Repere franciscane

Repere franciscane

1. Cine sunt franciscanii?
Sub numele de franciscani sunt cunoscuți apartenenții la așa numitul „prim Ordin” fondat de sf. Francisc din Assisi în 1209 și astăzi grupați în trei mari ramuri, egale și independente între ele: Frații Minori (sigla OFM; în trecut cunoscuți sub numele de Observanți, Reformați), Frații Minori Conventuali (sigla OFMConv) și Frații Minori Capucini (sigla OFMCap). Membrii acestor trei ramuri franciscane profesează cu toții aceeași Regulă (din 1223) a fondatorului, însă cu Constituțiuni, tradiții și caracteristici proprii.

Ordinul Fraților Minori este numele dat de însuși fondatorul acestuia, după cum citim în vechile cronici, azi transmise nouă prin monumentala operă Izvoare franciscane (Fonti francescane), care adună toate scrierile lui Francisc și despre Francisc din primul secol franciscan: În timp ce se scriau în Regulă cuvintele să fie minori, a exclamat: vreau ca această fraternitate să fie numită Ordinul fraților minori, nume ce a fost apoi instituționalizat de papa Honoriu al III-lea, prin Bula Solet annuere din 29 noiembrie 1223, unde această denumire apare atât la începutul salutului introductiv, cât și în titlul și începutului primului capitol. Este vorba deci despre un nume oficial pe care Biserica l-a acordat apartenenților  la fraternitatea franciscană în totalitatea ei de mai bine de opt veacuri.

O istorie complexă
Deja după moartea sf. Francisc, ba, chiar și mai devreme în unele cazuri, in sânul ordinului s-au ivit două tendințe distincte. Pe de o parte, unii dintre frați aspirau la un mod de viață ascetic și itinerant, cu traiul zilnic asigurat prin cerșitul celor strict necesare, cu locuințe improvizate pe terenul și cu bunăvoința binefăcătorilor, așa cum trăiseră sf. Francisc și primii săi frați mai înainte să devină un ordin religios, pe de altă parte, cei mai mulți dintre frați voiau un ordin dedicat pastorației (cura animarum), integrat în contextul social al timpului, cu convente proprietate ale ordinului însuși, cu un minim din cele necesare traiului și pastorației asigurat din resursele Ordinului (sine proprio, însă care presupunea un minim de proprietate în comun).

În a doua jumătate a veacului al XIII-lea, frații mai rigoriști s-au regrupat în așa numita mișcare a Spiritualilor, care contestau ideile și modul de viață al fraților cu viață în comun, și ale căror idei despre sărăcie aveau tendințe apocaliptice și tindeau spre contestarea mai mult sau mai puțin deschisă a propriilor superiori legitimi și a autorității bisericești, fapt pentru care au fost condamnați ca eretici. Mici grupuri dintre acești frați au supraviețuit  sub numele de „frățiori” (fraticelli), mai ales prin Italia centrală și meridională.

În a doua jumătate a veacului al XIV-lea a ieșit la iveală un amplu curent, cel al Observanței, ce susținea necesitatea unei reîntoarceri la idealurile originare în ceea ce privea sărăcia. Acești frați aveau cu siguranță idei mai puțin radicale decât Spiritualii, însă și ei se găseau deseori în conflict cu proprii superiori, cu autoritatea ecleziastică și cu restul membrilor ordinului, așa numiții ConventualiObservanților li s-a recunoscut o autonomie parțială în sânul Ordinului  prin 1415, însă aproape imediat s-au divizat în alte grupuri mici (amadeiți, clareni, coletani, guadelupensi, vilacrețieni etc.), ce au fost mai târziu reuniți (1517) sub numele de Frați Minori Observanți, separați de Frații Minori Conventuali și cu ministru propriu.

Idealurile reîntoarcerii la origini au continuat însă să rămână vii, iar tentativele de reformă să continue. Cea mai amplă și de durată a fost cea a capucinilor, care au încercat să îmbine viața contemplativă și sărăcia radicală cu apostolatul (în special pe lângă cei bolnavi și marginalizați).

