Eu sunt pâinea vieţii
La începutul acestor predici de Postul Mare, să repornim de la dialogul dintre Isus şi apostoli la Cezareea lui Filip: „Venind în părţile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe discipolii săi, zicând: «Cine spun oamenii că este Fiul Omului?». Ei i-au spus: «Unii, ‘Ioan Botezătorul’, alţii, ‘Ilie’, alţii, ‘Ieremia sau unul dintre profeţi’». El le-a spus: «Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?». Atunci Simon Petru a luat cuvântul şi a zis: «Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!»” (Mt 16,13-16).
Din tot dialogul, ne interesează, în acest moment, numai şi exclusiv, a doua întrebare a lui Isus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”. Însă nu o luăm în sensul cu care se înţelege de obicei acea întrebare; şi anume, ca şi cum pe Isus l-ar interesa să ştie ce crede Biserica despre el sau ce ne spun despre el studiile noastre de teologie. Nu! Luăm acea întrebare cum trebuie luat fiecare cuvânt ieşit din gura lui Isus, adică modul cum este adresat, hic et nunc, celui care îl ascultă, singular, personal.
Pentru a realiza această examinare, ne vom lăsa ajutaţi de evanghelistul Ioan. În Evanghelia sa găsim o întreagă serie de declaraţii ale lui Isus, vestitele Ego eimi, „Eu sunt”, cu care el revelează ce gândeşte, el, despre sine însuşi, cine spune, el, că este: „Eu sunt pâinea vieţii”, „Eu sunt lumina lumii”, şi aşa mai departe. Vom trece în revistă cinci dintre aceste auto-revelări şi ne vom întreba de fiecare dată dacă el este cu adevărat pentru noi ceea ce spune el că este şi cum să facem pentru ca el să fie aşa tot mai mult.
Va fi un moment de trăit în mod particular. Adică nu cu privirea îndreptată spre exterior, spre problemele lumii şi ale Bisericii însăşi, cum suntem constrânşi să facem în alte contexte, ci cu o privire introspectivă. Aşadar, un moment intimist şi dezlipit şi de aceea, până la urmă, egoist? Nicidecum! Este un a ne evangheliza pentru a evangheliza, un a ne reumple cu Isus pentru a vorbi despre el „din redundanţă de iubire”, cum recomandau predicatorilor Constituţiile primare ale Ordinului meu Capucin; adică din convingere intimă, nu numai pentru a îndeplini un mandat.
* * *
Să începem de la primul din aceste „Eu sunt” ale lui Isus pe care-l întâlnim în a patra Evanghelie, la capitolul al şaselea: „Eu sunt pâinea vieţii”. Să ascultăm înainte de toate partea din textul care ne interesează mai direct:
Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti? Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer»”. Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii”. Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!”. Isus le?a spus: „Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată” (In 6,30-35).
Un cuvânt cu privire la context. În prealabil, Isus a înmulţit cele cinci pâini de orz şi cei doi peşti pentru a sătura cinci mii de oameni. Apoi s-a eclipsat pentru a scăpa de entuziasmul oamenilor care vor să-l facă rege. Mulţimea îl caută şi îl găseşte pe celălalt mal al lacului.
În acest moment începe discursul lung cu care Isus încearcă să explice „semnul pâinii”. Vrea să ne facă să înţelegem că există o altă pâine de căutat, pentru care cea materială este, întocmai, un „semn”. Este aceeaşi procedură folosită cu femeia samariteană în capitolul 4 al Evangheliei. Acolo Isus vrea s-o conducă pe femeie să descopere o altă apă, dincolo de cea fizică ce adapă numai pentru un timp scurt; aici vrea să conducă mulţimea să caute o altă pâine, diferită de cea materială care satură pentru o singură zi. Samaritenei, care îi cere să aibă acea apă misterioasă şi aşteaptă venirea lui Mesia pentru a o obţine, Isus îi răspunde: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc” (In 4,26). Mulţimii care pune acum aceeaşi întrebare pentru pâine îi răspunde: „Eu sunt pâinea vieţii!”.
