Scrisoarea Ministrului General despre Formarea Initiala: Sa reaprindem flacara carismei noastre

Dragi frați

1. În Scrisoarea program de la începutul mandatului , la al treilea punct, anunțam decizia Definitorului General «de a constitui Consiliul Internațional al Formării» care să i se alăture Oficiului General al Formării. Aceasta pentru «a permite să avem o viziune la zi despre ceea ce se întâmplă în formare, fie privitor la formarea inițială cât și la formarea permanentă» . Decizia s-a maturizat fie în urma Capitolului general din 2006 fie ținând cont de primele experiențe pe care Definitoriul general le-a avut în contactul direct cu diferitele Circumscripții. După primul an de însărcinare ca Ministru general și ca Definitori, ne-am pus această întrebare: „De ce anume are mai multă nevoie Ordinul nostru în acest moment? „Răspunsul unanim a fost: „de formare”. De aceea am voit să sprijinim și să incrementăm angajamentul avut până în prezent în acest sector și am decis să reînnoim Oficiul General al Formării , care în complexitatea și în diferitele articulări intenționează să îndeplinească cele prescrise de Constituții la numărul 24. Oficiul General al Formării este prezidat de un Definitor general, în calitate de însoțitor și punct natural de legătură între OGF și guvernul Ordinului. Secretariatul General al Formării, constituit actualmente din patru confrați din zone diferite , are îndatorirea de a colabora direct cu Ministrul general și cu Definitoriul său în tot ceea ce privește formarea (inițială, specială și permanentă). Are sarcina de reflecție și de proiectare, dar și un rol executiv. Acest organism central al Curiei generale este de o importanță fundamentală pentru viața Ordinului; dorim din suflet ca acțiunea sa, după scopurile prevăzute de Constituții, să se dezvolte tot mai mult și să fie tot mai incisivă în beneficiul întregii noastre Fraternități. În sfârșit Consiliul Internațional al Formării colaborează cu Secretariatul General ca organism de consultare și de verificare.
2. În această scrisoare a mea mă voi opri îndeosebi asupra unor provocări ce se evidențiază în cadrul formării inițiale, chiar dacă este mai mult decât evident faptul că expunerea ar putea fi lărgită fără probleme și la formarea specială și cea permanentă . De fapt, când, din vreo parte, apare vreun element de fragilitate, putem fi siguri că are legătură cu o serie de fenomene care ating și restul organismului. Incertitudinile pe care putem să le întâlnim în drumul formării inițiale nu sunt altceva decât o resfrângere de incertitudini simțite la nivelul trăirii zilnice din viața fraților. Când perceperea carismei devine incertă, aceasta fără îndoială se va resfrânge pe planul introducerii la viața noastră. Este evident atunci că trebuie făcute anumite alegeri. Ca și Definitoriu general am ales să intrăm în tematică prin ușa formării inițiale. Suntem conștienți că nu se va putea analiza în mod cu totul adecvat un aspect al formării fără să le atingem pe celelalte. Sunt unii care afirmă că criza formării inițiale este datorată esențial crizei formării permanente. Lipsind o cale serioasă de adecvare tot mai strânsă la valorile vieții fraterne evanghelice, avem puțin de spus și tot mai puțin de cerut de la cei care încep drumul inițial. Acest lucru este cu siguranță adevărat. Alții, în schimb, afirmă că criza este îndeosebi a formatorilor, care nu știu prea bine cum să-și desfășoare însărcinarea și adesea dedică mai mult timp activităților decât formării . Din orice parte am începe discursul întrebările pe care mi le pun sunt: asupra căror aspecte va trebui să insistăm pentru a preîntâmpina tendințele problematice pe care le voi arăta peste puțin? De asemenea, în ce fel trebuie structurată formarea inițială, încât candidatul la viața noastră să descopere, și prin trudă, frumusețea inerentă dăruirii totale de sine?
3. Ordinul nostru trăiește o trecere istorică încărcată de consecințe privitoare la înfățișarea pe care o va asuma în viitor. Mai mult de jumătate din numărul fraților trăiesc în emisfera de sud a planetei noastre. Faptul că astăzi 72% din novici aparțin de Circumscripțiile din emisfera de sud, ne spune că va fi o incrementare progresivă a numărului de frați în această parte a lumii. Aceasta este cu siguranță o provocare pentru toți, însă, în același timp, este o invitație să incrementăm în Ordin dialogul privitor la carisma de la origini și modalitățile pentru a le trăi și realiza în condiții mereu noi. Munca pentru reînnoirea Constituțiilor noastre constituie o ocazie formidabilă pentru a începe și aprofunda un dialog intercultural care are la bază transmiterea carismei noastre de Frați Minori Capucini.

1. Unele urgențe de moment

4. Această scrisoare pleacă și de la un factor mai circumstanțial decât cele spuse până la acest punct. Intenționez să vă fac părtași de unele preocupări pe care le am în suflet și care sunt întemeiate pe date observabile. Voi încerca să le enumăr pe scurt, conștient că este vorba de tendințe. Considerându-le acum pot fi văzute în dimensiunea lor reală, evitând îngrijorări inutile. Va fi de datoria Instituțiilor pe care le-am citat mai sus să vină cu alte informații și să elaboreze propuneri concrete pentru a actualiza pe deplin carisma capucină în prezent și în viitorul apropiat. Este nevoie înainte de toate să reaprindem flacăra carismei noastre, amintindu-ne de faptul că Francisc ne-a voit frați minori și în proiectul său de viață a făcut instituțional abstracție de conotațiile clericală și laicală, ca trăsături constitutive, ale membrilor Ordinului.
5. Dar să revenim la urgențele la care mă refeream și pe care mi se pare că le surprind în unele părți ale Ordinului. Vizitele la diferitele Circumscripții, prezidarea Capitolelor, consfătuirea cu Definitorii generali asupra a ceea ce întâlnesc, dar și studierea relațiilor de la jumătatea trieniului, reprezintă un imagine clară a ceea ce Ordinul trăiește la diferite niveluri.

1.1 Ce este cu spiritul misionar?

6. O primă observație este cu privire la scăderea disponibilității de a fi trimiși în misiune pentru prima evanghelizare sau în locuri marcate de situații dificile din motive economice, sociale și politice. În mod repetat Ordinul nostru este trimis de Păstorii Bisericilor locale să-și asume responsabilitatea locurilor unde este necesară o primă evanghelizare sau unde este nevoie de consolidarea a ceea ce s-a făcut cu puține decenii înainte. Trebuie să constat că se trudește mult pentru a adera la aceste cereri, și aceasta și din partea Circumscripțiilor care au un număr bun de vocații. Cele mai mari dificultăți sunt datorate faptului că acest gen de angajare necesită mari sacrificii și cere stabilirea în locuri de regulă lipsite de acele structuri de comunicare cu care ne-am obișnuit aproape peste tot (acces la internet, etc.). Mă îngrijorează faptul că mulți se concentrează îndeosebi asupra ceea ce ar putea să le lipsească personal, în timp ce sunt date uitării cu ușurință persoanele care nu cunosc încă Evanghelia, sau care au nevoie să fie însoțite în drumul lor de integrare a valorilor creștine. Aș putea cita mai multe cazuri unde se vede această trudă de a merge în teritorii sărace și uneori periculoase. Mulțumesc cerului, am întâlnit tineri disponibili să plece a doua zi după propunere, spre provocări noi și exigente. Nu vreau nici să uit de frații care de atâta timp își dedică viața misiunilor.
Rezistența la angajare acolo unde condițiile de viață sunt dificile, trebuie citită pe fundalul unui element caracterizant al carismei noastre capucine: prompți la a merge acolo unde nimeni nu este dispus să meargă, prompți la a lăsa ermitajul pentru a presta ajutorul propriu și necondiționat față de cei care suferă de boli incurabile sau la cei care nu au primit prima vestire a credinței. Este parte integrantă a carismei noastre să ne asumăm angajamente misionare în fraternitate și să promovăm pretutindeni spiritul fratern, implicând persoanele spre a înfrunta și spre a rezolva împreună provocările ce ne stau în față .

