Scrisoarea Ministrului general O.F.M. Cap., Mauro Jöhri, către toți frații, pentru Anul Credinței

Tu ești credința noastră

Dragi frați,

1.Benedict al XVI-lea, episcop emerit al Romei, a instituit anul credinței iar Papa Francisc a reprodus la începutul pontificatului său scopurile și conținutul său. Acest eveniment mă determină să vă propun câteva reflecții cu dorința ca fiecare frate să poată fi susținut în confirmarea și reînnoirea propriului său raport cu Domnul. Mă adresez vouă, conștient că darul credinței trebuie ocrotit și cultivat, dar știu și că credinciosul trece prin ispita rutinei, a compromisului și nu rareori ariditatea generează sentimente de descurajare care ne împiedică să vedem orizontul clar și luminos pe care credința îl deschide existenței noastre.

2. Fie că aparținem unor circumscripții care cresc numeric sau altora care de ani de zile cunosc un puternic declin, cu toții trebuie să fim reînnoiți în raportul nostru cu Dumnezeu. Creșterea numerică sau diminuarea inevitabilă pot fi văzute din partea unora ca motiv de orgoliu și de ceilalți drept o sursă de deprimare. Dumnezeu este aproape în aceeași măsură și de unii și de alții și doar o perspectivă de credință ne va permite să primim cu bucurie și seninătate acest adevăr. Așadar, să ne întrebăm cum ne putem orienta în acest timp marcat de fenomene precum globalizarea, creșterea individualismului, disprețul față de valorile tradiționale, criza economică și altele.

IATĂ-MĂ! FIE MIE DUPĂ CUVÂNTUL TĂU
3. Să începem reflecția noastră cu întrebarea pe care apostolul Petru i-a adresat-o lui Isus: Doamne, la cine să mergem? (In 6,68). Cine va putea să răspundă la întrebările care izvorăsc din inimile noastre? Cine ne va arăta calea? Celebrarea unei aniversări poate puțin cunoscută, dar semnificativă în mod particular pentru Ordinul nostru mă încurajează să vă invit să vă îndreptați privirea către Fecioara Maria. În urmă cu trei secole, în mai 1712, Ordinul nostru a fost pus oficial sub patronajul Neprihănitei[1]. Mărturiile devoțiunii duioase a atâtor frați de-ai noștri, în special ale sfinților noștri, către Fecioara Neprihănită ne relatează întâmplări ale persoanelor care, prin lucrarea Harului, și-au transformat viața într-un „crez viu“, bărbați și femei, care cu încredere necondiționată, s-au dăruit în totalitate lui Dumnezeu. Maria, mama lui Isus, este icoana acestui iată-mă total.

4. Față de îngerul care a anunțat-o că va zămisli un fiu, îi va da naștere și îl va numi Isus, Maria reacționează cu stupoare și uimire adresându-i o întrebare: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat? (Lc 1,34). Nu obiectează spunând: „Imposibil, nu pot face asta!“ Nu înțelege, dar în întrebarea sa își manifestă dorința de a intra în Mister cu disponibilitate. Îngerul spune că Duhul Sfânt va coborî asupra ei și o va acoperi cu umbra sa, împlinind ceea ce este inimaginabil și imposibil. Totul rămâne misterios, iar Maria rostește fiat-ul său, expresia credinței sale, a ascultării sale, îndreptând persoana sa către planul lui Dumnezeu. Fecioara din Nazaret consimte deși nu înțelege toate consecințele da-ului ei. Ea spune: Fie mie după cuvântul tău (Lc 1,38). Se poate spune că „misiunea precede înțelegerea“[2]. Căutarea sensului acelei vestiri o va însoți pe Maria de-a lungul întregii vieți a Celui pe care l-a născut. Evanghelistul Luca descrie această atitudine a Mariei încă de la începutul vieții lui Isus, spunând că ea păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima ei (Lc 2,19). Maria a crezut în Isus, Cuvântul lui Dumnezeu cel viu, încă dinainte ca ea să-l vadă și ne mărturisește că credința înseamnă a primi o promisiune care vine de la Dumnezeu, fără a înțelege imediat condițiile particulare care o duc la îndeplinire. Vă amintiți de Petru, care, după ce a pescuit o noapte întreagă fără succes, la cuvântul lui Isus acceptă să înainteze din nou în larg și să arunce năvoadele? (Lc 5,4)