Să ne întrebăm: Cum şi unde se mănâncă această pâine a vieţii? Răspunsul Părinţilor Bisericii era: în două „locuri” sau două moduri: în sacrament şi în cuvânt, adică în Euharistie şi în Scriptură. Este adevărat, existau accentuări diferite. Cineva, ca Origene şi, printre latini, Ambroziu, insistă mai mult asupra cuvântului lui Dumnezeu. „Această pâine pe care o frânge Isus – scrie Sfântul Ambroziu comentând înmulţirea pâinilor – semnifică în mod mistic cuvântul lui Dumnezeu care fiind împărţit creşte. El ne-a dat cuvintele sale ca pe nişte pâini care se înmulţesc în gura noastră în timp ce le gustăm”[1]. Alţii, precum Ciril Alexandrinul, accentuează interpretarea euharistică. Însă niciunul dintre ei nu a intenţionat să vorbească despre un mod, cu excluderea celuilalt. Se vorbeşte despre cuvânt şi despre Euharistie, ca despre „două mese” pregătite de Cristos. În Imitaţiunea lui Cristos se citeşte: „Recunosc că am nevoie de două lucruri: adică de aliment şi de lumină. Şi mie, care sunt atât de slab, tu mi-ai dat, întocmai ca hrană, sfântul tău trup, şi ca lumină ai pus în faţa picioarelor mele «cuvântul tău» (Ps 118,105). Deoarece cuvântul lui Dumnezeu este lumină a sufletului şi Sacramentul tău este pâine a vieţii, n-aş putea să trăiesc în sfinţenie dacă mi-ar lipsi aceste două lucruri. Ele ar putea să fie înţelese ca «două mese» puse într-o parte şi într-alta în preţiosul templu al sfintei Biserici”[2].
Afirmaţia unilaterală a unuia dintre aceste două moduri de a mânca pâinea vieţii cu excluderea celuilalt este rod al diviziunii nefaste petrecute în creştinismul occidental. Din partea catolică, a ajuns să devină atât de preponderentă interpretarea euharistică, încât să facă din capitolul al şaselea din Evanghelia lui Ioan aproape echivalentul relatării instituirii Euharistiei. Luther, din reacţie, a afirmat opusul, şi anume că pâinea vieţii este cuvântul lui Dumnezeu; ea este distribuită prin predică şi mâncată prin credinţă[3].
Climatul ecumenic care s-a instaurat între cei care cred în Cristos ne permite să recompunem sinteza tradiţională prezentă în Sfinţii Părinţi. Nu există îndoială că pâinea vieţii ajunge la noi prin cuvântul lui Dumnezeu şi îndeosebi prin cuvintele lui Isus din evanghelie. Ne aminteşte asta şi răspunsul său dat ispititorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Dar cum să nu vedem în discursul lui Isus în sinagoga din Cafarnaum şi o referinţă la Euharistie? Tot contextul evocă un ospăţ: se vorbeşte despre hrană şi despre băutură, despre a mânca şi despre a bea, despre trup şi despre sânge. Cuvintele: „Cine nu mănâncă trupul meu şi nu bea sângele meu…” amintesc prea de aproape cuvintele instituirii („Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu” şi „Luaţi şi beţi, acesta este sângele meu”) pentru a putea nega orice relaţie între ele.
Dacă în exegeză şi în teologie se asistă la o polarizare şi uneori – spuneam – la o contrapoziţie între pâinea cuvântului şi cea euharistică, în liturgie sinteza lor a fost trăită mereu în mod paşnic. Încă din timpurile cele mai îndepărtate, de exemplu în Sfântul Iustin martir, Liturghia cuprinde două momente: liturgia cuvântului, cu lecturi luate din Vechiul Testament şi din „memoriile apostolilor”, şi liturgia euharistică, având consacrarea şi împărtăşania.
Astăzi putem să ne întoarcem, spuneam, la sinteza originară între cuvânt şi Sacrament. Ba chiar, în această linie trebuie să facem un pas înainte. El constă în a nu limita faptul de a mânca trupul şi a bea sângele lui Cristos numai la cuvânt şi numai la sacramentul Euharistiei, ci în faptul de a-l vedea realizat în fiecare moment şi aspect al vieţii noastre de har.
Când Sfântul Paul scrie: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21), nu se gândeşte la un moment deosebit. Pentru el, Cristos este cu adevărat, în toate modurile prezenţei sale, pâine a vieţii; el se „mănâncă” cu credinţa, speranţa şi caritatea, în rugăciune şi în toate. Fiinţa umană este creată pentru bucurie şi nu poate trăi fără bucurie sau fără speranţa ei. Bucuria este pâinea inimii. Şi apostolul caută adevărata bucurie – şi îi îndeamnă pe ai săi s-o caute – în Domnul Isus Cristos: „Gaudete in Domino, semper, iterum dico, gaudete”: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă!” (Fil 4,4).
