Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii (Ps 90,12)
Un poet italian, Giuseppe Ungaretti, descrie starea sufletească a soldaţilor din tranşee în timpul primului război mondial cu o poezie formată din numai şapte cuvinte:
Se stă
ca toamna
pe copaci
frunzele.
Astăzi întreaga omenire experimentează acest sentiment de caducitate a vieţii din cauza pandemiei. „Domnul – a scris Sfântul Grigore cel Mare – uneori ne instruieşte cu cuvintele, uneori în schimb cu faptele”[1]. În anul marcat de „faptul” mare şi teribil al coronavirusului, ne străduim să adunăm învăţătura pe care o poate scoate din el fiecare dintre noi pentru propria viaţă personală şi spirituală. Sunt reflecţii pe care le putem face între noi, credincioşii, însă asupra cărora probabil ar fi contraproductiv să insistăm prea mult la oameni, pentru a nu mări dificultăţile pe care credinţa le întâlneşte din cauza prelungirii pandemiei.
Adevărurile veşnice asupra cărora vrem să reflectăm sunt: primul, că toţi suntem muritori şi „nu avem aici o cetate stabilă”; al doilea, că viaţa credinciosului nu se termină cu moartea pentru că ne aşteaptă viaţa veşnică; al treilea, că nu suntem singuri în mica barcă a planetei noastre, deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Primul din aceste adevăruri este obiect de experienţă, celelalte două sunt obiect de credinţă şi de speranţă.
„Memento mori!”
Începem meditând astăzi asupra primei dintre aceste „maxime veşnice”: moartea. „Memento mori”: aminteşte-ţi că vei muri. Călugării trapişti l-au ales ca moto al Ordinului lor şi îl scriu în locurile de trecere din mănăstire.
Despre moarte se poate vorbi în două moduri diferite: ori în cheie kerygmatică, ori în cheie sapienţială. Primul mod constă în a proclama că Isus Cristos a învins moartea; că ea nu mai este un zid de care se izbeşte totul, ci o punte spre viaţa veşnică. În schimb modul sapienţial sau existenţial constă în a reflecta asupra realităţii morţii aşa cum se prezintă ea experienţei umane, cu scopul de a scoate din ea lecţii pentru a trăi bine. Este perspectiva în care ne situăm în această meditaţie.
Acesta din urmă este modul în care se vorbeşte despre moarte în Vechiul Testament şi îndeosebi în cărţile sapienţiale: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii” îi cere lui Dumnezeu psalmistul (Ps 90,12). Acest mod de a privi moartea nu se termină cu Vechiul Testament, ci continuă şi în Evanghelia lui Cristos. Ne amintim avertismentul său: „Vegheaţi pentru că nu ştiţi nici ziua nici ora” (Mt 25,13). Ne amintim şi concluzia parabolei bogatului care proiecta să construiască hambare mai mari pentru recolta sa: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc 12,20), de asemenea afirmaţia sa: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă apoi îşi pierde viaţa sa?” (cf. Mt 16,26).
Tradiţia Bisericii şi-a însuşit această învăţătură. Părinţii pustiului cultivau gândul morţii, ajungând să facă din el o practică stabilă şi să-l ţină viu cu toate mijloacele. Unul dintre ei, care lucra la torsul lânii, a căpătat obiceiul să-i cadă din când în când fusul pe pământ şi „să pună moartea înaintea ochilor săi înainte de a-l ridica din nou”[2]. „Dimineaţa – îndeamnă Imitaţiunea lui Cristos – dă-ţi seama că nu vei ajunge până seara. Când a coborât seara să nu îndrăzneşti să-ţi planifici dimineaţa” (I, 23). Sfântul Alfons Maria de’ Liguori a scris un tratat intitulat Pregătire pentru moarte care a fost timp de secole un clasic al spiritualităţii catolice. Mulţi sfinţi, din secolul al XVI-lea încoace, sunt reprezentaţi în meditaţie în faţa unui craniu.
Acest mod sapienţial de a vorbi despre moarte se întâlneşte în toate culturile, nu numai în Biblie şi în creştinism. El este prezent, secularizat, şi în gândirea modernă. Merită să amintim pe scurt concluziile la care au ajuns doi gânditori a căror influenţă este încă puternică în cultura noastră.