2. Capucinii, scurtă istorie
Începuturile Ordinului Fraților Minori Capucini au fost destul de agitate. La doar câțiva ani de la reunirea grupurilor observante într-un Ordin cu Ministru general propriu (1517), în sânul noii grupări franciscane au reînceput frământările generate de felul în care se trăia sărăcia, nostalgia reîntoarcerii la începuturi a prins din nou avânt. Prin 1525, fr. Matei din Bascio a abandonat fără permisiune conventul Fraților Minori Observanți în care trăia, încercând să obțină direct aprobarea papei pentru modul în care voia să-și trăiască viața (trăirea radicală a sărăciei, după exemplul sf. Francisc, ajutorarea celor bolnavi și în nevoie, ca și predicarea Evangheliei cu cuvinte simple, pe înțelesul celor umili și neînvățați), deoarece nu obținuse atenția dorită din partea propriilor superiori, care, dimpotrivă, au reacționat cu duritate, arestându-l și întemnițându-l.

Este ajutat de ducesa din Camerino, Ecaterina Cybo, care îl aprecia pentru felul în care îi ajutase pe ciumați în epidemia ce bântuia centrul Italiei în acei ani și care a intervenit pe lângă unchiul său, papa Clement al VII-lea, ca să fie eliberat din închisoarea conventuală. În toamna aceluiași an, 1525, i s-au alăturat alți doi confrați observanți, frații Ludovic și Rafael din Fossombrone. Temându-se de o nouă divizare a fragilului ram observant abia reunit, superiorii au recționat din nou cu fermitate, căutând să-i aresteze din nou, însă fugarii s-au ascuns în munți, la eremiții camaldolezi. În primăvara anului următor, 1526, au fost excomunicați, însă ducesa de Camerino intervine din nou pentru ei pe lângă episcopul din Camerino, care le-a ridicat excomunicarea și i-a luat sub protecția sa, acordându-le în același timp permisiunea de a fi predicatori itineranți pe teritoriul diecezei sale. Matei, Ludovic și Rafael s-au adăpostit într-un mic schit de lângă cetatea Camerino, de unde plecau să-și îndeplinească misiunea prin satele din jur.

În 1527 epidemia de ciumă ia din nou amploare, iar fructuosul ajutor oferit de cei trei bolnavilor a determinat-o pe ducesă să intervină iarăși pe lângă papă, care în luna mai a aceluiași an a recunoscut de fapt și de drept reforma capucină prin bula Religionis zelus.  El a acordat fr. Matei și confraților săi dreptul de a purta un veșmânt de castaniu, cu un capuciu lung, ca semn al imitării radicale a vieții sf. Francisc. Ei puteau practica itineranța apostolică, puteau să-și aleagă proprii superiori și să-și  ducă viața în mici schituri. Din punct de vedere juridic, sunt agregați Conventualilor, însă cu o amplă autonomie, superiorul noii familii franciscane purtând denumirea de Vicar general. Din cauza capuciului diferit și datorită deschiderii lor față de poporul de rând, au fost denumiți de acesta capucini.

Recunoașterea papală a Ordinului Capucin a adus cu sine și imediata creștere numerică: numeroși Observanți, dornici să îmbrățișeze noua formă de viață consacrată, s-au alăturat primei fraternități, așa că prin 1529 erau în jur de treizeci, viețuind în patru schituri. Fr. Ludovic din Fossombrone este numit Vicar general și a redactat Ordinațiunile de la Albacina, care reprezintă primul text juridic al capucinilor. Primele Constituțiuni în adevăratul sens al cuvântului au fost redactate și aprobate la Capitlul general din 1535-1536.

Conciliul din Trento (1545-1563) a creat condițiile dezvoltării ulterioare a Ordinului Capucin, Vicarul general de atunci, Bernardin din Asti, care a participat la Conciliu în calitate de consultant, a cunoscut acolo numeroși episcopi italieni și din alte țări ale Europei, doritori să-i aibă pe frați în diecezele lor. În 1574, papa Grigore al XIII-lea i-a autorizat pe capucini să  se instaleze în alte țări. În același an au ajuns în Franța; 4 ani mai târziu, în Spania, în 1581, în zonele de limbă germană din vecinătatea Italiei (Tirol și Styria) și în Elveția. În 1600 au ajuns în Belgia, Austria, Bohemia, Bavaria, Vestfalia (1611) și Irlanda (1615). La doar 100 de ani de la fuga din mănăstire a lui Matei din Bascio, Capucinii trăiau în mai bine de 40 de provincii, 1200 de mănăstiri și  numărau aproape 20 000 de membri. În țările de la nord de Alpi au fost, alături de iezuiți, una dintre forțele cele mai puternice ale Contrareformei și a reînnoirii spirituale a catolicismului, voită de Conciliul din Trento. Maximul de dezvoltare numerică l-a ajuns în veacul al XVIII-lea când număra 34.000 membri.