Isus este pâine a vieţii veşnice nu numai prin ceea ce dă, ci– şi înainte de toate – şi prin ceea ce este. Cuvântul şi Sacramentul sunt mijloacele; a trăi din el şi în el este scopul: „Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In 6,57). În imnul Adoro te devote care a alimentat timp de secole evlavia şi adoraţia euharistică a catolicilor, există o strofă care este o parafrază a acestui cuvânt al lui Isus. În originalul pe care mulţi dintre noi cu siguranţă şi-l amintesc, ea sună aşa:
O memoriale mortis Domini,
Panis vivus vitam praestans homini,
praesta meae menti de te vivere,
et te illi semper dulce sapere.
În română ea se poate traduce astfel:
Sfânt mister ce ne-aminteşti moartea Domnului,
Tu eşti pâinea vie, hrana omului;
Fii şi pentru mine tainic nutrimânt,
Cea mai dulce hrană pe acest pământ.
* * *
Aşadar, tot discursul lui Isus tinde să clarifice că viaţă este aceea pe care el o dă: nu viaţa trupului, ci viaţa Duhului, viaţa veşnică. Însă nu pe această linie aş vrea să continui reflecţia mea, în puţinele minute care îmi rămân. Cu privire la evanghelie există mereu două operaţiuni de făcut, respectând cu rigurozitate ordinea lor: mai întâi aproprierea, apoi imitarea. Până acum ne-am apropriat de pâinea vieţii prin credinţă şi facem asta de fiecare dată când primim Împărtăşania. Este vorba de a vedea acum modul în care să le traducem în practică în viaţa noastră.
Pentru a face asta, ne punem o întrebare simplă: Cum a devenit el, Isus, pâinea vieţii pentru noi? Răspunsul ni l-a dat el însuşi şi chiar în Evanghelia lui Ioan: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Ştim bine la ce fac aluzie imaginile de a cădea în pământ şi a muri. Toată istoria Pătimirii este cuprinsă în ele. Trebuie să încercăm să vedem ce înseamnă acele imagini pentru noi. De fapt, Isus, cu imaginea bobului de grâu, nu indică numai destinul său personal, ci pe cel al fiecărui discipol adevărat al său.
Nu se poate asculta cuvântul adresat de episcopul Ignaţiu de Antiohia Bisericii din Roma fără a ne înduioşa şi fără a rămâne uimiţi, văzând ce anume este capabil să facă, dintr-o creatură umană, harul lui Cristos: „Lăsaţi ca să fiu mâncarea fiarelor prin intermediul cărora eu să pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâul lui Dumnezeu şi [trebuie să fiu] măcinat de dinţii fiarelor pentru a deveni pâine curată a lui Cristos. […] Rugaţi-l pe Domnul pentru mine pentru ca prin intermediul lor să devin victimă pentru Dumnezeu. Nu vă poruncesc aşa cum [făceau Petru şi Paul]: ei erau apostoli, eu un condamnat”[4].
Înainte de dinţii fiarelor, episcopul Ignaţiu a experimentat alţi dinţi care-l măcinau, nu dinţi de fiare, ci de oameni: „Din Siria până la Roma – scrie el – lupt cu fiarele, pe uscat şi pe mare, noaptea şi ziua, legat de zece leoparzi, plutonul de soldaţi care, făcându-le bine, devin mai răi”[5].
Acest lucru are ceva să ne spună şi nouă. Fiecare dintre noi are, în ambientul său, astfel de dinţi de fiare care-l macină. Sfântul Augustin spune că noi, fiinţele umane, suntem „vase de lut, care se rănesc unul cu celălalt”: lutea vasa quae faciunt invicem angustias.[6] Trebuie să învăţăm să facem din această situaţie un mijloc de sfinţire şi nu de împietrire a inimii, de ranchiună şi de plângere!
O maximă repetată des în comunităţile noastre călugăreşti spune: vita communis mortificatio maxima: „a trăi în comunitate este cea mai mare dintre toate mortificaţiile”. Nu numai cea mai mare, ci şi cea mai utilă şi mai meritorie decât atâtea alte mortificaţii alese de noi. Această maximă nu se aplică numai celor care trăiesc în comunităţi călugăreşti, ci în fiecare convieţuire umană. Acolo unde ea se realizează în modul cel mai exigent este, după părerea mea, căsătoria, şi trebuie să fim plini de admiraţie în faţa unei căsătorii duse înainte cu fidelitate până la moarte. A petrece întreaga viaţă, zi şi noapte, confruntându-se cu voinţa, caracterul, sensibilitatea şi intoleranţele unei alte persoane, în special într-o societate ca a noastră, este ceva mare şi, dacă este făcut cu spirit de credinţă, ar fi calificată deja ca „virtute eroică”.