Primul este Jean-Paul Sartre. El a răsturnat raportul clasic între esenţă şi existenţă, afirmând că existenţa vine mai întâi şi este mai importantă decât esenţa. Tradus în termeni simpli, asta înseamnă că nu există o ordine şi o scară de valori obiective şi anterioare la toate – Dumnezeu, binele, valorile, legea naturală – la care omul trebuie să se conformeze, ci că totul trebuie să pornească de la propria existenţă individuală şi de la propria libertate. Fiecare persoană trebuie să inventeze şi să realizeze destinul său aşa cum fluviul, înaintând, îşi sapă singur albia proprie. Viaţa este un proiect care nu este scris nicăieri, ci se decide cu propriile alegeri libere.
Acest mod de a concepe existenţa ignoră complet realitatea morţii şi de aceea este contestat de însăşi realitatea existenţei care vrea să se afirme. Ce anume poate proiecta omul, dacă nici măcar nu ştie, nici nu depinde de el, dacă mâine va mai fi în viaţă? Tentativa sa se aseamănă cu aceea a unui deţinut care petrece tot timpul pentru a proiecta itinerarul mai bun de urmat pentru a trece de la un perete la celălalt al celulei sale.
Mai credibil, cu privire la acest punct, este gândirea unui alt filozof, Martin Heidegger, care porneşte şi el de la premise asemănătoare şi se mişcă în aceeaşi albie a existenţialismului. Definind omul „o-fiinţă-pentru-moarte”[3], el face din moarte nu un accident care pune capăt vieţii, ci însăşi substanţa vieţii, din ceea ce este făcută ea. A trăi înseamnă a muri. Omul nu poate trăi fără a arde şi a scurta viaţa. Fiecare minut care trece este sustras vieţii şi încredinţat morţii, aşa cum, parcurgând un drum cu maşina, vedem case şi copaci dispărând rapid în spatele nostru. A trăi pentru moarte înseamnă că moartea nu este numai sfârşitul, ci şi scopul vieţii. Ne naştem pentru a muri, nu pentru altceva.
Aşadar, care este – se întreabă filozoful – acel „nucleu solid, sigur şi de netrecut”, la care conştiinţa îl cheamă pe om şi pe care trebuie să se întemeieze existenţa sa, dacă vrea să fie „autentică”? Răspuns: nimicul său! Toate posibilităţile umane sunt, în realitate, nişte imposibilităţi. Orice tentativă de a se proiecta şi de a se ridica este un salt care porneşte de la nimic şi se termină în nimic[4]. Nu rămâne decât resemnarea, a face – după cum se spune – din necesitate virtute şi chiar a iubi propriul destin. O versiune modernă al acelui „amor Fati” („iubeşte-ţi destinul”) al stoicilor.
Sfântul Augustin a anticipat şi această intuiţie a gândirii moderne despre moarte, însă pentru a trage din ea o concluzie total diferită: nu nihilismul, ci credinţa în viaţa veşnică.
Când se naşte un om – scria el – se fac atâtea ipoteze: poate că va fi frumos, poate că va fi urât; poate că va fi bogat, poate că va fi sărac; poate că va trăi mult, poate că nu… Însă despre nimeni nu se spune: poate că va muri sau poate că nu va muri. Acesta este unicul lucru absolut sigur din viaţă. Când ştim că unul este bolnav de hidropizie (pe atunci aceasta era boala incurabilă, astăzi sunt altele) spunem: „Sărmanul, trebuie să moară; este condamnat, nu există remediu”. Oare n-ar trebui să spunem acelaşi lucru despre unul care se naşte? „Sărmanul, trebuie să moară, nu există remediu, este condamnat!”. Ce diferenţă există dacă într-un timp un pic mai lung, sau un pic mai scurt? Moartea este boala mortală pe care o contractăm născându-ne[5].
Dante Alighieri a condensat într-un singur vers această viziune augustiniană; defineşte viaţa umană pe pământ „o trăire care este o alergare spre moarte”[6]
La şcoală la „sora moarte”
Pe valul avansării tehnologiei şi al cuceririlor ştiinţei, noi riscam să fim ca acel om din parabolă care îşi spune sieşi: „Suflete, ai aduna bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!” (Lc 12,19). Actuala calamitate a venit pentru a ne aminti cât de puţin depinde de om „proiectarea” şi deciderea propriului viitor, în afara credinţei.
