Ravasi
Suntem obişnuiţi să datăm realitatea germinală a „jubileului” la sunetul unui corn de berbec: ecoul provenea din Ierusalim, sfâşia aerul şi plutea din sat în sat. Or, în textul ebraic în întregul Vechi Testament termenul jobel apare de douăzeci şi şapte de ori: de şase ori nu există umbră de îndoială că înseamnă cornul berbecului, în timp ce în celelalte douăzeci şi unu de ori se referă la anul jubiliar. Pagina fundamentală de referinţă este capitolul 25 din Cartea Leviticului. Este vorba de un text complex, inserat în cartea fiilor lui Levi, deci a preoţilor, o carte ceremonială, de normative mici şi minuţioase, care se referă la ritualitatea proprie a templului din Ierusalim.
O premisă filologică
Termenul jobel răsună mai ales în acel text, dar se găseşte şi în capitolul 27. Vechea versiune ebraică a Bibliei, numită în mod tradiţional Septuaginta, aflându-se în faţa acestui cuvânt – jobel – în loc de a-l traduce cu copia „jubileu”, an jubiliar, l-a tradus după un canon interpretativ: áphesis, care în greacă înseamnă „remisiune”, „eliberare” sau şi „iertare”. Acest cuvânt va fi foarte important pentru Isus deoarece – aşa cum vom vedea – el nu vorbeşte despre jubileu, ci foloseşte în greaca lui Luca tocmai termenul áphesis. Mai mult, în Noul Testament nu există niciodată cuvântul „jubileu”. Aşadar, Septuaginta, aceşti traducători antici ai Bibliei au trecut de la un fapt în mod pur cultual sacral (celebrarea anului jubiliar care porneşte cu sunetul cornului de berbec la o dată precisă, în conexiune cu solemnitatea Kippur, adică a Ispăşirii păcatului lui Israel) la un concept etic, moral, existenţial: iertarea datoriilor, eliberarea sclavilor (care era conţinutul jubileului). Deci, tema jubileului a fost mutată de la limbajul şi de la actul liturgic la limbajul şi la experienţa etico-socială. Acest element este relevant şi astăzi pentru a nu reduce jubileul creştin numai la celebrare sau ritualitate fie ea şi fundamentală ci pentru a-l transforma în paradigmă de viaţă creştină. Unii studioşi au crezut că termenul jobel nu trebuie conectat cu sunetul cornului de berbec, ci cu rădăcina ebraică jabal, care înseamnă şi „a amâna, a restitui, a trimite”. Însă interpretarea apare un pic forţată pentru că acea „trimitere” nu indică în mod necesar eliberarea, nu are respiraţia termenului grec citat áphesis, reluat cu o subliniere deosebită chiar de Isus. Alte tentative de tip filologic au oferi diferite explicaţii, ci trebuie recunoscut că elementul de pornire este un fapt ritual. El presupune sunetul cornului de berbec care ritma începutul unui an deosebit, în a zecea zi a lunii de toamnă Tishri, corespondent cam cu septembrie-octombrie a noastră, lună în care cădea şi Kippur. Este interesant de notat că în limba feniciană, în anumite privinţe sora mai mare a ebraicii, aceeaşi rădăcină, adică cele trei consoane care sunt la baza cuvântului jobel, adică jbl, indică „ţapul”, o componentă semnificativă proprie a lui Kippur. Deci nu este îndoială că sunetul cornului, marcarea sa a unui timp sacral, este la baza termenului „jubileu”, dar nu trebuie uitată tensiunea care duce spre celălalt pol, cel al traducerii greceşti: nu este vorba numai de un rit, este un element care trebuie să marcheze profund în existenţa unui popor. După această premisă, să încercăm să adunăm şi să ilustrăm câteva teme fundamentale jubiliare care apar în anumite privinţe împletite între ele.