Azi, numărul membrilor Ordinului se situează undeva la peste 10.000 de membri (10.286 la sfârșitul anului 2012).

3. Capucinii pe teritoriul actual al României
Frații capucini au ajuns pe teritoriul actual al României, conform ultimelor cercetări, din Austria și Boemia (mai apoi și din mănăstirile din Ungaria, în urma restructurării acestora), în urma eliminării ocupației otomane a acestor teritorii (pașalâcul de Buda și cel de Timișoara, ambele cuprinzând teritoriul aferent din dreapta Dunării, entități teritoriale rezultate în urma victoriei turcești de la Mohacs – 1526 – și a desființării regatului medieval al Ungariei). În urma falimentului asediului din 1683 asupra Vienei de către armatele otomane, Imperiul habsburgic și-a recuperat treptat teritoriile de influență, colonizând unele zone, recent recuperate, cu persoane de limbă germană provenind din alte zone ale imperiului.  O parte din acești coloniști germani au ajuns și pe teritoriul Bihorului actual, bogat în diverse zăcăminte minerale, unde aceștia erau necesari ca specialiști în minele de acolo, dar și în alte domenii. Astfel s-a ivit necesitatea de a li se asigura acestora asistența spirituală, întrucât în zonă confesiunea romano-catolică aproape că dispăruse sau era reprimată în urma diferitelor reforme din secolul al XVI-lea.

Astfel, în 1725, capucinii din provincia austriacă primesc în donație un teren în partea nouă a cetății Oradea, unde vor construi o biserică închinată Sfintei Fecioare, cu titlul Vizita Fericitei Fecioare Maria (hram la 31 mai) și o mănăstire, care va fi focarul de răspândire a capucinilor în zona Bihorului, întrucât acolo au mai existat și alte 4 prezențe, una temporară și altele 3 fixe, cel puțin până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea (Oradea, 1725-1948, respectiv 1974, cu moartea ultimului călugăr capucin; Săcuieni, 1729-1772; Diosig, 1729-1772; Băița, 1741-1793; Vascău, temporar, în absența unui paroh diecezan). Dintre toate aceste prezențe, doar cele din Oradea și Săcuieni s-au bucurat de statutul de convente, celelalte fiind doar simple capelanii ale celor de mai sus.

O altă prezență pe teritoriul actual al României de azi este cea de la Constanța. În urma cuceririi Georgiei de către imperiul țarist, capucinii au fost alungați din Georgia și s-au stabilit inițial la Trebizonda (Trapezuntul cronicarilor noștri din vechime, actualul Trabzon din Turcia). Ulterior, aceștia s-au stabilit la Varna, la Burgas (ambele în Bulgaria de azi) și la Constanța, în 1860, unde, anul următor, 1861, se deschide și o parohie catolică încredințată acestora, ca urmare a prezenței numeroșilor lucrători de origine italiană și germană sosiți acolo pentru reamenajarea și modernizarea portului, decisă de autoritățile otomane. Capucinii își construiesc acolo o casă, care va funcționa ca mănăstire și biserică parohială până la construcția primei biserici, ce va fi finalizată mai târziu, în 1885-1886. În urma războiului de independență de la 1877-1878, Dobrogea intră în componența Principatelor Unite, iar autoritățile competente ecleziastice decid să încredințeze pastorația credincioșilor de acolo călugărilor pasioniști. Astfel, după o prezență de 18 ani, capucinii de la Constanța se retrag și se stabilesc pe la alte convente ale Ordinului din Bulgaria.