Consideraţia sapienţială despre moarte păstrează, după Cristos, aceeaşi funcţie pe care o are legea după venirea harului. Şi ea foloseşte pentru a păzi iubirea şi harul. Legea – este scris – a fost dată pentru păcătoşi (cf. 1Tim 1,9) şi noi suntem încă păcătoşi, adică supuşi seducţiei lumii şi a lucrurilor vizibile, tentaţi mereu „să ne conformăm acestei lumi” (cf. Rom 12,2). Nu există punct mai bun în care să ne situăm pentru a vedea lumea, pe noi înşine şi toate evenimentele, în adevărul lor decât cel al morţii. Atunci totul ia locul corect.
Lumea apare adesea nod încâlcit de nedreptăţi şi dezordine. Totul pare să se petreacă la întâmplare şi să nu mai existe vreo coerenţă sau vreun plan. Un soi de pictură fără formă, în care toate elementele şi culorile par să fie puse la întâmplare, ca în anumite picturi moderne. Adesea se vede că triumfă fărădelegea şi este pedepsită nevinovăţia. Dar pentru ca să nu creadă că în lume există ceva fix şi constant, iată – nota Bossuet – că uneori se vede contrariul, adică nevinovăţia pe tron şi fărădelegea pe eşafod!
Există un punct de la care se poate observa acest tablou imens şi se poate descifra semnificaţia sa. Este „sfârşitul”, adică moartea, după care urmează imediat judecata lui Dumnezeu (cf. Evr 9,27). Văzut de aici, totul asumă valoarea sa corectă. Moartea este sfârşitul tuturor diferenţelor şi nedreptăţilor care există între oameni. Moartea, spunea actorul nostru comic Totò, este o „nivelă”, anulează toate privilegiile. Câte războaie, câte cruzimi mai puţin s-ar comite pe pământ dacă cei violenţi şi asupritorii popoarelor s-ar gândi că şi ei vor trebui să moară în curând!
A privi viaţa din punctul de observaţie al morţii dă un ajutor extraordinar de a trăi bine. Eşti chinuit de probleme şi dificultăţi? Mergi înainte, situează-te la punctul corect: priveşte aceste lucru de pe patul morţii. Cum ai vrea atunci să fi acţionat? Ce importanţă ai da acestor lucruri? Ai un contrast cu cineva? Priveşte acest lucru de pe patul morţii. Ce ai vrea să fi făcut atunci: să fi învins sau să te fi umilit? Să fi prevalat sau să fi iertat?
Gândul morţii ne împiedică să ne alipim de lucruri, să ne fixăm aici pe pământ locuinţa inimii, uitând că „nu avem aici o cetate stabilă” (Evr 13,14). Omul, spune un psalm, „nu ia nimic cu el când moare şi faima lui nu coboară după el” (Ps 49,18). În antichitate, se obişnuia înmormântarea regilor cu bijuteriile lor. Asta încuraja, desigur, practica de a profana mormintele pentru a fura de acolo comorile. Au fost găsite morminte de acest gen, în care, pentru a-i ţine departe pe profanatori, era pusă deasupra sarcofagului o scriere: „Aici sunt eu”. Cât de adevărată era acea scriere, chiar dacă mormântul ascundea, de fapt, bijuterii! „Omul, nu ia nimic cu el când moare”.
„Vegheaţi!”
Sora moarte este cu adevărat o bună soră mai mare şi o bună pedagogă. Ne învaţă atâtea lucruri, numai dacă ştim s-o ascultăm cu docilitate. Bisericii nu-i este frică să ne trimită la şcoală la ea. În liturgia din Miercurea Cenuşii există un antifon care are tonuri puternice, care încă sună mai puternic în textul original latin. Spune aşa: „Să corectăm în mai bine ceea ce am comis rău din ignoranţă. să nu se întâmple ca venind pe neaşteptate ora morţii, să căutăm un spaţiu pentru a face pocăinţă şi să nu-l mai găsim”[7]. O zi, o singură oră, o spovadă bună: cât de diferite ne-ar apare aceste lucruri în acel moment! Cât le-am prefera în locul sceptrelor şi domniilor, al vieţii lungi, al bogăţiei şi al sănătăţii!