Însă noi ne aflăm aici în contextul Curiei care nu este o comunitate călugărească sau matrimonială, ci de slujire şi de muncă eclezială. Ocaziile care nu trebuie irosite, dacă vrem să fim şi noi măcinaţi pentru a deveni făină a lui Dumnezeu, sunt multe, şi fiecare trebuie să identifice şi să sfinţească pe cea care i se oferă la locul său de slujire. Numesc numai una sau două pe care le consider valabile pentru toate.
O ocazie este a accepta să fim contrazişi, a renunţa să ne justificăm şi să vrem să avem dreptate mereu, când asta nu este cerut de importanţa lucrului. O alta este a suporta pe cineva, al cărui caracter, mod de a vorbi sau de a face ne scoate din sărite, şi a face asta fără a ne supăra în interior, gândindu-ne, mai degrabă, că poate şi noi suntem pentru cineva o astfel de persoană. Apostolul îi îndemna pe credincioşii din Colose cu aceste cuvinte: „Îmbrăcaţi-vă deci cu iubire milostivă, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi îndelungă răbdare! Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertaţi-vă!” (Col 3,12-13). Ceea ce este mai greu de „măcinat” în noi nu este trupul, ci spiritul, adică amorul propriu şi orgoliul, şi aceste mici exerciţii folosesc în mod minunat pentru acest scop.
Din păcate, astăzi există în societate un soi de dinţi care macină fără milă, mai crunt decât dinţii de leopard despre care vorbea Sfântul martir Ignaţiu. Sunt dinţii mass-mediei şi ai aşa-numitelor social. Nu atunci când ele prezintă devierile societăţii sau ale Bisericii (în asta merită tot respectul şi stima!), ci atunci când se năpustesc împotriva cuiva în mod preconceput, pur şi simplu pentru că nu aparţine propriului grup. Cu răutate, cu intenţie distructivă, nu constructivă. Sărman cel care ajunge în această moară, fie că este un laic sau un ecleziastic!
În acest caz, este permis şi necesar să se expună propriile motivaţii în sediile corespunzătoare, şi dacă acest lucru nu este posibil sau se vede că nu foloseşte la nimic, nu-i rămâne unui credincios decât să fie unit cu Cristos biciuit, încoronat cu spini şi care a fost scuipat. În Scrisoarea către Evrei se citeşte acest îndemn adresat primilor creştini care poate ajuta în asemenea ocazii: „Gândiţi-vă, deci, la cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor, ca nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi şi obosiţi în sufletele voastre!” (Evr 12,3).
Este un lucru dificil şi dureros la maximum, mai ales dacă este la mijloc propria familie naturală sau călugărească, dar harul lui Dumnezeu poate face – şi adesea a făcut – din toate acestea ocazie de purificare şi de sfinţire. Este vorba de a avea încredere că, la sfârşit, aşa cum s-a întâmplat pentru Isus, adevărul va triumfa asupra minciunii. Şi va triumfa mai bine, probabil, cu tăcerea decât cu cele mai pregătite autoapărări.
* * *
Însă scopul final al faptului de a ne lăsa măcinaţi nu este de natură ascetică, ci mistică; nu foloseşte atât pentru a ne mortifica pe noi înşine, cât pentru a crea comuniunea. Acesta este un adevăr care a însoţit cateheza euharistică încă din primele zile ale Bisericii. Este prezentă deja în Didahia (IX,4), o scriere din timpurile apostolice. Sfântul Augustin dezvoltă această temă în mod minunat într-un discurs al său adresat poporului. El pune în paralel procesul care duce la formarea pâinii care este trupul euharistic al lui Cristos şi procesul care duce la formarea trupului său mistic care este Biserica. Spunea el: „Amintiţi-vă o clipă ce era odată, când încă era pe câmp, această creatură care este grâul: pământul a făcut să încolţească, ploaia a hrănit-o; apoi a fost munca omului care a dus în bătătură, a vânturat-o, a ales-o şi a pus-o în hambare; de aici a luat-o pentru a o măcina şi a o coace şi astfel, în sfârşit, a devenit pâine. Acum gândiţi-vă la voi înşivă: nu existaţi şi aţi fost creaţi, aţi fost duşi în bătătura Domnului, aţi fost vânturaţi… Când aţi dat numele voastre pentru botez, aţi început să fiţi măcinaţi de posturi şi de exorcisme; apoi, în sfârşit, aţi venit la apă, aţi fost amestecaţi şi aţi devenit una; venind apoi focul Duhului Sfânt, aţi fost copţi şi aţi devenit pâinea Domnului. Iată ceea ce aţi primit. Aşadar, aşa cum vedeţi că este una pâinea pregătită, tot aşa şi voi sunteţi una, iubindu-vă, păstrând aceeaşi credinţă, o aceeaşi speranţă şi caritate neîmpărţită”[7].