Beatificarea fratelui capucin Ieremia Valahul (1556-1625) la 30 oct. 1983 de către sfântul papă Ioan Paul al II-lea a oferit ocazia căutării de soluții pentru aducerea confraților acestui prim sfânt catolic român pe meleagurile natale. Astfel, episcopul diecezei de Iași, mons. Petru Gherghel, s-a adresat ministrului general de atunci, cerându-i să trimită pentru inițierea și răspândirea spiritualității capucine un grup de frați. Ministrul General a adresat invitația Provinciei capucine din Napoli, unde și-a trăit viața călugărească și s-a sfințit fratele Ieremia, însă condițiile istorice nu au permis acest lucru. După evenimentele din 1989, care au dus la căderea comunismului, invitația a fost acceptată: doi confrați, fr.Ubaldo Oliviero și fr.Vittorio Clemente și-au asumat această misiune și  au sosit în România în toamna anului 1992, stabilindu-se la Onești, unde era prezent deja un alt confrate, fr. Mario Querini, din provincia capucină romană și unde un alt entuziast al confratelui nostru, pr. Eduard Sechel, paroh de Onești și decan de Trotuș, începuse construcția unui sanctuar închinat Fericitului Ieremia.

Ziua de 24 sept. 1992 este data oficială a începerii noii prezențe capucine pe meleagurile natale ale Fericitului Ieremia Valahul. Imediat, noii sosiți trec la treabă și deschid un seminar liceal destinat pregătirii viitorilor frați capucini români, închiriind și amenajând o parte dintr-un cămin de nefamiliști, seminar ce a fost inaugurat pe 30 octombrie același an, în ziua aniversării beatificării patronului spiritual.

În 2005, alături de clădirea sanctuarului, s-a început construcția conventului din Onești, o aripă a acestuia fiind destinată ca local pentru Seminarul liceal, transformat apoi în Liceu catolic pentru tinerii de pe Valea Trotușului. Clădirea a fost terminată și sfințită în anul jubiliar 2000.

Cu trecerea timpului prezența capucină a prins contur prin deschiderea unor alte mănăstiri, destinate continuării formării culturale, spirituale și teologice: la Borzești (postulandat), Nehoiu (noviciat) și Roman (studii teologice), astfel că la 8 mai 2005, printr-un decret al ministrului general din acel timp, fr. John Corriveau, este declarată și constituită Custodia „Fericitul Ieremia Valahul”, primul custode fiind  numit fr. Ubaldo Oliviero, care și-a făcut o misiune din a readuce în țară moaștele patronului spiritual, lucru care i-a reușit, moaștele sale sosind în România în mai 2008. După un pelerinaj triumfal prin mai multe localități răspândite pe tot teritoriul țării, acestea au poposit la Onești în ziua de 31 mai 2008, fiind depuse în cripta sanctuarului, la eveniment fiind prezenți mai mulți episcopi, zeci de preoți și nenumărați credincioși. La capitlul electiv din vara aceluiași an 2008 a fost ales primul custode român, în persoana fr. Leon Budău (reales și în 2011).

Ulterior datei de constituire a Custodiei, s-au deschis și alte convente: la Sighetu Marmației (MM), la Slobozia (IL) și la Târgu Lăpuș (MM). De asemenea, Custodia „Fericitul Ieremia Valahul” din România este membră a CECOC (Conferința Capucinilor din Europa Centrală și de Est), iar Curia Custodiei se află la Onești, în Conventul „Fericitul Ieremia”. Numărul fraților Custodiei „Fericitul Ieremia” este de peste 50 (54 în 2012), activi atât în Romania (șase convente), cât și în misiuni externe (Italia, Grecia, Canada).

4. Marea familie franciscană
Alături de primul Ordin, în familia franciscană găsim:
– al II-lea Ordin (ramura feminină a primului), format femei ce trăiesc spiritualitatea franciscană în clauzură (Clarise, Clarise urbaniste, Clarise capucine etc);
– frații și călugărițele celui de-al III-lea Ordin Regular (TOR);
– călugărițele institutelor feminine aparținând Mișcării religioase franciscane (Morefra);
– frații și surorile aparținând Ordinului Franciscan Secular (OFS);
– membrii Institutelor seculare de inspirație franciscană (ISF).