1.2 Misiunea cere timp îndelungat

7. O altă notă observată este cea privitoare la timpul consacrat prezenței misionare. Sunt Circumscripții care au spus „da”-ul lor pentru a fi prezenți într-o țară sau într-un teritoriu de „misiune”, însă se regăsesc în situația de a cerși sau uneori de a lupta cu frații care au fost destinați deoarece deseori timpul de permanență se reduce la trei ani sau la puțin mai mult. Alți frați fac să depindă disponibilitatea de a merge în misiune de promisiunea de a urma apoi studii superioare. Să ne întrebăm: cum vom putea cunoaște o cultură pe deplin dacă nu acordăm timp pentru a învăța și a aprofunda limba locală? Cum vom putea iubi populațiile nouă încredințate dacă, cu mintea și cu inima, suntem deja în altă parte? Există cu adevărat pericolul să introducem obediența la condițional: „Sunt dispus să fac ceea ce îmi ceri, cu condiția ca să nu dureze mai mult de atât!” Și în aceste cazuri nu trebuie să uităm exemplul acelor frați care de ani trăiesc în contexte foarte diferite de cele de origine și sunt disponibili să continue slujirea lor până la moarte. Circumscripțiile care trimit frați în alte țări încredințându-le însărcinări de primă evanghelizare sau de susținere a bisericilor locale, trebuie să se angajeze să-i susțină corespunzător pentru a se simți singuri și lăsați în voia sorții.

1.3 A avea în inimă un proiect pentru propriul popor

8. Observ în candidații tinerelor Circumscripții o dorință puternică ca într-o bună zi să debarce pe malurile Circumscripțiilor din nord, pentru a rămâne definitiv. Unii consideră că numai pentru simplul fapt „că s-au făcut” capucini au dobândit dreptul de a putea accede mai apoi la o specializare de tip universitar. Este evident că nu putem susține o astfel de ordine a lucrurilor, riscând să devenim o agenție de promovare socială. Ordinul nu este împotriva garantării unei formări adecvate celor care sunt destinați formării, învățământului sau celor destinați altor servicii pentru fraternitate. Dacă nu ne facem purtătorii unui proiect global care să tindă la îmbunătățirea condițiilor de viață și de credință ale unor popoare întregi, devenim cu ușurință victime ale egoismului de grup. Nu ne „facem frați” numai pentru noi înșine, și nici „mă fac frate” pentru a avea acces la un standard mai bun de viață, ci pentru a trăi carisma noastră fraternă și pentru a o mărturisi în mijlocul unui anumit popor, acolo unde suntem născuți sau unde am mers prin inspirația divină și cu meritul sfintei obediențe, mereu prin împărtășirea condițiilor sociale ale poporului umil și ale săracilor locului. Iar dacă suntem trimiși la studii superioare este pentru ca persoanele care ne vor fi încredințate să poată trage folos. Altfel ce sens are?

1.4 Trecerea de la proiecte personale la proiecte fraterne

9. În Circumscripții, unde vocațiile sunt mai puțin numeroase și candidații au adesea vârstă adultă, observ tendința puternică la a considera alegerea vieții noastre îndeosebi sub aspectul autorealizării. Pericolul este ca fiecare să aibă înăuntrul său propriul proiect personal de realizat fără a ține cont de cel al fraternității. Astfel se întâmplă că aspectul personal este exasperat și accentuat într-un mod cu totul individual și narcisist. Cine îmbrățișează forma noastră de viață trebuie călăuzit să conștientizeze reala formă de viață la care a renunțat, numai așa va putea în mod conștient să și-o asume și să o exercite pe cea nouă. Încredințarea făcută fraternității, pronunțată în momentul Profesiuni Sfaturilor evanghelice, cere un adevărat și propriu drum de decentrare, o trecere de la proiectul personal la cel fratern. În acest context trebuie luate în discuție și acele idealizări ale carismei noastre care constituie o scuză pentru a nu accepta fraternitatea reală, cea a fraților pe care Domnul de fapt ni i-a dat, ci pe cea pe care noi o voim. Cine ajunge la noi după ce a trecut printr-un proces de convertire, adesea, dacă timpii de însoțire nu sunt adecvați și îndeajuns de lungi, tinde să retrogradeze în forme și viziuni necorespunzătoare cu idealul nostru de viață. Atunci, alegerea vieții noastre, devine o trambulină sau o platformă pentru ceva ce ne este profund străin. Acest fapt este posibil deoarece o parte din noi înșine nu știe clar ceea ce vrea, sau și pentru că lipsește curajul de a atenționa un frate care pare că a îmbrățișat forma noastră de viață foarte superficial.

1.5 Frații să lucreze

10. Ici colo apare un refuz net față de munca manuală și domestică. Avem mulți angajați și ne obișnuim încă din primii ani ai formării să ne lăsăm serviți în toate. Unii o fac spre a se putea dedica pe deplin muncii pastorale pe când alții pentru că sunt angajați în studiu. În acest caz cea care suferă major este viața fraternă, deoarece ne mulțumim să ne rugăm și să consumăm hrana împreună, însă tot restul este lăsat altora. Mulți angajați fac foarte dificilă și necesara redimensionare a prezențelor noastre și, datorită angajaților-salariați, considerăm că putem face față și cu un număr foarte redus de frați. Ceea ce se distruge și moare este deci mărturia de fraternitate. Ce ne facem cu repetatele indicații ale CPO și cu celelalte documente ale Ordinului despre care îndeamnă ca fiecare frate să-și asume o parte a treburilor din casă?

2. Care este scopul ultim al alegerii noastre de viață?

2.1 O viață dăruită

11. Care este idealul nostru de viață, dacă nu acela al dăruiri totale și necondiționate de noi înșine lui Dumnezeu și omenirii întregi? Să ne întrebăm cu sinceritate: ce dă sens alegerii noastre de viață? În formula de profesiune spunem: „Deoarece Domnul m-a inspirat să urmez mai îndeaproape Evanghelia pe urmele Domnului nostru Isus Cristos… fac vot lui Dumnezeu și … mă încredințez cu toată inima acestei Fraternități”. Ceea ce contează și caracterizează alegerea noastră de viață este dăruirea totală și necondiționată de sine. Ce sens are să vorbim de consacrare, dacă apoi punem condiții și ne rezervăm spații de timp și de loc asupra cărora nimeni nu are drept de control? Eu cred că, respectând viața interioară a fiecăruia, fraternitatea poate și trebuie să ceară fiecărui frate să trăiască în profunzime ceea ce a promis. Cele trei voturi îmbrățișează toate sferele vieții noastre, deoarece ating aspectul liberei realizări de sine (ascultarea), al proprietății (fără nimic propriu) și al vieții afective (castitatea). Consacrarea înseamnă că am pus deoparte, nu numai o parte, rezervată lui Dumnezeu și fraților, ci întreaga noastră viață.

2.2 A merge pe urmele Fiului său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos

12. Sfântul Francisc nu a încetat să ne arate în urmarea lui Cristos, umil și sărac, drumul pentru a ajunge la Dumnezeul cel Preaînalt, Unul și Întreit . Conformându-ne cu Cel, care deși fiind bogat, s-a nimicit pe sine pentru a asuma condiția de slujitor (cf. Fil 2,7), înseamnă a avea în vedere ceea ce Domnul afirmă de sine: „Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc și să-mi dau viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45). Îmi vin în minte cuvintele Sfântului Pius de Pietrelcina, care afirma că sub cruce se învață iubirea. Drumul autorealizării creștine trece printr-un proces de golire: „cine își pierde propria viață pentru numele meu și pentru Evanghelie acela o va găsi” (Mc 8,35). Ne amintim și de acea afirmație puternică, conform căreia nu este iubire mai mare decât aceasta ca cineva să-și dea propria viață pentru cel pe care îl iubește (cf. In 15,13). A îmbrățișa viața evanghelică înseamnă a crește în dimensiunea unei iubirii capabile de dăruire, înseamnă a învăța să iubim fără a ne da înapoi.