Între cele două trupuri – cel euharistic şi cel mistic al Bisericii – nu există numai asemănare, ci şi dependenţă. Graţie misterului pascal al lui Cristos activ în Euharistie noi putem găsi forţa de a ne lăsa măcinaţi, zi de zi, în micile (şi uneori în marile!) circumstanţe ale vieţii.
* * *
Termin cu un episod petrecut realmente, relatat într-o carte intitulată „Preţul de plătit”, scrisă în franceză şi tradusă în diferite limbi. Ea foloseşte, mai bine decât discursuri lungi, să ne dăm seama ce putea fi cuprinsă în solemnele „Eu sunt” ale lui Isus în evangheliei şi îndeosebi de cel pe care l-am comentat în această primă meditaţie.
Cu câteva decenii în urmă, într-o naţiune din Orientul Mijlociu, doi soldaţi – unul creştin şi celălalt nu – se află împreună pentru a fi santinele la un depozit de arme. Creştinul scotea adesea, uneori şi noaptea, o carte mică şi o citea, atrăgând curiozitatea şi ironia colegului de arme. Într-o noapte, acesta din urmă a avut un vis. Se afla în faţa unui torent pe care însă nu reuşeşte să-l traverseze. Vede o figură învăluită în lumină care îi spune: „Pentru a-l traversa, ai nevoie de pâinea vieţii”. Puternic impresionat de vis, dimineaţa, fără a şti pentru ce, îi cere, ba chiar îl constrânge, colegului să-i dea acea carte misterioasă a sa. (Era vorba desigur de Evanghelii). O deschide şi cade asupra Evangheliei lui Ioan. Prietenul creştin îl sfătuieşte să înceapă cu aceea a lui Matei care este mai uşor de înţeles. Dar el, fără a şti pentru ce, insistă. Citeşte totul dintr-o suflare, până când ajunge la capitolul al şaselea. Dar la acest punct este bine să ascultăm direct relatarea sa: „Ajuns la capitolul al şaselea, mă opresc, lovit de forţa unei fraze. Pentru o clipă cred că sunt victimă a unei halucinaţii, şi repun ochii asupra cărţii, în punctul unde m-am oprit… Tocmai am citit aceste cuvinte: «…pâinea vieţii». Aceleaşi cuvinte pe care le-am auzit în urmă cu câteva ore în visul meu. Recitesc lent pasajul în care Isus, adresându-se discipolilor, spune: «Eu sunt pâinea vieţii, cine vine la mine nu va flămânzi». Se dezlănţuie în mine, chiar în acea clipă, ceva extraordinar, ca o explozie de căldură şi de bunăstare… Am impresia că sunt răpit, dus în sus de forţa unui sentiment pe care nu l-am mai simţit vreodată, o pasiune violentă, o iubire nemăsurată faţă de acest om Isus despre care vorbesc Evangheliile”[8].
Ceea ce, după aceea, a trebuit să sufere această persoană pentru credinţa sa confirmă autenticitatea experienţei sale. Nu întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu acţionează într-un mod aşa de exploziv, dar exemplul, repet, ne arată ce forţă divină este cuprinsă în solemnele „Eu sunt” ale lui Cristos pe care cu harul lui Dumnezeu ne gândim să le comentăm în acest Post Mare.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Ambroziu, In Lucam, VI, 86.
[2] Imitaţiunea lui Cristos, IV. 11.
[3] Luther, Despre Evanghelia lui Ioan, 231.
[4] Ignaţiu din Antiohia, Scrisoarea către romani, IV, 1.
[5] Ibid., V, 1.
[6] Augustin, Discursuri, 69, 1 (PL 38, 440).
[7] Augustin, Sermo 229 (Denis 6) (PL 38, 1103).
[8] Joseph Fadelle, Le prix à payer. Les Editions de l’Œuvre, Paris 2010 (Trad. ital. Il prezzo da pagare, San Paolo 2011; engl. trans. The Price to Pay, Ignatius Press, 2012).