În afară de  primul și al doilea Ordin, care au Reguli proprii (Regula bolată, 1223; Regula sf. Clara, 1253), toate celelalte componente ale Familiei franciscane au la bază Regula aprobată de papa Nicolae al IV-lea în 1289 pentru laicatul franciscan, fiecare cu Constituțiuni proprii, care rezumă și canalizează aspirațiile fiecărei congregații sau institut în parte, aspirații ce își trag seva din idealul franciscan originar.

Azi, în lumea întreagă, membrii diverselor Ordine, Congregații și Institute seculare ce compun marea familie franciscană, este de peste 46.ooo de membri (2012).

5. Veșmântul franciscan
Veșmintele, pe lângă rolul lor  protectiv pentru corp, au, printre altele, și un rol distinctiv, ce reflectă și condiția socială a celui ce-l poartă, sau apartenența la o anumită categorie socială sau religioasă. Pentru această din urmă categorie, dreptul canonic al Bisericii a prescris dintotdeauna veșminte distinctive, prin care o persoană consacrată să dea mărturie și în acest fel de consacrarea sa lui Dumnezeu.

Sf. Francisc, încă de la începuturile convertirii sale, a căutat și el să dea mărturie lumii de alegerea făcută prin îmbrăcămintea sa. Deși inițial a adoptat veșmintele eremiților vremii și al pelerinilor (haină lungă cu capuciu pentru a se apăra de ploaie, încinsă cu o curea, sandale, toiag și un mic sac pentru cele strict necesare), curând și-a creat un veșmânt care corespundea mai bine aspirațiilor sale și care, de asemenea, oglindea felul de a se îmbrăca al celor mai săraci dintre săracii vremii și (mai ales) al celor izgoniți din societate (în special leproșii) și care să arate lumii și alegerea evanghelică făcută.

Cronicile din vechime ne descriu forma acestui veșmânt: a făcut el însuși un veșmânt care reproduce forma crucii, pentru a ține departe toate ademenirile diavolului și l-a făcut dintr-o țesătură aspră pentru a răstigni trupul, cu toate viciile și păcatele sale, iar acest veșmânt era atât de grosolan, încât era imposibil să-l invidiezi (FF: 1432). Acest lucru l-a dorit și l-a prescris și celor ce doreau să-l urmeze pe calea aleasă: Și toți frații să poarte veșminte umile și să fie lor îngăduit să le cârpească cu bucăți de sac sau alte asemenea resturi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, deoarece spune Domnul în Evanghelie: Aceia care poară veșminte prețioase și care trăiesc în mijlocul desfătărilor și aceia care poartă veșminte catifelate, stau în palatele regilor. Și chiar dacă vor fi făcuți ipocriți, totuși să nu înceteze să facă bine altora și nici să-și dorească veșminte prețioase în această lume, pentru a putea avea un veșmânt în Împărăția Cerurilor (Rnb, cap. II; FF: 8).

Sf. Francisc este acel slujitor credincios care pune în practică în totalitate fiecare cuvânt al lui Isus (cfr. Mt 10,10) și astfel își leapădă cureaua ce-i încinsese mijlocul și o înlocuiește cu o frânghie (cingolul de azi), căreia i s-au făcut mai târziu trei noduri, ca semn al celor trei voturi (ascultare, sărăcie și castitate). Și azi novicii franciscani primesc în ziua înveșmântării haine asemănătoare celei purtate de sf. Francisc, și chiar dacă de-a lungul timpului forma, culoarea și calitatea stofelor au suferit modificări, motivațiile de fond sunt aceleași.

În privința culorii veșmintelor primelor frați, aceasta era naturală, acestea fiind țesute din lână, culoarea predominantă fiind griul-cenușiu, însă doar la câteva decenii de la întemeierea Ordinului, culoarea a început să fie reglementată. Sf. Bonaventura, în Constituțiunile adoptate pe timpul generalatului său, preciza cum trebuia să fie țesătura stofei: două fire negre și unul alb. Odată cu ramificarea Ordinului, fiecare familie si-a făcut un model propriu, însă asemănător celui inițial, iar culoarea s-a diversificat (negru, maro, gri sau alb în zonele foarte calde).

