A treia predică de Advent 2022 a card. Raniero Cantalamessa (16 decembrie 2022)
Poarta iubirii.
Un Dumnezeu de iubit sau un Dumnezeu care iubeşte?
„Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus, deschideţi-vă, voi porţi veşnice, ca să intre regele gloriei” (Ps 24,7). Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţilor şi surorilor, în intenţia noastră de a deschide porţile lui Cristos care vine, am ajuns la poarta cea mai interioară a „castelului interior”, cea a virtuţii teologale a iubirii.
Dar ce înseamnă a deschide lui Cristos poarta iubirii? Înseamnă, oare, a lua noi iniţiativa de a-l iubi pe Dumnezeu? Aşa ar fi răspuns filozofii păgâni, pe baza concepţiei despre iubirea lui Dumnezeu pe care o aveau ei. „Dumnezeu – spunea Aristotel – mişcă lumea, pentru că este iubit.”[1] Pentru că este iubit, fiţi atenţi, nu pentru că iubeşte! Această viziune filozofică a fost răsturnată complet în Noul Testament: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său. […] Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,10.19).
Henri de Lubac a scris: „Este nevoie ca lumea să ştie: revelaţia Iubirii răscoleşte tot ceea ce ea a conceput din divinitate”[2]. Nici până astăzi nu am terminat (şi nu se va termina niciodată) să tragem toate consecinţele din revoluţia evanghelică despre Dumnezeu ca iubire. Duhul Sfânt – ne învaţă Sfântul Irineu – reîntinereşte încontinuu comoara revelaţiei, împreună cu vasul care o conţine, care este tradiţia Bisericii. Cu ajutorul său, să încercăm să înţelegem care este, cu privire la virtutea teologală a iubirii, consecinţa de descoperit şi mai ales de trăit.
Există nenumărate tratate despre datoria şi despre gradele iubirii faţă de Dumnezeu, cu alte cuvinte, despre „Dumnezeu de iubit”, De diligendo Deo; nu cunosc tratatele despre Dumnezeul care iubeşte! Biblia este, ea însăşi, un tratat despre Dumnezeu care iubeşte; dar, cu toate acestea, aproape întotdeauna, când se vorbeşte despre „iubirea faţă de Dumnezeu”, Dumnezeu este obiectul, nu subiectul frazei.
Or, este foarte adevărat că a-l iubi pe Dumnezeu cu toate puterile este „prima şi cea mai mare poruncă”. Acesta este cu siguranţă primul lucru în ordinea poruncilor; dar ordinea poruncilor nu este prima ordine, aceea care se află în vârful a toate! Înainte de ordinea poruncilor, există ordinea harului, adică a iubirii gratuite a lui Dumnezeu. Porunca însăşi se întemeiază pe dar; datoria de a-l iubi pe Dumnezeu se întemeiază pe faptul de a fi iubiţi de Dumnezeu: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi”, tocmai ne-a amintit Ioan. Aceasta este noutatea credinţei creştine faţă de orice etică bazată pe „datorie” sau pe „imperativul categoric”. N-ar trebui să pierdem din vedere niciodată acest lucru.
Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu
A-i deschide poarta iubirii lui Cristos înseamnă, aşadar, un lucru foarte precis: a primi iubirea lui Dumnezeu, a crede în iubire. „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16). Crăciunul este manifestarea – literal, epifania – bunătăţii şi a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume: „Harul lui Dumnezeu s-a arătat (epiphane) ca mântuitor pentru toţi oamenii”, scrie Sfântul Paul. De asemenea: „S-au arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (Tit 2,11; 3,4).
Cel mai important lucru de făcut la Crăciun este de a primi cu uimire darul infinit al iubirii lui Dumnezeu. Când se primeşte un dar, nu este delicat a prezenta imediat, cu cealaltă mână, propriul dar, eventual deja pregătit cu anticipaţie. În mod inevitabil, se dă impresia că se vrea imediat retribuirea. Mai întâi, trebuie făcută onoare darului care se primeşte şi donatorului său, cu uimire şi recunoştinţă. După aceea – aproape ruşinaţi şi cu pudoare –, se poate deschide propriul dar, ca şi cum ar fi nimic în comparaţie cu ceea ce s-a primit. (Faţă de Dumnezeu, darul nostru este, în realitate, mai puţin decât nimic!)
Pare un lucru uşor. În schimb, este printre cele mai dificile lucruri din lume. Omul este mai înclinat să fie activ decât pasiv, să facă, mai mult decât a lăsa să se facă. În mod inconştient, nu vrem să fim debitori, ci creditori; vrem, e adevărat, iubirea lui Dumnezeu, dar ca premiu, mai degrabă decât ca dar. Însă astfel se face în mod insensibil o alunecare şi o răsturnare: pe primul loc, în vârful a toate, în locul darului, este pusă datoria, în locul harului, legea, în locul credinţei, faptele.
„Noi am crezut în iubire!”: acesta este un strigăt pentru care trebuie să adunăm toate forţele şi să facem violenţă. Eu o numesc „credinţă incredulă”: credinţă care nu ştie să se capaciteze cu ceea ce crede, chiar dacă crede. Dumnezeu – Veşnicul, Fiinţa, Totul – mă iubeşte şi are grijă de mine, mic, nimic pierdut în imensitatea universului şi a istoriei! „Naufragiul îmi este dulce în această mare”, ar trebui să exclamăm cu poetul Leopardi[3].
