Sacramentul nonviolenţei
de Nicola Gori
Euharistia favorizează cu siguranţă pacea, dar presupune credinţa, deoarece Cristos a învins violenţa. Sunt cuvinte de mare actualitate cele ale cardinalului Raniero Cantalamessa, predicator al Casei Pontificale, în acest interviu dat la „L’Osservatore Romano”. Cardinalul capucin explică alegerea temei „«Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu» – O cateheză mistagogică despre Euharistie” pentru predicile pentru Postul Mare care se vor ţine la ora 9.00, în vinerile de 11, 18, 25 martie şi 1, 8 aprilie 2022, în Aula „Paul al VI-lea”.
De ce alegerea Euharistiei?
Unele Biserici locale şi naţionale (de exemplu cea din Statele Unite ale Americii) au decis să dedice anul curent unei cateheze speciale despre Euharistie, în vederea unei dorite revival (renaşteri) euharistice în Biserica Catolică. Mi s-a părut o decizie oportună şi un exemplu de urmat, eventual atingând unele domenii de obicei neglijate. Dar există un motiv mai puţin ocazional decât acesta pe care l-am subliniat în programul tipărit al predicilor mele. Euharistia este în centrul fiecărui timp liturgic, al Postului Mare nu mai puţin decât al celorlalte timpuri. Este ceea ce noi celebrăm în fiecare zi, Paştele zilnic. Fiecare mic progres în înţelegerea sa se traduce într-un progres în viaţa spirituală a persoanei şi a comunităţii ecleziale. Este o temă despre care cu adevărat ar trebui vorbit, cum spune Paul, „la timp potrivit şi la timp nepotrivit” (2Tim 4,2), adică mereu. Este o temă mereu actuală, tocmai pentru că nu este o „temă”, ci o persoană şi o prezenţă: Cristos mort şi înviat care reînnoieşte în fiecare zi evenimentul care ne-a mântuit.
Ce incidenţă a avut pandemia de covid-19 în pregătirea meditaţiilor?
În timpul perioadei mai acute, în 2020, am fost puternic impresionat – şi cum mine cred că foarte mulţi alţii – de ceea ce însemna în fiecare dimineaţă a asista la televizor la Sfânta Liturghie celebrată de Papa Francisc la „Sfânta Marta”. Cu puţinele cuvinte inspirate care o însoţeau, era cu adevărat lumina de la capătul tunelului, soarele din spatele norilor. Am înţeles că a vorbi despre Euharistie în timp de pandemie – şi acum, în plus, printre zgomotele de război – nu înseamnă o înstrăinare de realitate, ci a privi la ea dintr-un punct de vedere mai înalt şi mai puţin contingent, liber de ceea ce un psalm numeşte „limbile care clevetesc” (Ps 31,21).
Ce se înţelege prin uimire euharistică?
Această expresie frumoasă provine de la Sfântul Ioan Paul al II-lea care a folosit-o în enciclica Ecclesia de Eucharistia (Biserica în raportul său cu Euharistia) din 17 aprilie 2003. Spunea printre alte lucruri: „În evenimentul pascal şi în Euharistia care îl actualizează de-a lungul veacurilor, există un «conţinut» cu adevărat imens, în care este prezentă întreaga istorie ca destinatară a harului şi a răscumpărării… Prin enciclica de faţă, aş vrea să înviorez această «uimire» euharistică” (nr. 5-6). Ce este uimirea euharistică? Este mai uşor de intuit decât de exprimat pentru că este un sentiment, nu o idee. Putem spune: este capacitatea de a nu considera sigură Euharistia şi celebrarea sa; de a nu o reduce la o practică pioasă, fie ea şi cea mai importantă, sau la un rit care se repetă mereu la fel. Uimirea euharistică este credinţa în gradul său cel mai înalt: credinţă care crede (fide qua, se spune în teologie), nu numai credinţă crezută (fides quae). Poeţii credincioşi au puterea de a exprima misterele credinţei în mod diferit, uneori paradoxal, dar tocmai pentru aceasta preţioase. Iată cum traduce în termeni poetici Paul Claudel uimirea euharistică: „O, Dumnezeul meu, acest lucru este mult mai mare decât noi: să fie clar că tu eşti unicul responsabil al acestei enormităţi” (Hymne du Saint Sacrement). Euharistia este cu adevărat, în sens literal, o „enormitate”, ceva ce trece dincolo de tot ceea ce omul consideră „normal” în acţiunea lui Dumnezeu cu omul. Nu este numai un mister care nu se poate înţelege; este şi un mister care nu se va termina niciodată de înţeles.
Euharistia poate facilita pacea?
Euharistia poate favoriza cu siguranţă pacea, dar presupune credinţa. Ea favorizează pacea întrucât oferă credinciosului un motiv (şi un ajutor!) transcendent pentru a lupta pentru pace şi împotriva violenţei care are în război manifestarea sa cea mai distructivă. Cristos a învins violenţa, nu opunându-i o violenţă mai mare, ci îndurând-o şi scoţându-i în evidenţă toată nedreptatea şi inutilitatea. A inaugurat un nou gen de victorie pe care Sfântul Augustin l-a cuprins în trei cuvinte: „Victor quia victima”: învingător pentru că e victimă. Înviindu-l din morţi, Tatăl a declarat, o dată pentru totdeauna, de care parte se află adevărul şi dreptatea şi de care parte se află eroarea şi minciuna.
Dezbaterea de acum câteva decenii despre „violenţa şi sacrul”, provocată (şi rezolvată creştineşte!) de René Girard ne-a ajutat să percepem o nouă dimensiune a Euharistiei. Graţie ei, „nu”-ul absolut al lui Dumnezeu spus violenţei, rostit pe cruce, este menţinut viu de-a lungul secolelor. Euharistia este sacramentul nonviolenţei! În acelaşi timp ea ne apare, pozitiv, ca „da”-ul lui Dumnezeu spus victimelor nevinovate, locul unde în fiecare zi sângele vărsat pe pământ se uneşte cu sângele lui Cristos care strigă la Dumnezeu „cu glas mai puternic decât cel al lui Abel” (Evr 12,24). Şi cel vărsat în aceste zile în martirizata Ucraină!
(După L’Osservatore Romano, 10 martie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