În ceea ce îi privește pe capucini, am văzut că maroul-castaniu a fost culoarea adoptată încă de la început și așa s-a păstrat până azi, la fel și forma veșmântului.

6. Salutul franciscan: Pace și Bine!
Sf. Francisc, împreună cu primii săi confrați cu care s-a prezentat la Roma în fața papei Inocențiu al III-lea în 1209 pentru a-i expune proiectul său de viață evanghelică și pentru a obține aprobarea, a adoptat încă de la început ca temă preferată a predicării sale, pacea, după porunca Mântuitorului. În orice casă veți intra, să spuneți mai întâi: pace acestei case, poruncește și el confraților săi de atunci și de azi în cele două Reguli ale sale (cea neaprobată din 1221, la cap. XIV; FF: 40, cât în și cea aprobată din 1223, la cap. III; FF: 86). Acest îndemn și salut l-a lăsat moștenire și urmașilor săi în Testament (1226, FF: 121), dezvăluind și originea divină a salutului: Domnul mi-a dezvăluit ca să mă adresez altora cu acest salut: Domnul să-ți dăruiască pacea!

Pacea face parte deci din însăși identitatea fratelui minor. Toma din Celano, primul biograf al lui  Francisc, scrie: În fiecare predică a sa, mai înainte de a împărtăși poporului Cuvântul lui Dumnezeu, spunea: Domnul să vă dăruiască pacea! Această pace el o vestea întotdeauna cu pioșenie bărbaților și femeilor, tuturor celor pe care îi întâlnea, celor care veneau la el. Astfel reușea aproape întotdeauna să-i determine pe dușmanii păcii și ai propriei mântuiri să devină ei înșiși fii ai păcii și dornici de mântuirea veșnică”. (T. din Celano, Vita prima, cap. X; FF: 359)Iar în Istorisirea celor trei însoțitori, citim: „Pacea pe care o vestiți cu gura, să o aveți mai întâi din belșug în inimile voastre. Nu stârniți mânia nimănui și nu scandalizați pe nimeni, ci toți să fie îndemnați la pace, bunătate, la bună înțelegere de către blândețea voastră. Aceasta este chemarea noastră: îngrijirea celor răniți, alinarea celor vlăguiți, regăsirea celor pierduți. Pentru ca astfel mulți dintre aceia care ne par azi a fi fii ai diavolului, să poată deveni ucenici ai lui Cristos (Leg3Comp cap. XIV; FF: 1469).

Tot în aceeași Istorisire a celor trei însoțitori (FF: 1428) găsim și următoarea întâmplare, care menționează pentru prima dată salutul franciscan în actuala sa formă: Așa după cum el însuși a povestit mai târziu, fusese inspirație divină folosirea salutului: Domnul să-ți dăruiască pacea sa!. La începutul predicilor sale, saluta poporul cu aceste cuvinte. Un fapt extraordinar, care are în el ceva miraculos: el avusese, încă mai înainte de convertirea sa, un predecesor în vestirea păcii, care străbătea  des ulițele orașului Assisi, salutând  cu: Pace și bine! Pace și bine! S-a format apoi convingerea că, așa cum Ioan Înaintemergătorul s-a retras în pustiu odată ce Isus și-a început misiunea, tot așa și acel om, ca un al doilea Ioan, i-a deschis calea lui Francisc în salutul păcii și a dispărut după sosirea sfântului. Omul lui Dumnezeu, Francisc, însuflețit  de spiritul profeților și folosind limbajul acestora, ca un ecou al premergătorului său, vestea pacea și predica mântuirea. Foarte mulți, convinși de cuvintele sale, se împăcau cu dușmanii lor cu sinceritate și din tot sufletul, în timp ce mai înainte fuseseră dușmani ai lui Cristos și departe de mântuire.

Pacea este un bine. Pacea este o binecuvântare. Pacea este o necesitate. Pacea este o misiune, acum opt veacuri, ca și azi și ca în tot timpul, de la începuturi și până la a doua venire a lui Cristos. Făuritorii și vestitorii păcii au fost declarați deja fericiți și le-a fost promisă Împărăția cerurilor de către Isus pe muntele Fericirilor. Pacea este fundamentală mai ales azi, când lumea are atâta nevoie de ea, iar franciscanilor le revine misiunea  să vestească acest lucru, iar și iar. Iar salutul păcii dăruit lumii cu buzele, să reflecte pacea din sufletele lor, după cum le-a fost dorit și poruncit de către seraficul lor patriarh.