Am în minte un alt domeniu în care avem nevoie urgentă de sora moarte ca învăţătoare, în afară de domeniul ascetic: evanghelizarea. Gândul morţii este aproape unica armă care ne-a rămas pentru a scutura din toropeală o societate opulentă, căreia i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat poporului ales eliberat din Egipt: „A mâncat şi s-a săturat… şi l-a abandonat pe Dumnezeul care l-a făcut” (Dt 32,15).
Într-un moment delicat al istoriei poporului ales, Dumnezeu i-a spus profetului Isaia: „Strigă!”. Profetul a răspuns: „Ce să strig?”, iar Dumnezeu: că „orice făptură este ca iarba şi toată frumuseţea ei este ca floarea câmpului. Iarba se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna” (Is 40,6-7). Cred că Dumnezeu dă astăzi tot această poruncă profeţilor săi şi face asta pentru că îi iubeşte pe fiii săi şi nu vrea ca „să fie duşi ca o turmă în locuinţa morţilor şi să-i pască moartea” (cf. Ps 49,15).
Întrebarea cu privire la sensul vieţii şi al morţii a desfăşurat un rol însemnat în prima evanghelizare a Europei şi nu este exclus că poate să desfăşoare unul asemănător în efortul actual pentru o re-evanghelizare a sa. De fapt, dacă există un lucru care nu s-a schimbat deloc de atunci până astăzi este tocmai acesta: că oamenii trebuie să moară. Beda Venerabilul relatează cum a intrat creştinismul în nordul Angliei, învingând rezistenţele păgânismului. Regele a convocat marea adunare a regatului său pentru a decide problema dacă să-i lase sau nu pe misionarii creştini să intre. Existau păreri contrastante, când unul dintre demnitari s-a ridicat şi a făcut, în substanţă, acest discurs: „Viaţa omului pe pământ, o, rege, se poate descrie astfel. Imaginează-ţi că este iarnă. Tu stai la cină cu ducii tăi şi adjutanţii tăi. În centrul camerei arde un foc care încălzeşte mediul, în timp ce afară suflă un crivăţ de iarnă cu ploaie şi zăpadă. O pasăre vine deodată la palatul tău; intră printr-o deschizătură şi foarte repede iese pe partea opusă. Cât timp este înăuntru, este la adăpost de frigul iernii, însă după o clipă iat-o recăzând în întunericul din care a venit şi dispărând din vedere. Aşa este viaţa noastră! Ignorăm ce anume o precede şi ce anume va urma… Dacă această nouă doctrină este în măsură să ne spună ceva mai sigur despre ea, cred că trebuie s-o ascultăm”[8].
Întrebarea pusă de moarte a fost cea care a deschis calea pentru Evanghelie, ca o breşă mereu deschisă în inima omului. Refuzarea morţii, nu instinctul sexual, stă la baza întregii acţiuni umane, a scris un cunoscut psiholog împotriva lui Freud[9].
„Lăudat să fii, Doamne, pentru sora moarte trupească”
În acest mod nu restabilim frica morţii. Isus, spune Scrisoarea către Evrei, a venit „să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Evr 2,15). A venit să ne elibereze de frica morţii, nu s-o mărească. Însă trebuie să fi cunoscut această frică pentru a fi eliberaţi de ea. Isus a venit să înveţe frica morţii veşnice pe cei care nu cunoşteau decât frica morţii temporale.
Moartea veşnică! „A doua moarte” o numeşte Apocalipsul (Ap 20,6). Ea este singura care merită cu adevărat numele de moarte, pentru că nu este o trecere, un Paşte, ci un teribil capăt de linie. Pentru a-i mântui pe oameni de această nenorocire trebuie să predicăm din nou creştinilor despre moarte. Nimeni mai mult decât Francisc de Assisi n-a cunoscut faţa nouă, pascală, a morţii creştine. Moartea sa a fost cu adevărat o trecere pascală, un „transitus”, aşa cum este celebrat în liturgia franciscană. Când s-a simţit aproape de sfârşit, Sărăcuţul a exclamat: „Binevenită să fii, sora mea moarte!”[10]. Şi totuşi în Cântecul creaturilor, alături de cuvinte foarte dulci despre moarte, el are câteva dintre cele mai teribile:
„Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră, moartea trupească,
de care nici un om viu nu poate scăpa;
nefericire celor care mor în păcat de moarte;
fericiţi cei pe care îi va surprinde împlinindu-ţi voia,
căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma”.
Vai de cei care vor muri în păcate de moarte! „Boldul morţii este păcatul”, spune apostolul (1Cor 15,56). Ceea ce dă morţii puterea sa cea mai înfricoşătoare de a a-l nelinişti pe omul credincios şi de a-i provoca frică este păcatul. Dacă unul trăieşte în păcat de moarte, pentru el moartea încă are boldul şi otrava, ca înainte de Cristos. Răneşte, ucide şi trimite în Gheenă. Nu vă temeţi – ar spune Isus – de moartea care ucide trupul şi după aceea nu mai poate face nimic. Temeţi-vă de acea moarte care, după ce a ucis trupul, are puterea de a arunca în Gheenă (cf. Lc 12,4-5). Elimină păcatul şi ai eliminat şi tu morţii boldul său!
Instituind Euharistia, Isus a anticipat propria moarte. Noi putem face acelaşi lucru. Mai mult, Isus a inventat acest mijloc pentru a ne face părtaşi de moartea sa, pentru a ne uni cu El. A participa la Euharistie este modul cel mai adevărat, cel mai corect şi cel mai eficace de „a ne pregăti” pentru moarte. În ea celebrăm şi moartea noastră şi o oferim, zi de zi, Tatălui. În Euharistie noi putem să înălţăm către Tatăl al nostru „amin, da”, la ceea ce ne aşteaptă, la genul de moarte pe care el va voi să-l permită pentru noi. În ea noi „facem testament”: decidem cui să lăsăm viaţa, pentru cine să murim.
Este adevărat, ne-am născut pentru a putea muri; moartea nu este numai sfârşitul ci şi scopul vieţii. Însă acest lucru, departe de a apare o condamnare, aşa cum spunea filozoful amintit mai sus, apare în schimb un privilegiu. „Cristos – spune sfântul Grigore de Nissa – s-a născut pentru a putea muri”[11], adică pentru a-şi putea da viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Şi noi am primit în dar viaţa pentru a avea ceva unic, ceva preţios, ceva vrednic de Dumnezeu, încât să putem, la rândul nostru, să-i oferim Lui în dar şi ca jertfă. Ce folosire mai frumoasă a vieţii se poate gândi decât să o oferim în dar, din iubire, Creatorului care din iubire ne-a dăruit-o? noi putem să ne însuşim cuvintele rostite de preot la ofertoriul de la Liturghie, asupra pâinii şi asupra vinului, şi să spunem: „Din dărnicia ta am primit această viaţă a noastră pe care ţi-o oferim pentru ca ea să devină o jertfă vie, sfântă, plăcută ţie” (cf. Rom 12,1).
Cu toate acestea nu am eliminat de la gândul morţii boldul său – capacitatea sa de a ne nelinişti pe care şi Isus a voit s-o experimenteze în Ghetsemani. Însă suntem cel puţin mai pregătiţi să primim mesajul mângâietor care ne vine de la credinţă şi pe care liturgia îl proclamă în prefaţa de la Liturghia pentru răposaţi: „Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, nu se pierde; şi după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un locaş veşnic în ceruri”.
Despre această locaş veşnică în ceruri vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în meditaţia următoare.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1]Omilii despre Evanghelie, XVII.
[2]Apoftegme din ms. Coislin 126, nr. 58.
[3] Cf. M. Heidegger, Essere e Tempo, § 51, Longanesi, Milano 1976, pag. 308 şu.
[4]Ibid. II, c. 2, § 58, pag. 346.
[5] Cf. Sfântul Augustin, Sermo Guelf. 12, 3 (Miscellanea Agostiniana, I, pag. 482 şu).
[6]Purgatoriul, XXXIII, 54.
[7] Emendemus in melius quae ignoranter peccavimus; ne subito praeoccupati die mortis, quaeramus spatium poenitentiae, et invenire non possimus.
[8] Beda Venerabilul, Istoria ecleziastică, II,13.
[9] Cf. E. Becker, Il rifiuto della morte, Paoline, Roma 1982.
[10] Celano, Vita seconda 163, 217 (Fonti Francescane, 808-809).
[11] Sfântul Grigore de Nissa, Or. cat., 32 (PG 45, 80).