Odihna pământului
Conform textului biblic, prima temă destul de originală este „odihna” pământului. Conform schemei sabatice, cu care era măsurat timpul în cadrul tradiţiei biblice, deja la fiecare şapte ani era odihnit pământul. Conform indicaţiilor din Lev 25, pământul trebuia să se odihnească şi în anul jubiliar, care urma după şapte săptămâni de ani, adică în al cincizecilea an. Angajarea ar părea mai degrabă de nepropus şi greu de aplicat. Este posibil a odihni pământul timp de un an, mai ales într-o civilizaţie ca aceea din Orientul Apropiat antic, unde exigenţele erau mult mai mici decât ale noastre şi viaţa mult mai frugală. Dar a odihni pământul doi ani la rând (în al patruzeci şi nouălea an sabatic şi al cincizecilea an jubiliar), într-o economie în mod substanţial de tip agricol, ar fi pus în criză supravieţuirea însăşi. Aşadar, ori anul jubiliar coincidea cu al şaptea an din a şaptea săptămână, ori jubileul mai mult decât o realizare concretă era mai ales un auspiciu, un semn utopic, o privire dincolo de modul obişnuit de a trăi. A odihni pământul înseamnă a nu-l semăna şi a nu aduna roadele sale. Această alegere, pe de o parte, face să se descopere că pământul este un dar, pentru că, deşi în cantitate mică, el reuşeşte oricum să producă ceva. Roadele sale vor fi mai limitate, dar nu vor lipsi. S-ar aminti, astfel, că ciclurile naturii nu depind numai de munca omului ci şi de Creator. Este amintirea unui alt primat, cel transcendent. Pe de altă parte, în această perioadă se încearcă depăşirea proprietăţii private şi tribale pentru că fiecare putea să ia din pământ ceea ce oferea el, fără a respecta graniţele şi îngrădirile cadastrului. În practică, este recunoaşterea destinaţiei universale a bunurilor prin care totul este disponibil pentru toţi. Această temă poate dobândi o mare semnificaţie şi în societatea de astăzi. În ea omenirea poate fi reprezentată de o masă pregătită în care sunt câţiva, într-o parte, care au un cumul exagerat de bunuri, şi restul popoarelor în cealaltă parte, o multitudine care priveşte şi se poate bucura numai de rebuturi şi de firimituri. Nu mai există ideea disponibilităţii universale a bunurilor, antecedentă oricărei proprietăţi private. În această lumină este sugestiv a face trimitere la reflecţiile propuse în această privinţă de enciclica Laudato si’ a Papei Francisc.
Iertarea datoriilor şi restituirea pământurilor
A doua temă, la fel de originală, este iertarea datoriilor şi restituirea in pristinum (proprietarului primar) a terenurilor înstrăinate şi vândute. În viziunea biblică, pământul era o posesie nu a individului, ci a triburilor şi a familiilor din clan, dintre care fiecare avea un teritoriu particular al său. El a fost dăruit în timpul împărţirii vestite a pământului după cucerirea Canaanului, cum se citeşte în cartea lui Iosue (cap. 13-21). De fiecare dată când, din diferite motive, clanul pierdea propriul pământ, nu se respecta, într-un anumit sens, diviziunea voită de Dumnezeu. Cu jubileul, adică la fiecare jumătate de secol, se reconstruia harta ţării promise, aşa cum a voit-o Dumnezeu, prin darul divin al împărţirii ţării între triburile lui Israel. Atunci toţi au primit porţiunea lor, în afară de tribul lui Levi, care trăia din contribuţiile oferite de celelalte triburi pentru slujirea la templu. Pentru datorii se întâmpla în mod substanţial acelaşi lucru. La începutul arcului temporal jubiliar toţi se simţeau egali, cu aceleaşi puţine bunuri. Însă, după aceea, unii au pierdut bunurile lor datorită nenorocirii, alţii datorită lenei sau datorită incapacităţii. După cincizeci de ani se decidea întoarcerea la punctul de plecare, făcând în aşa fel încât toţi să fie la un nivel de absolută, ideală, utopică comuniune a bunurilor în egalitate. Totul devenea iarăşi comun şi era distribuit după diferitele triburi. Fiecare familie obţinea, astfel, din nou bunurile sale, pământurile sale şi toţi copiii săi. Într-un apel din cartea Deuteronomului, această reînnoire socială este propusă încontinuu evreului pentru ca să o considere ca modelul social de trăit, chiar dacă are conştiinţa că este vorba de un proiect ideal care la care nu se poate ajunge niciodată pe deplin. De fapt, în cartea Deuteronomului se citeşte: „Numai aşa nu va mai fi la tine sărac […]. Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna” (15,4.7). O alegere care nu este numai de adeziune ideală la fraternitate şi la solidaritate dar care implică concreteţea „mâinii”, adică acţiunea, angajarea socială concretă. Se ne amintim profilul comunităţii creştine din Ierusalim în care – după cum reafirmă în mai multe rânduri Luca în Faptele Apostolilor – „niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (4,32).