7. Semnul Tau
Ultima literă a alfabetului ebraic, dar și literă componentă al celui grecesc, litera Tau a avut dintotdeauna și valențe spirituale și ezoterice în mistica vetero-testamentară.  În Cartea profetului Ezechiel (Ez 9,4) citim: Mergi în piața cetății, în piața Ierusalimului și înseamnă-i pe frunte cu un Tau pe aceia care suspină și plâng… Taul este semnul care, pus pe fruntea sărmanilor lui Israel, îi salvează de la masacru.

Cu același sens salvific trece și în spiritualitatea creștină. Cartea Apocalipsei (Ap 7,2-3) evidențiază acest lucru: Și am văzut apoi un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui și având  sigiliul Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului și mării, spunând: Nu dăunați pământului, nici mării și nici copacilor până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru.

Litera Tau este deci un semn exterior al mântuirii, al acelei schimbări  adusă de Cristos în viața noastră, este Sigiliul Duhului Sfânt dăruit fiecăruia la Botez (cfr. Ef 1,13).  Datorită asemănării ei cu o cruce, litera Tau a devenit, alături de pește și de miel, unul dintre primele simboluri iconografice creștine ce reaminteau jertfa mântuitoare a lui Cristos pe cruce.

Acest semn, care are deci o lungă și solidă tradiție biblico-creștină, a fost adoptat și de sf. Francisc, care și l-a însușit ca pe un sigiliu personal, ca pe un semn al unei convingeri spirituale profunde, adică că numai în crucea lui Cristos este mântuirea fiecărui om. Cu acest sigiliu sfântul Francisc semna ori de câte ori, din necesitate, sau din spirit de caritate, scria câte o scrisoare (FF: 980); cu el începea orice acțiune a sa (FF: 1347). Cea mai cunoscută în acest sens este Scrisoarea către Fratele Leon (FF: 249-250).

Franciscanii, de-a lungul istoriei și al generațiilor, au preluat de la sf. Francisc simbolistica și afecțiunea față de acest semn. Găsim astfel chilii ce au sculptat în lemnul ușii acest semn, documente semnate cu el sau chiar sigilii oficiale ale uneia sau alteia dintre provinciile franciscane ale de acum stufosului arbore franciscan al originilor. Cronicarii din vechime, mai ales Bonaventura și Celano, îl prezintă pe sf. Francisc ca fiind omul providențial ce reactualizează misterul mântuirii, îngerul celui de-al șaptelea sigiliu, profetul care înseamnă pe frunte cu el pe slujitorii Domnului (FF: 1678-1684).

Azi, mulți dintre aceia care aparțin familiei franciscane poartă acest semn ca pe o dovadă de recunoaștere, de apartenență, iar aspiranții la viața consacrată lui Dumnezeu după exemplul lăsat de sf. Francisc primesc Taul ca pe un semn concret al consacrării lor.

8. Crucifixul de la sf. Damian
Tradiția franciscană ne spune că acest crucifix, păstrat azi în bazilica Sf. Clara din Assisi, este același care i-a vorbit lui Francisc la începutul convertirii sale, îndemnându-l să repare casa Domnului (FF: 593). Este vorba despre o pictură pe pânză lipită pe lemn, asemănătoare altor asemenea cruci răspândite prin centrul și sudul Italiei, de factură orientală, datând din jurul anului 1100, de autor necunoscut (unii autori susțin proveniența sârbă, alții pe cea siriacă a modelului iconografic). Cert este că în perioada iconoclastă (726-843) a bisericii bizantine, mulți monahi iconografi, adversari ai noii erezii, s-au refugiat în sudul Italiei, creând adevărate școli de pictat icoane, confirmare stând în acest sens fiind o bogată serie de mărturii arhitecturale și iconografice ale vremii; de altfel, stilul bizantin era comun în Italia central-meridională înainte de Cimabue și Giotto.