5. Totodată, vocația fiecăruia dintre noi este marcată de o consimțire liberă și încrezătoare în raportul cu voința lui Dumnezeu. Am avut încredere și am pornit la drum. Anul credinței este un apel la redescoperirea acestui aspect al vieții noastre. Clara de Assisi, la sfârșitul vieții sale, după multe suferințe și dificultăți, mărturisește cu convingere și siguranță că vocația noastră este cel mai mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu[3]. Adresându-se religioșilor și religioaselor cu ocazia ultimei Zile a Vieții Consacrate, papa Benedict al XVI-lea ne-a îndemnat să ne întoarcem la izvorul vocației noastre: Vă invit în primul rând pentru a alimenta o credință care poate ilumina vocația noastră. Pentru aceasta, vă îndemn să călătoriți, ca într-un pelerinaj interior al „primei iubiri“ cu care Domnul Isus Cristos a încălzit inimile voastre, nu din nostalgie, ci pentru a alimenta acea flacără. Iar pentru aceasta este necesar să stăm cu El în liniștea adorației și astfel să retrezim dorința și bucuria de a împărtăși viața, alegerile, ascultarea credinței, fericirea de a fi săraci, radicalitatea iubirii. Plecând mereu din nou de la această întâlnire de iubire, voi lăsați orice lucru pentru a sta cu El și vă puneți asemenea Lui în serviciul lui Dumnezeu și al fraților[4].

TIMPUL LUPTEI
6. Fraților, rugați-vă împreună cu mine pentru ca fiecare dintre noi, privind la drumul parcurs cu Domnul, să poată mărturisi cu uimire și recunoștință că totul este har. Nu putem ignora faptul că drumul nostru de credință implică și situații marcate de oboseală, de descurajare și de căderi. Permiteți-mi să adresez un gând afectuos fraților care, din diferite motive, trăiesc momente de criză și ariditate; lor le repet cuvintele pe care Dumnezeu le spune prietenilor săi: Curaj! Nu vă temeți! Îi invit pe toți să mediteze asupra fragmentului evanghelic din Mc 9,14-27. Tatăl tânărului epileptic posedat experimentează neputința, incapacitatea de a-și vindeca fiul; nici discipolii nu au putut face nimic. Acest tată cu inima zdrobită îl întâlnește pe Isus și îi cere: Dar dacă tu poți face ceva, ai milă de noi și ajută-ne. Și Isus îi spune: dacă poți! Totul este posibil pentru cei care cred (22b-23). Acel om, confuz, încercat și descurajat spune cu glas puternic: Cred; vino în ajutorul necredinței mele! (24b). Strigătul de cerere al acestui om aparține experienței credinciosului: este rugămintea celui care îi cere Domnului să-i susțină propria credință. Fraților, să nu ne fie teamă să-i prezentăm efortul nostru Domnului, încredințându-ne rugăciunii fraților când trecem prin ispita de a înmâna viața noastră compromisului care generează situații de ambiguitate și de dezintegrare interioară sau, ca să fiu mai direct, suntem constrânși, sau acceptăm să trăim o viață dublă. Conștienți că lupta vine să ne viziteze, să ne adresăm Fecioarei Maria care a cunoscut momente de surprindere și de neînțelegere[5]. Meditând în tăcere asupra Mariei, un frate de-al nostru scria: Maria a parcurs propriul ei drum, și în timpul acestei călătorii a întâlnit neliniștile caracteristice unui pelerinaj: spaimă, confuzie, perplexitate, uimire, teamă, oboseală… Mai presus de toate a înfruntat întrebări: Ce înseamnă aceasta? Este adevărat? Ce-i de făcut?… Nu văd nimic. Totul pare întunecat[6].

7. Zi după zi, Fecioara Maria a reluat, a aprofundat, a perfecționat semnificația fiat-ului său pronunțat la Nazaret. Duhul Sfânt, care nu a încetat niciodată să lucreze în ea, este autorul acestui drum, după cum scrie sf. Bonaventura: În sufletul Fecioarei, iubirea Duhului Sfânt ardea într-un mod atât de personal încât în trupul ei, puterea Duhului Sfânt a împlinit cu harul său minuni care au stimulat, au ajutat și au înălțat natura[7]. Pentru a umbla și a crește în credință nu trebuie să obosim în a invoca Duhul lui Dumnezeu și a privi la Maria. Isus Cristos este Cel care dă naștere credinței și o duce la îndeplinire (Evr 12,2); Maria este modelul urmării.

