Interviu cu cardinalul Cantalamessa, predicator al Casei Pontificale
Postul Mare, timp pentru a ne reevangheliza
de Nicola Gori
„A ne evangheliza” şi nu „a evangheliza”. Aceasta este preocuparea principală a predicilor de Postul Mare. Subliniază asta cardinalul Raniero Cantalamessa, predicator al Casei Pontificale, în acest interviu la „L’Osservatore Romano”, explicând şi alegerea temei: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15). Meditaţiile, conform calendarului publicat de Prefectura Casei Pontificale, se ţin timp de cinci vineri consecutive începând de vineri, 23 februarie, până vineri, 22 martie 2024. Întâlnirea este în Aula „Paul al VI-lea” cu începere de la ora 9.00 şi sunt invitaţi să participe cardinali, arhiepiscopi şi episcopi, prelaţi din Familia pontificală, angajaţi ai Curiei Romane, ai Guvernatoratului vatican şi ai Vicariatului de Roma, superiorii generali sau procuratorii ordinelor călugăreşti care fac parte din capela pontificală, seminarişti şi studenţi din colegiile din Urbe, gentilomi ai Sanctităţii Sale, angajaţi din Anticameră şi toţi cei care doresc.
De ce tocmai această temă?
Alegerea temei unei predici, sau a unui ciclu de predici cum este Postul Mare, nu este ca alegerea temei unei cărţi de scris sau a unei conferinţe de dat despre un subiect determinat. Este întotdeauna rod a două mişcări: a cuvântului care vine spre tine şi a reacţiei tale la el. Există, desigur, motive contingente (în cazul prezent, un interes retrezit faţă de Evanghelia lui Ioan), dar cuvântul lui Dumnezeu nu se inventează; se primeşte! Nu numai din partea ascultătorului, ci, încă înainte, din partea predicatorului.
Ce înseamnă a-l înălţa pe Fiul Omului?
Exegeza biblică a clarificat de mult timp că ceea ce Ioan numeşte „a fi înălţat” sau „a fi ridicat de la pământ” nu se referă la glorificarea finală a lui Isus, adică la învierea sa şi înălţarea sa la cer, ci la ridicarea sa pe cruce. Însă aceasta este văzută de evanghelist nu numai ca punctul extrem al înjosirii şi al umilirii lui Cristos, ci şi – şi probabil mai ales – ca începutul înălţării sale. „Încă nu venise Duhul – se citeşte în In 7,39 – pentru că Isus încă nu fusese glorificat.” Crucea este pentru evanghelist momentul în care toate puterile răului sunt învinse şi el poate „să-l reverse pe Duhul” asupra omenirii.
Cât va fi în reflecţiile dumneavoastră cu privire la nevoia de a evangheliza?
Aşa cum am precizat în program, preocuparea principală a acestei predicări de Postul Mare nu este „a evangheliza”, ci „a ne evangheliza”. Aproape întotdeauna, în contextul conducerii Bisericii, trebuie să se ocupe de probleme ecleziale, doctrinale şi disciplinare; trebuie să existe un moment în care obiectivul (sau sabia cu două tăişuri!) să nu fie îndreptată spre exterior, ci spre interior. Şi asta nu în mod generic, înţelegând prin „interior” interiorul care este Biserica faţă de societate, ci viaţa interioară a fiecăruia dintre noi. Aceasta, se ştie, este condiţia indispensabilă pentru a duce altora evanghelia: a o avea înăuntrul nostru, nu numai în mâini sau în minte. Nemo dat quod non habet, spune o vorbă tradiţională: „Nimeni nu dă ceea ce nu are”.
Cum putem reda imaginea pe care o avem despre Isus tot mai conformă cu aceea adevărată?
De trei secole de acum – renaştere, iluminism, modernism -, tot efortul ştiinţei biblice a fost concentrat asupra acestei probleme. Mai întâi şi pentru mult timp erau convinşi că pentru a ne apropia de adevăratul Isus trebuia lăsată deoparte credinţa şi dogma Bisericii şi să se facă loc ştiinţei istorice. În timpuri apropiate de noi, s-a asistat la mişcarea contrară: pentru a-l întâlni pe adevăratul Isus trebuie lăsată deoparte istoria şi să se alipească de credinţă, înţeleasă, aceasta, în sens existenţial (Barth, Bultmann); în timpuri şi mai apropiate (aşa-numite postmoderne), s-a crezut că pentru a-l găsi pe adevăratul Isus trebuie lăsat deoparte şi un lucru şi celălalt, atât credinţa cât şi istoria, şi să se aibă încredere în vreun fragment de (pseudo) noi documente (Evanghelia gnostică a lui Toma!) şi în propria reacţie în faţa textului aşa cum este el. Pluralism sănătos? Nu simplu relativism! La fiecare fază a acestei cercetări a trebuit să se constate că Isus obţinut era pur şi simplu cel pe care îl cerea cultura momentului, fără a-şi da seama că viziunea care se pretindea să înlocuiască pe cele trecute nu făcea decât să continue seria. Imaginea este ireverenţioasă, dar eficace: Isus, un manechin gata să îmbrace haina pe care o impune moda momentului.
Există un drum mai sigur pentru a înţelege cine este Cristos cu adevărat?
Da, există, şi ni l-a indicat el însuşi, Isus. „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26). „Când va veni Mângâietorul pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine” (In 15,26). Dacă unul pretinde să descopere cine era „adevăratul” Isus, ignorând complet acest „intermediu” – fie că este credincios, fie necredincios -, despre el trebuie să se spună, cu Dante Alighieri al nostru, dorinţa lui vrea să zboare fără aripi. Asta nu înseamnă nicidecum a pune deoparte critica istorică (aş renega însăşi meseria mea!). Înseamnă a ne resemna să „convieţuim”: credinţa fără istorie este oarbă; istoria fără credinţă este mută. Sau, mai bine zis, este goală!
(După L’Osservatore Romano, 22 februarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