Crucifixul este dominat de chipul luminos al Celui Răstignit, reprezentat în același timp rănit, dar și puternic. Este icoana lui Christus triumphants, icoana Crucii Biruitoare, a victoriei vieții asupra morții.

Deasupra aureolei găsim scris în latină IHS NAZARE REX IUDEORU (Isus nazarineanul, regele iudeilor, așa numitul titulus crucis). În partea de sus a crucii, deasupra inscripției, este reprezentată într-un cerc ascensiunea la Cer a celui Înviat, cu mulțimea corurilor de îngeri ce preamăresc acest eveniment, iar la extremitate superioară,într-un semicerc deschis infinitului, este pictată o mână binecuvântând, mâna Tatălui ce-și primește Fiul la dreapta sa.

La extremitățile celor două brațe sunt reprezentați câte trei îngeri, martori, mesageri și adoratori ai misterului reprezentat, iar poziția mâinilor lor ne indică faptul că discutau despre acel eveniment extraordinar și par să invite pe observator să se minuneze împreună cu ei în fața acestui mare mister.

Sub brațe, la dreapta și la stânga trupului, găsim așa numitul grup al martorilor majori ai răstignirii și morții lui Isus pe cruce, doi la stânga și trei la dreapta celui care privește. Este vorba  (la stânga) despre Preasfânta Fecioară Maria și de sf. Ioan, ucenicul preaiubit, cel căruia Isus muribund i-a încredințat-o pe mama sa; în dreapta, sunt reprezentați alte trei personaje. Studiile spun că este vorba despre Maria Magdalena, cea căreia i s-a arătat pentru prima oară, Cel Înviat, Maria lui Cleopa, mama lui Iacob cel mic și a lui Iosif și Centurionul, care pare să dea mărturie: Acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu! De altfel numele acestor martori majori sunt inscripționate sub figurile fiecăruia. Tot în grupul martorilor majori, dar mult mai mici, sunt alte două personaje, pe care tradiția și studiile le identifică a fi: la stânga, soldatul Longinus, cel care a străpuns coasta lui Isus și din care a curs sânge și apă, iar în dreapta soldatul Stephaton, cel care i-a întins lui Isus, înfipt într-un băț, buretele îmbibat în fiere și oțet.

La picioarele crucii, în partea sa de jos, găsim șase figuri, din care doar două se mai pot distinge bine, restul fiind destul de șterse, probabil și de numeroasele atingeri și săruturi la persoanelor ce s-au închinat în fața acestei cruci de-a lungul timpului, pe care studiile și tradiția îi identifică cu sfinții patroni ai Umbriei: Sf. Ioan apostolul, sf. Mihail arhanghelul, sf. Rufino, sf. Ioan Botezătorul, sf. Petru și sf. Paul.

Datorită încărcăturii sale istorice și simbolice, imaginea crucifixului de la Sf. Damian este dragă franciscanilor de pretutindeni pentru că reprezintă pentru ei tot ceea ce a reprezentat și pentru sf. Francisc, este moștenirea lor de fapt și de drept: Eu mi-am făcut partea; pe a voastră, să v-o arate Cristos (FF: 1239). Este pentru franciscani și o invitație să privească întotdeauna la Cristos, ai cărui privire este ațintită asupra fiecăruia, o invitație la a avea pe buze tot timpul întrebarea: Doamne, ce vrei ca eu să fac?

Rugăciune în fața Celui Răstignit

Preaînalte și slăvite Doamne,
străpunge întunericul inimii mele,
dăruiește-mi credință dreaptă, speranță sigură
și dragoste desăvârșită,
înțelepciune și cunoaștere dă-mi, Doamne,
ca să împlinesc sfânta și adevărata ta poruncă.

Absorbeat

Te rog, Doamne,
ca arzătoarea și dulcea forță a iubirii Tale
să-mi răpească mintea mea
de la tot ce există sub soare, pentru ca astfel
să pot muri din iubire față de iubirea Ta,
așa cum și Tu ai crezut de cuviință
să mori din iubire față de iubirea mea!

Surse:
Fonti francescane
Dizionario Francescano
Wikipedia
Studii proprii

Fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap. 

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.