2.3 După exemplul lui Francisc

13. Așadar, una din valorile de urmat este tocmai cea a disponibilității, chiar și atunci când ne costă, amintindu-ne de cele scrise de Sfântul Francisc în Scrisoarea către întregul Ordin: „Nimic, așadar, să nu rețineți din voi pentru voi, pentru ca în totalitate să vă primească cel care în totalitate vouă vi se oferă” .
În preajma celebrărilor pentru al Optulea centenar al confirmării Primei Reguli de către Papa Inocențiu al III-lea, amintim cum a ajuns Francisc la această alegere de viață, după un drum lung care l-a dus la o adevărată și proprie decentrare. Dacă la început evita leproșii deoarece îi provocau repulsie și rămânea neclintit în sentimentele sale de aversiune, mai apoi, grație intervenției lui Dumnezeu, i-a întâlnit și a fost milostiv cu ei . În el s-a produs o transformare care l-a deschis la trei sute șaizeci de grade: în totalitate pentru Dumnezeu și pentru frați. Nu se ajunge la a nu reține nimic pentru sine, dacă nu se trece printr-un proces de profundă și, uneori, de dureroasă transformare. Așadar, viața noastră devine frumoasă și cu sens plecând chiar de la această dimensiune de dar necondiționat, dimensiune pe care suntem chemați să o asumăm în mod conștient.
Țin să subliniez că nu lipsesc cei care continuă să dea mărturia lor de fidelitate plină de solicitudine față de persoanele încredințate lor, trăind în condiții foarte dificile. Am întâlnit tineri care mi-au spus: „Ministre, noi suntem gata să plecăm spre o misiune pe care tu o vei indica”! Reforma capucină se caracterizează prin acea radicalitate de care vorbeam mai sus și pe care Biserica însăși nu a evitat să ne-o amintească: să mergem acolo unde nimeni nu este dispus să meargă și să o facem cu bucurie . Numai o inimă care iubește și care vrea binele fratelui și a surorii, care sunt abandonați, este capabilă să facă aceasta.

3. Care sunt valorile de transmis noilor generații de capucini?

14. Pentru a înțelege în profunzime dimensiunea dăruirii necondiționate de sine, inițierea la viața noastră trebuie să se cimenteze în transmiterea determinatelor valori și trebuie să se întrebe asupra modalității și duratei acestei transmiteri. Drumul formativ cere, de asemenea, o punctu-ală verificare a ceea ce s-a transmis. Și nu are sens să vorbim de transmiterea valorilor centrale ale vieții noastre, dacă, în același timp, nu se simte puternic nevoia de a repeta necesitatea întrupării acelorași valori în viața cotidiană a fiecărei fraternități și a fiecărui frate în parte. Nu există ceva mai needucativ decât lipsa de coerență din partea formatorilor iar, pe de o parte, toți suntem chemați să fim formatori, dacă nu altfel cel puțin prin exemplul nostru. Acesta este un câmp unde nu este posibil să asumăm o poziție neutră: ori suntem formatori ori devenim deformatori!

3.1 Alegerea vieții fraterne în minoritate

15. Scopul ultim al alegerii noastre de viață este consacrarea, dăruirea de noi înșine. Fiecare gest și fiecare act dobândește semnificație plecând de la consacrarea de noi înșine. Trebuie adăugat că este o modalitatea de neînlocuit în felul nostru de a o realiza. Este vorba de identitatea fraternă minoritică, moștenire prețioasă a Sfântului Francisc. Acest aspect a fost mult aprofundat în aceste ultime decenii și s-au făcut demersuri pe lângă Autoritatea Bisericii pentru a avea recunoașterea carismei noastre așa cum ne-a lăsat-o Sfântul Francisc. Cine alege viața noastră, alege în primul rând să devină frate minor. Aceasta este alegerea fundamentală și care este mai presus de orice specificare succesivă. În Ordinul întemeiat de Sfântul Francisc nu sunt categorii, sunt frați și este fratele. În consecință viața fraternă și capacitatea de relaționare cu fiecare fără deosebire, trebuie să aibă întâietate în drumul nostru cotidian. Predecesorii mei au scris pagini dense cu privire la acest argument și CPO (cf. I,20-22; II,22; IV,14.22; VII,7) de mai multe ori au pus în lumină același aspect. Totuși, practica o confirmă, Ordinul este încă puternic proiectat să favorizeze în primul rând formarea fraților orientați spre ordinele sacre. În formarea inițială, îndeosebi în perioada postnoviciatului, inserare a studiilor filosofice și teologice, privilegiază de fapt alegerea clericală. Suntem un Ordin de frați după „revelația” făcută de Domnul Fratelui Francisc, care i-a dăruit frați și i-a arătat că trebuie sa trăiască după forma sfintei Evanghelii . De aceea Constituțiile noastre afirmă: „A trăi împreună, între noi, ca frați minori, este elementul primordial al vocației franciscane. De aceea viața fraternă trebuie să fie mereu și pretutindeni exigența fundamentală a procesului formativ” (Const. 23, 4).

3.2 Dimensiunea contemplativă

16. Sfântul Francisc atribuie drumul său de convertire și începutul noii fraternități evanghelice minoritice intervenției lui Dumnezeu. De aceea nu va înceta niciodată să-i restituie lui Dumnezeu ceea ce îi aparține, printr-o rugăciune care asumă îndeosebi conotațiile de laudă, cinste, binecuvântare, mulțumire, slavă. Iar Francisc nu obosește să-i invite pe frații săi să facă la fel, lărgind invitația tuturor popoarelor, guvernanților, tuturor creaturilor. Îl sălășluiește conștiința unei iubiri care îl atinge în orice moment al existenței sale și pentru aceasta caută mereu forme noi pentru a proclama și pentru a stimula să facă la fel pe tot mai mulți bărbați și femei. Lauda naște din contemplație, din oprirea îndelungată în meditarea marilor evenimente ale istoriei mântuirii. Astfel se explică eruperea sa în afirmația entuziastă: „Tu ești totul, Tu ești bogăția și suficiența noastră!” .
Reforma capucină a pornit de la dorința profundă de întoarcere în ermitaje, locuri retrase, care să favorizeze raportul direct cu Dumnezeu. Constituțiile noastre, încă din primele pagini, ne invită „să dăm prioritate vieții de rugăciune, îndeosebi celei contemplative” (Const. 4,3). A sta îndelung în prezența lui Dumnezeu, dăruindu-i timp și afecte, nu a împiedicat, ci a făcut mai vie capacitatea de a percepe suferințele altora; iar frații, când se ivea necesitatea unui ajutor concret, nu interpuneau nici un obstacol, ci cu elan erau la dispoziția celor nevoiași, fără reținere. Mă întreb dacă reticențele care se observă în câmpul misionar nu se nasc din ofilirea în Ordin a dimensiunii contemplative. Cine contemplă un Dumnezeu care ni se dăruiește întrutotul nouă, un Dumnezeu fericit chiar în gestul de dăruire , nu poate rămâne indiferent și nu poate rămâne cu brațele încrucișate. De la o viață de rugăciune pe jumătate nu se poate naște decât o slujire pe jumătate, fragilă, care se dă înapoi la primul obstacol întâlnit de-a lungul drumului.
17. „Primatul duhului și al vieții de rugăciune să fie pus în act fie de fraternități, fie de fiecare frate, oriunde s-ar afla, așa cum este cerut de cuvintele și exemplul sfântului Francisc și de autentica tradiție capucină” (Const. 53,1). Adesea ne mulțumim că am participat la rugăciunea fraternității, că am recitat breviarul chiar și singuri, fără să ne îngrijim să facem un pas ulterior, acela de a dobândi duhul rugăciunii. Acesta din urmă nu poate răsări decât pe un teren de interiorizare cultivat cu răbdare. Cum să reușim dacă petrecem ore și ore consumând fără deosebire ceea ce ne este oferit de mijloacele de comunicare? Este de negândit să reușim fără capacitatea de renunțare și fără să ne fie limpede care sunt prioritățile vieții noastre.

3.3 Alături de săraci

18. Constituțiile noastre nu încetează să repete două aspecte fundamentale ale alegerii vieții noastre de viață franciscană în sărăcie: „să cultivăm sărăcia radicală, atât personală cât și comunitară, împreună cu spiritul de minoritate” (Const. 4,3). În paragraful următor citim: „În timp ce menținem între noi un raport familial ca frați, să ne împărtășim cu bucurie viața cu săracii, cu cei slabi și bolnavi și să păzim particularitatea noastră de frați ai poporului” (Const. 4,4).
Cele afirmate de Constituții sunt evident reflexia voinței Sfântului Francisc exprimată cu multă tărie în unele pasaje din Regula neconfirmată: „Toți frații să se angajeze să urmeze umilința și sărăcia Domnului nostru Isus Cristos, și să-și amintească că nimic altceva nu ne este permis să avem, din toată lumea, așa cum spune apostolul, decât numai hrană și îmbrăcăminte, și cu acestea trebuie să ne mulțumim”. Și imediat Francisc adaugă: „și trebuie să fie bucuroși atunci când trăiesc printre persoane neînsemnate și disprețuite, printre săraci și slabi, printre infirmi și leproși și printre cerșetorii de pe stradă . Cuvintele sale sunt dictate de experiența personală întrucât a învățat pe propria piele ce înseamnă aproprierea de leproși și a fi milostiv cu ei . „Identificându-ne cu experiența lui Francisc, să mergem spre ’leproșii’ timpului nostru angajându-ne să fim ’milostivi’ cu ei” (CPO VII,2a). Rar săracii sunt comozi și este natural să simțim în noi dorința de a-i evita, de a ne comporta ca preotul și levitul din Evanghelie (cf. Lc 10). Pentru aceasta suntem chemați la un drum lung de convertire pentru a învăța să devenim tovarășii lor de drum și pentru a le ușura suferințele. Dacă în mintea noastră se înfiripează grija de a evita pe cât posibil orice prezență sau companie a celor săraci și abandonați ai timpului nostru și ai societății în care trăim, atunci trebuie să ne întrebăm serios cu ce drept continuăm să purtăm numele de «frați minori»?

3.4 Carisma reînnoiri continue

19. Obiectivul primar și prețios al formării „este promovarea fraților și a fraternităților în așa fel încât viața noastră să fie din zi în zi cât mai conformă cu sfânta Evanghelie și cu spiritul franciscan, după exigențele timpurilor și ale locurilor” (Const. 2,1). Această afirmație generală a Constituțiilor noastre îmbrățișează atât timpul formării inițiale cât și al celei specifice și al celei permanente. Un drum care presupune un parcurs de creștere. Textul Constituțiilor vorbește apoi de «formare integrală» subliniind că întreaga persoană este implicată. Noi capucinii suntem născuți ca o mișcare de reformă, cu o puternică exigență de radicalitate, de aceea preocuparea reînnoiri continue ar trebui în mod simplu să facă parte din ADN-ul nostru! Constituțiile noastre nu lasă nici un dubiu privitor la acestea atunci când afirmă: „așadar noi trebuie să ne reînnoim continuu pentru a putea oferi o mărturie clară despre un asemenea mod de viață” (Const. 15,1). Câți dintre noi sunt conștienți de faptul că Constituțiile noastre conțin un capitol întreg, al șaptelea, care are ca titlu: „Viața de pocăință a fraților”? Este conținut aici unul dintre valorile tipice ale reformei noastre, cea a austerității. „Spiritul de pocăință într-o viață austeră este caracteristica Ordinului nostru; de fapt, după exemplul lui Cristos și al sfântului Francisc, am ales o viață strâmtorată” (Const. 101,5). La ce punct se află alegerea căi strâmte, dacă ne plângem îndată ce ne lipsește ceva sau atunci când nu este imediat satisfăcută dorința de a avea vreun obiect sofisticat? Al VII-lea CPO cere tuturor fraternităților să se angajeze „într-o sinceră revizuire a stilului de viață punctând spre o efectivă solidaritate, evitând risipe inutile, folosirea exagerată a mașinilor și a altor mijloace ale tehnologiei moderne, interogându-ne dacă efectiv ceea ce posedăm este esențial pentru misiunea care derivă din carisma noastră” (VII CPO, 26).

4. În ce mod să transmitem aceste valori în timpul formării inițiale?

20. Obiectivele formării inițiale sunt formulate în mod clar și integral de Constituțiile noastre la nr. 25, unde se spune ca să fie inițiați progresiv candidați la viața franciscană evanghelică, călăuziți fiind de formatori. Integralitatea acestui proces de inițiere este expusă mai apoi la fel ca și fiecare etapă: postulandat, noviciat și postnoviciat. Aceasta comportă o deschidere continuă și generoasă, spre Dumnezeu, spre fraternitate și spre lumea întreagă. Dacă obiectivul final al formării inițiale este acela al dăruirii de sine generoase și necondiționate în urmarea lui Cristos pe urmele lui Francisc, fiecare etapă trebuie în principal să folosească la aceasta. Unde se observă că sunt probleme în obținerea acestui rezultat este necesar să revizuim și să refacem modalitățile pentru a ajunge la acel spirit de disponibilitate totală. Trebuie amintit, încă o dată și ca principiu general, necesitatea de a avea un itinerar educativ egal pentru toți candidații de-a lungul celor trei etape ale formării inițiale.
21. Doresc să clarific reflecția mea deoarece mă tem că, îndată ce se vorbește de modificările care trebuie aduse la unele parcursuri formative, îndeosebi atunci când se atinge etapa postnoviciatului, ne pierdem într-o lungă și inutilă dezbatere asupra faptului dacă această etapă trebuie sau nu să prevadă studiile de filozofie în vederea teologiei. Miezul problemei nu este acesta, ci mai degrabă acela de a identifica formula care ne permite mai bine să atingem obiectivul formulat mai sus: o disponibilitate totală. Referința primară și a acestei etape trebuie să fie aceea a consacrării religioase și a profesiuni la viața noastră, și nu aceea de pregătire la desfășurarea de îndatoriri și/sau ministere specifice.
22. Nu este aici cazul să inventăm ceva nou, ci simplu să repetăm și să punem în lumină cele care sunt propuse de Constituțiile noastre. De fapt, sunt unele elemente care au fost introduse în mod conștient, dar a căror importanță nu a fost încă înțeleasă. Mă refer îndeosebi la faptul că atunci când Constituțiile vorbesc de formare inițială se folosește categoria de inițiere.

4.1 Un drum de inițiere

23. Constituțiile noastre deosebesc trei etape în drumul formativ care trebuie să cuprindă întreaga noastră viață: inițierea la viața noastră, formarea specială și formarea permanentă. Inițierea este orientată la consacrarea religioasă după specificitatea formei noastre de viață și la progresiva inserare în fraternitatea noastră prin postulandat, noviciat și postnoviciat (Const. 27). Inițierea la viața noastră este în funcție de faptul de a fi frate, pe când formarea specială se pune în funcție de activitatea fraților. Cu formarea specială sau specifică Constituțiile înțeleg parcursul de pregătire la viața apostolică pe care fiecare dintre noi este chemat să o desfășoare fie în ministerul hirotonit, fie printr-o activitate profesională, în mod variat înțeleasă.
Termenul inițiere a fost introdus în Constituțiile din 1968 și a fost ales deliberat în analogie cu «inițierea creștină». Aceasta înseamnă că accentul principal în drumul formativ este pus pe transmiterea și însușirea progresivă a valorilor și a atitudinilor fundamentale ale vieții noastre, valori pe care le-am evidențiat mai sus, chiar dacă pe scurt. În centrul preocupării formatorilor nu trebuie să fie observarea a cât cunoaște candidatul privitor la forma noastră de viață, cu toate referințele istorice a cazului, ci mai degrabă ce și-a însușit. Drumul formativ comportă în mod necesar un drum de transformare sau o conformare la un model de viață care ne este propus de însuși Cristos și de Sfântul Francisc. Carisma franciscană capucină nu este ceva abstract: sunt persoanele care o încarnează. Câți dintre noi au îmbrățișat această viață pentru că au întâlnit un frate care i-a impresionat profund! De acolo s-a născut dorința de a îmbrățișa aceeași formă de viață. Acestea nu se întâmplă într-o singură zi, dar necesită o cale de parcurs în mod progresiv și unde este necesar să ne lăsăm călăuziți. Iată de ce dimensiunea de inițiere a formării inițiale trebuie aprofundată ulterior: trebuie să elaborăm o viziune integrală a drumului de propus în vederea atingerii unei solide conformări la carisma noastră. Trebuie trasate modalitățile acestui drum progresiv, în așa fel încât diferiții agenți ai formării, miniștrii și formatorii însărcinați cu diferitele etape ale formării inițiale, să dispună de referințe valide și sigure pentru a desfășura slujirea lor.
24. Formatorului îi revine o mare responsabilitate. Provocarea pe care o are în față sa nu este un lucru mic și trebuie considerată din punct de vedere al frumuseții unui astfel de parcurs. În fond este vorba să introducă pe cineva într-o formă de viață care a fost îmbrățișată personal și în care se simte fericit. Formatorul este chemat să exercite o adevărată și proprie paternitate psihică și spirituală, favorizând drumul de creștere, lăsând fiecăruia timp pentru asimilare și de maturizare, intervenind când este nevoie de îndreptat drumul și pentru a lansa candidatul spre o etapă nouă. Este vorba în mod necesar de un parcurs progresiv pe care trebuie să-l propună, celui care a pornit pe acest drum, cu provocări graduale. Formarea trebuie să fie configurată în așa fel încât să consimtă o reală creștere în maturizare afectivă, în credința «adultă» și în interiorizarea valorilor. Inițierea are cu sine și aspectul experențial, momente în care fratele în formare este confruntat în mod concret cu diferitele aspecte ale valorilor despre care se vorbea. Nu voi uita niciodată cât a fost de îmbogățitoare pentru mine luna în care am fost trimis să trăiesc cu boschetarii din orașul Züric în timpul formării mele inițiale. Pe moment credeam că nu voi reuși, deoarece lipsea ambientul senin și protejat al conventului, totuși am învățat să văd săracul nu sub mantia romantismului, ci ca o persoană în grave dificultăți și deseori atins în toate dimensiunile ființei sale. Mulțumesc formatorilor mei de atunci că ne-au pregătit să trăim această experiență și apoi ne-au ajutat să conștientizăm drumul făcut. În acest sens drumul formativ trebuie să asume conotațiile unui adevărat și propriu proces și trebuie evitată orice formă de fragmentare.
25. Pentru formatorii diferitelor etape este important să se poată folosi de sprijinul fraternității care să se simtă implicată și împreună responsabilă în procesul formării. Datoria inițierii și a formării inițiale specifică este a întregii fraternități. Este așadar datoria Ministrului să presteze o deosebită atenție atunci când se formează fraternitățile în care au loc etapele drumului de inițiere la viața noastră. Mi se pare util să atenționez Miniștri să urmărească cu multă atenție și considerație toate persoanele angajate în drumul formativ inițial.
26. Legislația noastră ne indică trei etape precise de inițiere la viața noastră: postulandat, noviciat, postnoviciat. Fiecare dintre ele urmează un obiectiv care constituie apoi baza pe care să se construiască următoarea etapă. Obiectivul rămâne cel al profesiuni perpetue, consacrarea generoasă a întregii vieți lui Dumnezeu în Ordin. Decizia de a înfăptui acest pas trebuie să izvorască dintr-o frecventare asiduă a Misterului iubirii lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos. Ea nu poate fi decât răspunsul generos pe care cel chemat simte nevoia să-l dea Celui care dintotdeauna l-a precedat într-un act de iubire generoasă și necondiționată. Aceasta înseamnă că drumul formativ a asumat, în mod concret și progresiv, caracteristica unui drum mistagogic. Mă întreb dacă uneori, în fața continuelor amânări ale deciziei de a emite profesiunea perpetuă, nu se ascunde faptul că fratele a rămas fundamental centrat pe sine, incapabil să-l vadă pe Cristos care nouă ni s-a dăruit în plinătatea gestului său de iubire. Teama de a pierde ceva, orizonturi ale vieții care nu vor putea fi scandate deoarece alegerea care îmi este cerută este definitivă, revelează, încă o dată, alipirea de sine, lipsa trecerii de la eu la tu-ul lui Cristos. Multiplele defecțiuni în perioada profesiunii temporare ar putea găsi o rațiune profundă în faptul că în acest timp drumul inițierii suferă o puternică lovitură de oprire și prioritatea este dată dobândirii materiilor propedeutice ale teologiei. Nu este îndeajuns să introducem câteva luni (sau chiar un an) înainte de profesiunea perpetuă pentru a relua drumul mistagogic. Fragmentarea nu poate da decât roade problematice și imature.

4.2 Însoțire personalizată

27. Drumul inițierii este o propunere făcută tuturor candidaților la viața noastră în diferitele etape ale drumului formativ inițial. Totuși, ea cere să fie asistată de o însoțire personalizată, deoarece modul de a primi și integra cele propuse, variază de la individ la individ. Acestea sunt valabile atât pentru candidați care vin la noi deja adulți, cât și pentru cei tineri. Cine alege viața noastră, este chemat să lase în urma sa întreaga realitate a afectelor și a realizărilor pentru a le îmbrățișa pe cele noi, nu mereu, numaidecât congeniale. Trecerea pe care am descris-o poate și să nu se realizeze, chiar dacă în aparență candidatul poate da impresia că s-a adecvat la toate comportamentele lui cerute. Însoțirea personală permite candidatului să ia act de provocările prezente la fiecare pas care îi este propus de formator, de a-și da seama că o adaptare pur exterioară nu va putea niciodată să-l facă fericit. Învață de asemenea să identifice dificultățile mai greu de depășit pentru el, însă învață să se cunoască mai bine și să guste în profunzimea de sine frumusețea drumului care îi este propus. Este indispensabil să devină conștient de ceea ce vrea să facă cu viața sa în fața chemării pe care Domnul i-a adresat-o.
28. Drumul formativ cere de asemenea ca să se facă unele verificări punctuale asupra drumului parcurs de fiecare candidat. Însoțirea îi va permite să ia act de survenita interiorizare a valorilor proclamate și de a constata dacă marchează deja viața sa, alegerile sale, modul său de a gândi și de a acționa. Integrarea și consolidarea noilor valori cere un drum răbdător, lent, progresiv. De aceea nu ne putem mulțumi de faptul că cineva a devenit un bun executor a ceea ce îi este propus. Faptul de a tempera cu exactitate tot ceea ce este cerut nu revelează în mod necesar ceea ce se află în inima candidatului la viața noastră. În aceasta găsesc absolut genial ceea ce ne-a lăsat Sfântul Francisc când vorbește de ascultarea caritativă. Aceasta revoluționează complet discursul și permite un salt calitativ de mare relief. A asculta deseori înseamnă simplu a urma un ordin și aceasta o pot face și fără a adera lăuntric la ceea ce îmi este cerut. În cel mai bun caz ader și o fac săvârșind un act de încredere în cel care mi-a cerut un lucru. Din pasiv devin activ! Îmi însușesc ceea ce în primul moment îmi apărea ca o ingerință provenită din exterior. Însă Francisc, în a III-a Admonestare, explică intenția sa pe care și Constituțiile noastre o reiau și o structurează bine (Const. 164-167), propunându-ne un tip de ascultare care depășește pe cea simplă executantă pentru a asuma conotațiile de inițiativă personală . Nu aștept ca să mi se ceară ceva, însă, tocmai pentru că sunt atent la nevoile pe care le întâlnesc, îmi asum inițiativă și ies în față. Devin propunător în relațiile cu fiecare frate și cu fraternitatea întreagă. Sunt unii care nu-și asumă niciodată vreo inițiativă de frica de a nu greșii sau de a suporta consecințele. Aceasta este foarte periculos deoarece înseamnă că cineva crește numai sub semnul fricii. Este îndeajuns să ne gândim la parabola talanților așa cum ne-o descrie Luca (cf. Lc 19). Sigur trebuie să ne întrebăm atunci când un candidat nu manifestă nici un interes particular pentru istoria noastră, pentru frați sau pentru operele unei Circumscripții. Va fi prezent fizic, însă nimeni nu știe unde este inima lui!
29. În primul rând este de datoria formatorului responsabil al unei etape specifice să însoțească candidatul în drumul de integrare a valorilor semnificative ale formei noastre proprii de viață. Îi revine lui să propună scopul de atins și modalitățile drumului pentru a le îndeplini. Cu toate acestea el este mai mult decât un observator neutru, deoarece implică persoana sa și alegerea sa de viață în misiunea delicată care i-a fost încredințată. Convins de bunătatea formei noastre de viață, nu se teme să-i propună fratelui pe care îl însoțește provocări noi în vederea scopului de urmat. Dacă îi stă la inimă creșterea candidatului, nu va renunța, dacă va fi necesar, să-l interpeleze și să-l facă să iasă din toropeală sa. Așa cum am spus mai sus, formatorul este chemat să exercite o paternitate, deoarece îndatorirea sa stă în promovarea și creșterea umană și spirituală a tânărului care îi este încredințat. În acest sens mi se pare că este vorba de o îndatorire fascinantă și de mare responsabilitate. Astăzi multora le este teamă să-și asume o astfel de îndatorire. Teama lor nu este datorată numai faptului că ei se consideră insuficient de pregătiți pentru o astfel de însărcinare, ci poate mai mult pentru distanța cuprinsă între ei și restul fraternității. Incertitudinea formatorului, de cele mai multe ori, nu este decât un reflex al întregii fraternități. Nu este îndeajuns să dobândești o competență de tip profesional dacă fraternitatea în sine pare că a pierdut busola și traversează o profundă criză de identitate. În acest sens formatorul nu poate suplini lacunele întregului grup. Cu acestea vreau să spun că criza formatorilor este mereu și criza unei fraternități întregi. Trebuie să facem mai mult pentru a îmbunătăți pregătirea specifică a formatorilor, dotându-i cu instrumente umane și spirituale adecvate, totuși acestea nu este îndeajuns. Responsabililor diferitelor Circumscripții vreau să le amintesc până la ce punct este importantă formarea permanentă înțeleasă ca drum de reînnoire continuă a vieții noastre. În acest sens mi se pare întrutotul evident că multe dintre dificultățile pe care le întâlnim pe planul formării inițiale nu sunt altceva decât reflexia unei crize care se trăiește pe un alt plan. De aici ar trebui să se nască conștiința că suntem toți în fața unei provocări ample și că este o responsabilitate care îi implică pe toți. Nu îmi este frică de frații care afirmă că Ordinul trece printr-o criză de identitate, însă de cei care, resemnați, au abandonat orice căutare și nu se preocupă deloc să se îndrepte spre orizonturi noi. Trebuie să avem față de formatori o mare recunoștință și întregul Ordin trebuie să se simtă angajat să-i sprijine creând condiții ca să-și poată desfășura în seninătate munca lor.

5. Momentele drumului formativ inițial – câteva note

30. A duce un candidat la profesiunea perpetua, verificând că s-a produs o progresivă asimilare a valorilor noastre și că este de acum în măsură să-și pună viața dar și eventualele alegeri plecând de la consacrarea sa lui Dumnezeu în fraternitatea noastră, cere, pe lângă modalitățile prezentate deja în mod amplu, și timpul necesar pentru ca acestea să se întâmple. În mod înțelept Constituțiile noastre au prevăzut trei etape cu durata minimă de 5 sau 6 ani: postulandat, noviciat și postnoviciat. Realitatea a devenit foarte complexă, iar astăzi nu putem să nu diferențiem discursul privitor la durata necesară pentru a actualiza drumul formării inițiale. Încă o dată această scrisoare nu intenționează să analizeze toată problematica și dificultățile care se prezintă de-a lungul acestui drum, însă doresc să pun în lumină unele problematici și să indic unele puncte cruciale, unde Ordinul este chemat să ia decizii care să orienteze diferit drumul.

5.1 Postulandatul
31. Intrând în meritul parcursului formativ inițial al Ordinului, trebuie să ținem cont de două note fundamentale: sunt unele arii geografice, îndeosebi cele din nord, unde cel care vine la noi este la o vârstă adultă și are în urma sa un drum al vieții și de căutare destul de lung, pe când în altele, este vorba îndeosebi de cele din sud, este în vigoare un curriculum de tip seminarial, unde tinerii se apropie de viața noastră chiar înainte de a împlini vârsta două zeci de ani. Din diferite motive, în amândouă cazurile, se simte necesitatea de a prelungi perioada care precede noviciatul. În nord, mulți candidați vin la noi după o experiență de convertire după ce pentru un timp îndelungat au lăsat orice practică religioasă, de aceea se simte nevoia presantă a unui parcurs catehetic adecvat și a unei integrări progresive a valorilor religioase de bază. În sud, din cauza vârstei foarte tinere a candidaților, se simte necesitatea de a favoriza procesul de maturizare care permite apoi să se facă alegeri conștiente și responsabile. Iată de ce unele Circumscripții, mă refer îndeosebi la cele din India, au prevăzut pe lângă timpul de aspirandat, doi ani de postulandat, plus un an de prenoviciat. Din motive diferite necesitatea de a prelungi timpul care precede noviciatul pare să fie o exigență comună tuturor Circumscripțiilor din Ordin. Alegerea de a intensifica această perioadă prin propunerile formative este pe cât se poate de lăudabilă și necesară. Toată această fază trebuie dedicată în principal discernământului vocațional și cine cere să fie admis la noviciat trebuie să fie în măsură și pe deplin conștient de ceea ce cere. Unele Circumscripții, cu intenția de a prelungi perioada de discernământ și pentru a favoriza o maturizare sănătoasă înainte de intrarea în noviciat, au ales să anticipeze studiul filozofiei în timpul perioadei de postulandat. Să ne întrebăm în mod simplu dacă nu este mai oportun să urmăm același scop aplicând și aprofundând cele propuse de Constituțiile noastre pentru această primă etapă a formării inițiale?

5.2 Noviciatul

32. Noviciatul pare să fie etapa care dă mai puține probleme. În mod decisiv este etapa cea mai protejată de legislația Bisericii. Pe durata acestei perioade candidați sunt inițiați mai intens la viața noastră și fac o mai experiență profundă (Const. 29). Acolo unde noviciatul este în comun cu mai multe Circumscripții, se ivesc unele dificultăți privitoare la planificarea mai mult sau mai puțin rigidă. În general, pericolul mi se pare că este acela al unei excesive idealizări a acestei etape, motiv pentru care putem gândi că acest an este suficient pentru a pune bazele pentru toată viața care urmează. Deduc acestea din faptul că în multe locuri perioada care urmează, cea a postnoviciatului, este consacrată în primul rând studiilor academice, neglijând dimensiunea de inițiere a acestei etape formative. Acesta este un nod care cere o reflecție profundă din partea tuturor. Acestei reflecții vor trebui să-i urmeze, înainte sau după, și decizii adecvate.

5.3 Postnoviciatul

33. Este acum important să ne îndreptăm atenția către etapa postnoviciatului. De ani aceasta este etapa cea mai controversată și care ridică cele mai multe întrebări. Poate am făcut din noviciat un mit, motiv pentru care etapa succesivă apare foarte palidă fie în conținut, cât și în modalități. Postnoviciatul trebuie considerat în primul rând ca timp în care valorile primite în timpul noviciatului trebuie aprofundate și integrate în viața fiecărui frate cu profesiune temporară în condițiile cotidianității. De fapt, nimeni nu va fi admis la profesiunea perpetuă, dacă aceste valori, pe lângă faptul de a le fi integrat, nu vor fi consolidate, astfel încât fiecare candidat să dea suficientă garanție că poate trăi cu angajare și seninătate voturile sale. Viața noastră, trăită cu coerență, este izvor de bucurie și de seninătate! Nu ne putem lipsi în a verifica dacă valorile propuse fac parte în mod efectiv din viața profesului temporar. Aceasta ia timp și cere modalități formative corespunzătoare. Ținta rămâne aceea a consacrării definitive și a consolidării unei atitudini de disponibilitate necondiționată față de fraternitate spre binele și pentru creșterea Împărăției lui Dumnezeu.
34. Tratând acest argument, pericolul imediat este acela de a ne pierde într-o sterilă diatribă privitoare la modalitățile de structurare a acestei perioade. De fapt nu este atât de discutat dacă în timpul postnoviciatului trebuie făcute studiile sau nu. Merge de la sine, și nimeni nu o contestă, că și postulandatul și noviciatul sunt perioade de studiu. Trebuie să fie și postnoviciatul. Totuși trebuie să ne întrebăm: ce fel de studii să se facă în timpul postnoviciatului? Constituțiile noastre nu exclud studiul pe durata acestei perioade și ele prevăd ca: „Frații, după capacitatea și harul lor, să se dedice unui studiu cât mai profund al Sfintei Scripturi, al teologiei spirituale, al liturgiei, al istoriei și spiritualității Ordinului și să exercite felurite forme de apostolat și muncă, chiar casnică. O astfel de formare să se facă mereu ținând cont de viața și maturizarea progresivă a persoanei” (Const. 30,3). Este evident că tipul de studiu prevăzut de legislația noastră tinde în primul rând la a întări introducerea la viața consacrată și la aprofundarea diferitelor aspecte ale carismei noastre. Pe de altă parte în paragraful precedent, Constituțiile afirmă că „viața evanghelică fraternă ocupă primul loc și în timpul postnoviciatului” fapt pentru care „să i se acorde prioritate. Prin urmare, să se dea aceeași formare religioasă tuturor fraților, iar durata și modalitatea să fie stabilite de Ministrul provincial cu consensul Definitorului” (Const. 30,2). Al IV-lea CPO ne vorbește în acești termeni: „este perioada de aprofundare și de maturizare a angajării asumate la prima profesiune și pregătește frații la profesiunea solemnă ca o alegere definitivă a vieții evanghelice” (CPO IV, 67). Aceste texte vorbesc de studiu și aprofundare finalizate la alegerea definitivă a vieții noastre, nu vorbesc de formarea specială finalizată la obținerea ordinelor sacre (cf. Const. 39). Să nu uităm că accentul este pus pe faptul că această formare este destinată tuturor fraților întrucât sunt frați; ceea ce semnifică că această finalitate stă la baza și înaintea inițierii la forma noastră de viață, și indiferent de alegerea pentru sau nu a ordinelor sacre. De fapt însă, pe cât termenul «postnoviciat» este de uz comun în Ordin, el pare să fie înțeles în primul rând ca o nouă denumire a ceea ce era odată numit Studentat filosofic-teologic sau Seminar.
35. Din cele expuse privitor la tendințele care îngrijorează, valorile de transmis și modalitățile și durata pentru a le face, cred că argumentul central al întregii discuții nu poate fi acela dacă trebuie sau nu să se prevadă studii în perioada postnoviciatului, ci mai degrabă cel privitor la modalități și durată care să permită mai mult promovarea unei progresive inițieri la viața noastră și la valorile care stau la bază. Și nu este nici chestiunea diferitelor modele: experențiale sau seminariale . Pentru aceasta trebuie să căutăm să fim foarte coerenți, pentru că există pericolul să voim să atingem diferite obiective contemporan: de exemplu cel al pregătirii la profesiunea perpetuă și cel a formării în vederea ordinelor sacre. Din păcate, nu ne dăm seama, că astfel se favorizează o lipsă de claritate, totul în detrimentul obiectivului primar de atins, și anume: maturitatea afectivă, credința „matură” și interiorizarea valorilor noastre, premise fundamentale pentru a accede la profesiunea perpetuă, iar, dacă se vrea, condiție indispensabilă pentru a înfrunta studiul științific al filozofiei și al teologiei cu exigențele sale serioase și care cere implicare.
La nr. 22 din al IV-lea CPO se afirmă: „Trebuie să deosebim precis formarea la preoție sau la o profesie. În primii ani ai inițierii, îndeosebi, formarea la viața noastră trebuie să aibă prioritatea absolută”. În cazurile unde programul postnoviciatului actualmente prevede și introducerea formării speciale, trebuie evaluată planificarea sa și de verificat până unde ea corespunde cu exigențele de inițiere la viața noastră în conformitate cu Constituțiile; îndeosebi este nevoie să creăm un program care să salveze efectiv referința primară la consacrarea religioasă și la forma noastră de viață fraternă, asigurând de fapt și întrutotul aceeași formare tuturor candidaților.
36. În fața acelor tendințe neliniștitoare pe care le-am subliniat la începutul scrisorii, trebuie să ne interogăm serios asupra drumului de întreprins pentru a atinge obiectivul: dăruirea totală, bucuroasă și dezinteresată de sine a fiecărui candidat la viața noastră. Cu această scrisoare intenționez să comunic tuturor fraților din Ordin ceea ce ne stă la inimă mie și Definitoriului general pentru a pune în lumină dificultățile momentului dar mai presus de toate pentru a implica Ordinul într-o reflecție constructivă privitoare la modalitățile de atins, în condițiile schimbate, a acelei disponibilități totale care mi se pare că este rodul cel mai frumos al fiecărui drum de consacrare. Sunt conștient că sunt Circumscripții care cunosc alte tipuri de dificultăți, diferite de cele menționate mai sus, însă ceea ce este important este posibilitatea de a instaura un climat de schimb fratern asupra tematici atât de delicate, cea a formării inițiale. Dialogul trebuie să fie mereu în lumina a ceea ce am promis și spre care intenționăm să călăuzim persoanele care cer să îmbrățișeze forma noastră de viață. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi este ținut să aibă vie carisma pe care ne-a lăsat-o Sfântul Francisc și ceea ce reforma capucină a dezvoltat. Nu putem să ne mulțumim cu soluții ieftine, eventual găsite făcând referință la criteriul de pluriformitate înțeles eronat. Formele pot fi diferite, însă sigur nu de joasă valoare!

6. Puncte fixe

37. Vrem să dialogăm cu voi toți despre cum să îmbunătățim parcursul formării inițiale în interiorul Ordinului nostru. Aceasta nu înseamnă să redefinim totul de la capăt. Cele afirmate de Constituții sunt valabile și cer să fie realizate cu exactitate și fidelitate: marea intuiție a Ordinului privitor la inițierea candidaților la viața noastră nu a fost încă înțeleasă și nici îndeajuns aprofundată. În consecință, cu excepția acomodărilor destul de marginale și a expedientelor episodice, în general programarea formării inițiale a rămas pe cât posibil cea tradițională.
Oricum Constituțiile pot fi ulterior îmbogățite și perfecționate. Chiar mai mult, privitor la unele aspecte ale formării, Constituțiile trebuie să fie integrate pentru ca Fraternitatea noastră să dezvolte mai mult sensul de comuniune și de colaborare nu numai a Circumscripțiilor între ele, dar și cu centrul Ordinului și care să poată oferi întregii Fraternități orice posibilă contribuție privitoare la inițierea candidaților și la formarea inițială și permanentă a fraților. Delicatul sector al formării constituie o provocare continuă pentru toți; dacă pe de o parte ea cuprinde imediat responsabilitatea Miniștrilor din Circumscripții, pe de altă parte, la fel de imediat, îl cheamă în cauză pe Ministrul general, care la acest nivel, împreună cu Definitoriul său, trebuie să asume un rol particular de animare și de guvernare, de la care nu poate abdica, din moment ce formarea propriilor religioși este o datorie-drept inalienabilă a fiecărui Institut.
38. Se simte apoi exigența de a înzestra Ordinul cu un Ratio formationis sau «Proiect formativ», în care să fie expuse obiectivele, programele și itinerariile concrete ale întregului proces formativ al fraților. Înainte de a pune mâna la o astfel de lucrare și ca supoziție a ei, este necesar să se definească și să se descrie cel puțin în linii mari specificul parcursului de inițiere la viața noastră în cele trei etape: postulandat, noviciat și postnoviciat. „Inițierea la viața noastră”, considerată de Constituții în analogie cu inițierea creștină, implică concreta conturare a unui drum „catehumenal” care conduce la profesiunea perpetuă în Ordinul nostru.
Este la fel de necesar ca să fie mai bine definit tipul de formare specifică pentru frații care se pregătesc la ordinele sacre. Numai după această muncă preliminară va fi posibil să ne orientăm spre lucrarea Ratio formationis sau «Proiectul formativ» strict înțeles. Încă de pe acum angajăm Secretariatul General al Formării pentru ca, prin contribuția „experților”, să ajute Ordinul să facă pașii necesari în această direcție.
Iar fiecare Circumscripție sau grupuri de Circumscripții, așa cum este prevăzut de Constituții (Const. 24,7), trebuie să aibă un plan propriu formativ. Aceste instrumente proprii trebuie să fie coerente cu carisma noastră.
39. Doresc de asemenea să amintesc alte aspecte pe care Ordinul le-a dezvoltat în ultima perioadă și care trebuie considerate ca «puncte fixe» și de referință și pentru viitor:
– Sunt Circumscripții care au puțini candidați la viața noastră și care au început un drum de colaborare cu alte Circumscripții pentru a le garanta lor condiții optime pentru drumul formativ. Este vorba de o alegere dreaptă și înțeleaptă, pentru că astfel se permite fiecărui candidat să facă parcursul formativ împreună cu alții și să beneficieze de prezența unuia sau a mai multor formatori „liberi de orice însărcinare care ar putea împiedica grija și călăuzirea aspiranților” (Const. 6,4). Nu este oportună întreruperea raportului de colaborare din simplul motiv că într-un an se dispune de un număr mai mare de candidați „proprii”. Ordinul nostru trebuie să se maturizeze mai mult pentru a face din colaborarea la toate nivelurile, și nu numai în domeniu formativ, o valoare de urmat și de întărit.
– Astăzi este limpede că drumul de inițiere la viața noastră necesită o însoțire personalizată care să permită fiecărui frate să meargă cu ușurință și să înfrunte acele aspecte care îl ating mai îndeaproape și necesită o maturizare. Sunt Circumscripții care dispun de mulți tineri în formare și au ales să aibă comunități de formare care să nu depășească mai mult zece frați. Aceasta le permite să pună premisele unui drum de integrare fraternă foarte eficient și să garanteze fiecăruia însoțirea necesară. Circumscripțiile sau grupuri de Circumscripții care continuă, pe durata timpului de inițiere, să aibă case de formare cu un număr considerabil de tineri în formare (20, 30, sau mai mulți), sunt invitate să se întrebe serios și să evalueze responsabil dacă în acest fel se garantează sigur, cu o reală însoțire personalizată, inițierea la viața consacrată și însușirea vieții fraterne. Pare evident că pentru a atinge obiectivele exprimate mai sus, numărul ridicat de candidați regrupați în aceeași fraternitate, cu siguranță nu constituie o condiție prielnică. Se poate căuta o soluție punând accentul pe disciplină, totuși aceasta nu poate fi comparată sic et simpliciter cu actul de formare!
– Postnoviciatul este faza de inițiere în care se aprofundează și se integrează valorile cunoscute în timpul noviciatului în vederea profesiunii perpetue. Pe lângă momentele de studiu prevăzute de Constituțiile noastre (Const. 30, 3), de realizat după modalitățile tipice inițierii, este limpede că experiențele prelungite de viață alături de cei săraci, angajarea în pastorală, dedicarea muncilor domestice, muncii manuale și rugăciunii contemplative, rămân momente formative de la care nu se poate renunța. Este important că această dimensiune experențială să nu rămână un episod ci să însoțească fratele în formare de-a lungul întregului itinerar al acestei etape specifice care intenționează să ducă candidatul la profesiunea definitivă în viața noastră.
– Actualmente sunt cazuri unde pe timpul postnoviciatului candidații la viața noastră frecventează cursuri de formare inițială specifică pe lângă Institute religioase externe. Astfel de situații trebuie în mod serios evaluate și eventual revăzute la lumina semnificației și scopului postnoviciatului, cât și a specialei sale identități în funcție de viața religioasă a Ordinului nostru. În orice caz și în astfel de situații trebuie să realizeze cele spuse mai sus pentru ca să se poată garanta în mod efectiv candidaților referințe puternice în tot ceea ce privește carisma noastră franciscană capucină.

7. Concluzie

40. Sunt și alte tematici pe care ași fi dorit să le analizez cu voi în această scrisoare și care stau la inima Definitoriului general actual în mod deosebit. Mă refer îndeosebi la tematicile legate de formarea inițială specifică ca pregătire la viața apostolică în ministerul ordinat sau la o altă profesie, și la formarea permanentă, la colaborarea între Circumscripții ca valoare de promovat la toate nivelurile de formare cât și în alte sfere ale vieții noastre, în apostolat sau în proiectele caselor de rugăciune sau de primire. Va fi obiectul unei alte scrisori.
41. Ceea ce vreau să solicit este ca fiecare să se întrebe cui i-a încredințat viața sa și care este modul de a trăi propria consacrare. Este important să ne întrebăm pentru cine și pentru care cauză sunt dispus să-mi dau viața! Reînnoind în noi focul sacru al vocației noastre, sunt convins că vom reuși și să reînnoim liniile de propus pentru drumul formativ inițial. Formarea inițială nu poate fi numai o prerogativă a Superiorilor și a formatorilor, ea ne privește pe toți. În fața ei nu putem lua distanță sau asuma poziții neutre. Totul va fi în dauna drumului formativ. Viața religioasă se trăiește în timp, locuri și culturi foarte diferite între ele. Nouă ne rămâne provocarea de a înfrunta aceste dimensiuni cu spiritul fratern și într-un climat de comuniune. Vom ieși cu toții îmbogățiți! Fie ca Părintele și fondatorul nostru, Sfântul Francisc, să binecuvânteze angajamentul nostru în acest sector!

Roma, 8 decembrie 2008, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri
Fr. Mauro Jöhri
Ministru general O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.