8. Suntem chemați să primim existența noastră ca vocație la comuniunea cu El, cel care a luat cel dintâi inițiativa, iar aceasta pentru că e indispensabil ca viața noastră cotidiană să fie animată de liniște și rugăciune. Experiența prieteniei Lui, cel care are încredere în noi deși cunoaște slăbiciunile noastre, presupune din partea noastră disponibilitatea de a rămâne în prezența sa. Dimensiunea contemplativă a vocației noastre este esențială în a hrăni viața noastră de credință. Să nu fim zgârciți în a oferi timpul nostru rugăciunii, fie personală, fie cu frații noștri. Nimic, nici măcar urgența muncii apostolice, să nu ne scutească de ea. Reafirm cu tărie, convins că împlinesc un gest de iubire în confruntările voastre, ceea ce ne amintesc Constituțiile noastre: viața noastră de rugăciune să fie expresia caracteristică a vocației noastre de frați minori… rugăciunea afectivă, adică rugăciunea inimii, care ne conduce către o experiență intimă cu Dumnezeu[8].

TU EȘTI CREDINȚA NOASTRĂ
9. În centrul relației cu Domnul se află – la fel ca pentru Maria din Nazaret – primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Sfântul Paul le scria creștinilor din Roma: Credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos (Rom 10,17). În el, Cuvântul făcut trup, credința întâlnește o Persoană căreia îi încredințăm propria noastră viață[9]. Scrierile și primele biografii ale sfântului Francisc povestesc cum viața sa era reînnoită continuu de Cuvântul lui Dumnezeu. La fel ca Euharistia, Cuvântul lui Dumnezeu se află în centrul credinței lui Francisc, deoarece prin el și în el acesta aderă la persoana lui Cristos, mort și înviat pentru noi. În Laudele Dumnezeului Preaînalt, Francisc ne surprinde cu afirmația Tu ești credința noastră! Credința, nu mai puțin decât caritatea și speranța, este și rămâne un dar al lui Dumnezeu. Iată de ce nu trebuie să obosim niciodată în a cere acest dar și a mulțumi pentru el.

10. În scrisoarea programatică pentru următorii șase ani am indicat nevoia urgentă a fraternităților noastre, precum și a tuturor circumscripțiilor Ordinului, atât în sfera formării inițiale, cât și permanente, de a continua să reînnoim relația personală și comunitară cu Cuvântul lui Dumnezeu. După cum spune Francisc în Testamentul să, Evanghelia a început să-i vorbească după ce Domnul i-a dat frați. De ce vrem să ne privăm de acest har? A trăi Evanghelia în fraternitate implică împărtășirea și ajutorul reciproc în drumul nostru de credință. În fraternitățile noastre vorbim despre diferite argumente și împărtășim situații și evenimente diverse; de ce tăcem în legătură cu ceea ce este esențial? Poate rămânem ancorați de un trecut în care credința era văzută ca o relație strict personală cu Dumnezeu, iar frații nu aveau dreptul să intre în acest raport? Sau ne este greu să găsim cuvintele care să exprime roadele pe care Cuvântul lui Dumnezeu le produce în noi? Nu reușim să ne implicăm în confruntare și renunțăm să ne apropiem de iubire tocmai din teama de a fi judecați? Cred că unele rețineri există și din cauza unui climat social care îndreaptă credința spre sfera privată a vieții ca și cum ar trebui practicată în mod individual, fără nici o pretenție că ar putea oferi o contribuție politicii, economiei și altor cadre ale societății civile. Privind direct viața religioasă, să nu uităm că individualismul slăbește calitatea relațiilor fraterne și poate avea consecințe negative și pentru credința noastră.

MISIUNEA PRECEDE ÎNȚELEGEREA
11.
Sfânta Fecioară a acceptat misiunea sa fără să știe că aceasta o va face ca într-o zi să fie prezentă la crucificarea Fiului său. A crezut, s-a încredințat pe sine și și-a început călătoria. Doresc să insist în mod special asupra afirmației: misiunea precede înțelegerea, deoarece aceasta este în mod sigur cheia de boltă a oricărui ucenic. Misiunea încredințată este modalitatea prin care viața noastră se transformă în dar și tocmai astfel se realizează în mod deplin când cineva se încrede, acceptă să pornească la drum și să înfrunte orice situație, liber de preocuparea rezultatului. Nu demult i-am vizitat pe frații noștri care trăiesc în Suedia și pe cei care sunt în îndepărtata Islanda. Primii provin din provincia de Varșovia, iar ceilalți aparțin celei de Slovacia. Acești frați ai noștri au acceptat provocarea de a merge în țări unde nu cunosc nici limba, nici cultura. S-au găsit într-un context foarte secularizat și s-au pus în slujba unei Biserici destul de minoritară, formată în cea mai mare parte din muncitori străini care profesează credința catolică. Frații noștri trebuie să parcurgă distanțe considerabile pentru a ajunge la comunitățile catolice, care în general sunt destul de mici. I-am găsit ocupați și bucuroși că pot desfășura această misiune. Nu mi-au ascuns dificultățile lor, însă niciunul nu a spus că ar dori să abandoneze misiunea pe care o desfășoară. Ne-am rugat împreună și i-am văzut sârguincioși la celebrarea liturgiei orelor și la meditație. Fără credință aceasta nu ar fi posibil. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că avem multe astfel de exemple în Ordinul nostru și aș vrea ca aceasta să devină o provocare pentru frații care se consideră inamovibili, care rămân închiși Harului unei noi ascultări, unei noi slujiri, aducând obiecții care nu ating mereu criteriile credinței și ale minorității. Credința, care este încredere profundă și necondiționată în Domnul, conduce la stima de sine, la disponibilitatea de a duce oriunde dorința de a dărui propria viață iubind și slujind. Credința este și conștientizare a faptului că acceptând să lăsăm locul, oficiul, ministerul pe care l-am îndeplinit mult timp pentru a primi altul nou, ne deschidem surprizelor lui Dumnezeu. Această disponibilitate ne apără de tendința de a deveni deținători de putere sau persoane care pun stăpânire pe dinamicele vieții fraterne, împiedicând orice schimbare sau inovație.

O PROPUNERE PENTRU A CONTINUA DRUMUL
12. Fraților, după exemplul Mariei, contemplându-l pe Dumnezeu cel Preaînalt, să aclamăm împreună cu Francisc: Tu ești credința noastră! Să ne lăsăm cercetați asupra modului nostru de viață și să cerem Duhului ca existența noastră, vocația noastră să fie înrădăcinate în credința necondiționată în Cel care ne-a creat, mântuiți și destinați să ne bucurăm de binecuvântările veșnice. Așa cum accentuam la începutul scrisorii mele, sunt frați care cultivă darul credinței; alții trudesc și se află în rătăcire. Cu toții trebuie să ne încredințăm cu încredere în mâinile Domnului, să ascultăm vocea sa. Convinși de ajutorul său, de prezența sa, să pornim la drum asemenea Fecioarei Maria care s-a ridicat și a plecat în grabă în ținutul muntos, într-o cetate din Iuda (Lc 1,39), pentru a rămâne cu verișoara sa Elisabeta. Fecioara imnului Magnificat poartă în sân pe Domnul ei. Elisabeta o salută pe Maria cu cuvinte ce sunt o minunată sinteză a experienței Maicii Domnului: și fericită este cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul (Lc 1,45). Maria este binecuvântată, fericită și împlinită prin credința ei.

13. Vă salut cu o propunere la care deja am făcut referire la nr. 10 al acestei scrisori, care atinge o dorință profundă pe care o port în inimă și o împărtășesc cu voi. Doresc ca fraternitățile noastre provinciale și locale să fie locuri în care să ne susținem reciproc în drumul de credință și să ne ajutăm în a recunoaște prezența Domnului înviat în mijlocul nostru. Să mărturisim frumusețea credinței, să ne ajutăm cu milă și răbdare în efortul de a crede care ne vizitează în viața noastră. Vă propun un Capitol local în care frații inspirați și provocați de Cuvântul lui Dumnezeu, de Regulă și de Constituțiile noastre, să poată împărtăși propria relație de credință cu Domnul și ceea ce aceasta a generat. Și dacă vreun frate ar fi în momente de încercare, poate cere rugăciuni și ajutor. Cer Miniștrilor și superiorilor locali să mă ajute în realizarea acestei dorințe pe care am exprimat-o. Mulțumesc.

Cu afecțiune fraternă,
Fr. Mauro Jöhri, Ministru general O.F.M. Cap. 

Roma, 13 iunie 2013,
Sărbătoarea sf. Anton de Padova   

Traducere din limba italiană,
Fr. Iulian Ghiurca, O.F.M. Cap.

Note:

[1] Cf. Regina Immaculata: Studia a Sodalibus Capuccinis Scripta Occasione Primi Centenarii a Proclamatione Dogmatica Immaculatae Conceptionis B. M. V. Collecta et Edita a P. Melchiore a Pobladura O.F.M.Cap, Rome, Institutum Historicum Ord. Fr. Min. Cap., 1955, 296.

[2] Fabrice Hadjadj, Comment parler de Dieu aujour’hui?, Salvator 2012, 207.

[3] Sfânta Clara, Testament.

[4] Benedict al XVI-lea, Omilia pentru Ziua Vieții Consacrate, 2 februarie 2013.

[5] Lc 2,3; 2,50.

[6] Fr. Ignacio Larrañaga, Il silenzio di Maria, Ed. Paoline 1979, 44.

[7] Sf. Bonaventura, Breviloquium, parte 4, cap. 3, nr. 5.

[8] Constituțiile O.F.M. Cap., 46.

[9] Benedict al XVI-lea, Verbum Domini, 25.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.