Eliberarea sclavilor
A treia temă structurală pentru jubileul biblic este la fel de incisivă şi angajantă. Cel jubiliar era anul iertării nu numai a datoriilor ci şi al eliberării sclavilor. Cartea lui Ezechiel (46,17) vorbeşte despre jubileu ca despre anul dezrobirii, al răscumpărării, anul în care cei care au mers să slujească pentru a supravieţui lipsurilor se întorceau la casele lor, cu datoriile iertate şi cu redobândirea pământului lor şi a libertăţii lor. Redevenea poporul din exod, poporul liber de pelerina de plumb a sclaviei şi a discriminărilor. Şi în acest caz era vorba de o propunere ideală, destinată să creeze o comunitate care să nu mai aibă în ea legături de samavolnicie a unora asupra altora, să nu mai aibă lanţuri la picioare şi să poată merge unită spre o destinaţie. Este evident cum actualitatea sa este valabilă şi pentru istoria noastră în care se înregistrează un număr nemărginit de forme de sclavie: dependenţele de droguri, traficul de prostituate, exploatarea minorilor la nivel de muncă sau sexual şi pedo-pornografic şi atâtea alte forme feroce de subjugare. În afară de asta, ne putem gândi la toate acele popoare care sunt practic sclave ale superputerilor deoarece cu datoriile lor nu sunt deloc în măsură să fie arbitre ale propriului destin; activitatea anumitor multinaţionale este adesea o formă de tiranie economică ce oprimă unele naţiuni şi societăţi. Răsunarea cuvântului jubiliar al libertăţii are deci o mare semnificaţie şi în timpul nostru, şi o are luând în considerare şi referinţa la eliberarea de tip interior. De fapt, putem fi liberi în exterior dar în interior sclavi prin anumite lanţuri invizibile, cum sunt de exemplu condiţionările sociale ale comunicării în masă, a superficialităţii, a vulgarităţii, a dependenţelor de infosferă. Într-un text din cartea lui Ieremia (34,14-17), cu forţă profetul explică prăbuşirea şi reducerea în sclavie a Ierusalimului şi a Iudeii, făcută de babilonieni în 586 î.C., tocmai ca judecată a lui Dumnezeu cu privire la faptul că evreii nu i-au eliberat pe sclavi cu ocazia jubileului. Egoismul a făcut în aşa fel încât marea normă a libertăţii nu a fost practicată şi drept consecinţă s-a realizat un soi de pedeapsă a talionului din partea lui Dumnezeu care l-a făcut sclav pe Israel.
Jubileul lui Isus
La începuturile predicii sale publice, după Evanghelia lui Luca, Cristos a intrat în sinagoga modestă din satul său, Nazaret. În acea sâmbătă se citea un text din Isaia (cap. 61) şi i-a revenit chiar lui să-l proclame şi să-l comenteze. Prin acele cuvinte el s-a prezentat ca trimis de Tatăl pentru a inaugura un jubileu perfect de întins în toate secolele succesive şi pe care creştinii vor trebui să-l celebreze în duh şi adevăr: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului” (Lc 4,18-19). Aceasta este cealaltă rădăcină – în afară de cea veterotestamentară – a jubileului creştin. În cuvintele lui Isus orizontul anului sfânt devine paradigma vieţii creştinului care se lărgeşte şi cuprinde toate acele suferinţe care sunt programul misiunii lui Cristos şi a Bisericii. „Anul de bunăvoinţă al Domnului”, adică al mântuirii sale, cuprinde patru gesturi fundamentale. Primul este „evanghelizarea săracilor”: verbul grec este tocmai acela care are la bază cuvântul evangelo, „vestea bună”, „mesajul fericit” al Împărăţiei lui Dumnezeu. Destinatari sunt „săracii”, adică cei din urmă de pe pământ, cei care în sine nu au forţa puterii politice şi economice dar au inima deschisă la adeziunea de credinţă. Jubileul este destinat să readucă în centrul Bisericii pe cei umili, pe săraci, pe cei lipsiţi, pe cei care în exterior şi în interior depind de mâinile lui Dumnezeu şi de cele ale fraţilor. Libertatea este al doilea act jubiliar, un act care – aşa cum s-a văzut – era deja în jubileul din Israel. Însă Isus face referinţă şi la prizonierii în sens strict şi metaforic şi aici se anticipă acele cuvinte pe care el le va repeta în scena judecăţii la sfârşitul istoriei: „Am fost în închisoare şi voi m-aţi vizitat” (Mt 25,36). A treia angajare este de a reda „orbilor vederea”, un gest pe care Isus l-a săvârşit des în timpul existenţei sale pământeşti: să ne gândim numai la episodul celebru al orbului din naştere (In 9). Acesta era, conform Vechiului Testament şi tradiţiei iudaice, semnul venirii lui Mesia. De fapt, în întunericul în care este învăluit orbul nu este numai exprimarea unei mari suferinţe ci şi un simbol. De fapt, există o orbire interioară care nu coincide cu aceea fizică şi este incapacitatea de a vedea în profunzime, cu ochii inimii şi ai sufletului. O orbire greu de vindecat, probabil mai mult decât cea fizică, ce se găseşte în atâtea persoane în ale căror suflete trebuie să fie pusă o rază de lumină. În sfârşit, ca a patra şi ultima angajare, îşi propune eliberarea oprimării care nu este numai sclavia la care se făcea aluzie mai sus cu privire la jubileul ebraic ci cuprinde toate suferinţele şi răul care oprimă trupul şi spiritul. Este ceea ce va atesta întreaga activitate publică a lui Cristos. Ţintă ideală a jubileului creştin autentic este, deci, această tetralogie spirituală, morală, existenţială.
(După L’Osservatore Romano, 9 aprilie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro