Cine sunt franciscanii?
Sub numele de franciscani sunt cunoscuţi apartenenţii la aşa numitul „prim Ordin” fondat de sf. Francisc din Assisi în 1209 şi astăzi grupaţi în trei mari ramuri, egale şi independente între ele: Fraţii Minori (sigla OFM; în trecut cunoscuţi sub numele de Observanţi, Reformaţi), Fraţii Minori Conventuali (sigla OFMConv) şi Fraţii Minori Capucini (sigla OFMCap). Membrii acestor trei ramuri franciscane profesează cu toţii aceeaşi Regulă (din 1223) a fondatorului, însă cu Constituţiuni, tradiţii şi caracteristici proprii.
Ordinul Fraţilor Minori este numele dat de însuşi fondatorul acestuia, după cum citim în vechile cronici, azi transmise nouă prin monumentala operă Izvoare franciscane (Fonti francescane), care adună toate scrierile lui Francisc şi despre Francisc din primul secol franciscan: În timp ce se scriau în Regulă cuvintele să fie minori, a exclamat: vreau ca această fraternitate să fie numită Ordinul fraţilor minori, nume ce a fost apoi instituţionalizat de papa Honoriu al III-lea, prin Bula Solet annuere din 29 noiembrie 1223, unde această denumire apare atât la începutul salutului introductiv, cât şi în titlul şi începutului primului capitol. Este vorba deci despre un nume oficial pe care Biserica l-a acordat apartenenţilor la fraternitatea franciscană în totalitatea ei de mai bine de opt veacuri.
O istorie complexă
Deja după moartea sf. Francisc, ba, chiar şi mai devreme în unele cazuri, in sânul ordinului s-au ivit două tendinţe distincte. Pe de o parte, unii dintre fraţi aspirau la un mod de viaţă ascetic şi itinerant, cu traiul zilnic asigurat prin cerşitul celor strict necesare, cu locuinţe improvizate pe terenul şi cu bunăvoinţa binefăcătorilor, aşa cum trăiseră sf. Francisc şi primii săi fraţi mai înainte să devină un ordin religios, pe de altă parte, cei mai mulţi dintre fraţi voiau un ordin dedicat pastoraţiei (cura animarum), integrat în contextul social al timpului, cu convente proprietate ale ordinului însuşi, cu un minim din cele necesare traiului şi pastoraţiei asigurat din resursele Ordinului (sine proprio, însă care presupunea un minim de proprietate în comun).
În a doua jumătate a veacului al XIII-lea, fraţii mai rigorişti s-au regrupat în aşa numita mişcare a Spiritualilor, care contestau ideile şi modul de viaţă al fraţilor cu viaţă în comun, şi ale căror idei despre sărăcie aveau tendinţe apocaliptice şi tindeau spre contestarea mai mult sau mai puţin deschisă a propriilor superiori legitimi şi a autorităţii bisericeşti, fapt pentru care au fost condamnaţi ca eretici. Mici grupuri dintre aceşti fraţi au supravieţuit sub numele de „frăţiori” (fraticelli), mai ales prin Italia centrală şi meridională.
În a doua jumătate a veacului al XIV-lea a ieşit la iveală un amplu curent, cel al Observanţei, ce susţinea necesitatea unei reîntoarceri la idealurile originare în ceea ce privea sărăcia. Aceşti fraţi aveau cu siguranţă idei mai puţin radicale decât Spiritualii, însă şi ei se găseau deseori în conflict cu proprii superiori, cu autoritatea ecleziastică şi cu restul membrilor ordinului, aşa numiţii Conventuali. Observanţilor li s-a recunoscut o autonomie parţială în sânul Ordinului prin 1415, însă aproape imediat s-au divizat în alte grupuri mici (amadeiţi, clareni, coletani, guadelupensi, vilacreţieni etc.), ce au fost mai târziu reuniţi (1517) sub numele de Fraţi Minori Observanţi, separaţi de Fraţii Minori Conventuali şi cu ministru propriu.
Idealurile reîntoarcerii la origini au continuat însă să rămână vii, iar tentativele de reformă să continue. Cea mai amplă şi de durată a fost cea a capucinilor, care au încercat să îmbine viaţa contemplativă şi sărăcia radicală cu apostolatul (în special pe lângă cei bolnavi şi marginalizaţi).