Trebuie să devenim copii pentru a crede în iubire. Copiii cred în iubire, dar nu pe baza unui raţionament. Prin instinct, prin natură. Se nasc plini de încredere în iubirea părinţilor. Cer părinţilor lucrurile de care au nevoie, eventual dând şi cu picioarele de pământ, dar fundamentul tacit nu este că au câştigat; este pentru că sunt copii şi că într-o zi vor fi moştenitori a toate. Mai ales pentru acest motiv Isus recomandă aşa de des să devenim asemenea copiilor pentru a intra în Împărăţia sa.
Dar nu este uşor să redevenim copii. Experienţa, amărăciunile, dezamăgirile vieţii ne fac atenţi, prudenţi, uneori cinici. Ne asemănăm cam toţi cu Nicodim. „Cum poate să se nască un om când este bătrân?” (In 3,4), gândim noi. Cum putem să ne renaştem, să ne entuziasmăm din nou, să ne uimim la Crăciun asemenea copiilor? Dar ce i-a răspuns Isus lui Nicodim? „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (In 3,5).
Acesta nu este rezultat al efortului şi al veleităţii umane sau excitare a inimii; este lucrare a Duhului Sfânt. Isus nu vorbeşte aici numai despre botez; sau, cel puţin, nu numai despre botezul cu apă. Este vorba de o renaştere şi de un botez „în Duh” sau „de sus” (In 3,3), care se poate reînnoi de mai multe ori în arcul vieţii. A fost acela pe care apostolii şi discipolii l-au experimentat la Rusalii şi pe care şi noi ar trebui să-l dorim pentru a cunoaşte într-o oarecare măsură acele „noi Rusalii” pe care Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea le-a cerut lui Dumnezeu pentru toată Biserica, anunţând Conciliul.
Esenţialul Rusaliilor este cuprins în aceste cuvinte din versetul 4 al capitolului al doilea din Fapte: „Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt”. Ce înseamnă această frază scurtă pe care am ascultat-o de mii de ori? „Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt”: de acord, dar ce este Duhul Sfânt? Este iubirea – spune teologia – cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi cu care Fiul îl iubeşte pe Tatăl. Mai liber, spunem: este viaţa, dulceaţa, focul, fericirea care curge în Treime, pentru că iubirea este toate aceste lucruri împreună şi în grad infinit.
Aşadar, a spune că „toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt” este ca şi cum am spune că toţi au fost umpluţi de iubirea lui Dumnezeu. Au trăit o experienţă năvalnică de a fi iubiţi de Dumnezeu. Murind, Cristos a distrus zidul despărţitor al păcatului şi acum iubirea lui Dumnezeu putea în sfârşit să se reverse asupra apostolilor şi a discipolilor, scufundându-i într-un ocean de pace şi de fericire. Spunând că „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5), Sfântul Paul nu face decât să descrie – în formă sintetică, şi nu narativă – evenimentul Rusaliilor, actualizat, pentru fiecare, la botez.
Iubirea lui Dumnezeu are un aspect obiectiv pe care-l numim har sfinţitor sau iubire infuzată, dar comportă şi un element subiectiv, o repercusiune existenţială, cum este în însăşi natura iubirii. Nu a fost vorba, aşa cum suntem înclinaţi să credem, despre ceva pur obiectiv sau ontologic, despre care cel interesant nu are nicio conştiinţă. Darul „inimii noi” nu a avut loc în anestezie totală, ca transplantele normale de inimă! Vedem asta din schimbarea neaşteptată care se realizează în ei. Nu mai sunt temeri, rivalităţi, timiditate; oameni noi, gata să se lanseze pe căile lumii şi să-şi dea viaţa pentru Cristos.
„Iubirea edifică”
Discursul despre virtutea teologală a iubirii nu se încheie, desigur, la acest punct. El ar fi un discurs neterminat, ca o protază neurmată de apodoză. Protaza este: „Dacă Dumnezeu ne-a iubit aşa de mult…”; apodoza, sau consecinţa, este: „şi noi trebuie să-l iubim şi să ne iubim între noi”. Dar avem atâtea ocazii de a vorbi despre exercitarea iubirii, încât măcar o dată putem lăsa deoparte „datoria” pentru a ne ocupa numai de „dar”. Mă limitez numai la câteva consideraţii scurte despre repercusiunea socială şi eclezială a virtuţii teologale a iubirii.
Despre ea se spune că „edifică”: „ştiinţa umflă, iubirea edifică” (1Cor 8,2). Edifică înainte de toate edificiul lui Dumnezeu care este Biserica. „Fideli adevărului în iubire, să creştem în toate pentru el, care este capul, Cristos, de la care tot trupul se leagă […] şi se realizează astfel creşterea trupului spre edificarea în iubire” (Ef 4,15-16).
Iubirea este ceea ce constituie realitatea invizibilă a Bisericii, societas sanctorum, sau comuniunea sfinţilor, cum o numeşte Augustin. Este realitatea sacramentului (res sacramenti), semnificaţia semnului care este Biserica vizibilă. „Iubirea rămâne”, spune Sfântul Paul (1Cor 13,13). Este singura care rămâne. După ce au încetat Scripturile, credinţa, speranţa, carismele, slujirile şi tot restul, rămâne iubirea. Totul va dispărea, ca atunci când se demontează schela care a folosit pentru a construi un edificiu şi acesta apare în toată strălucirea sa.
Pentru un anumit timp, în antichitate, s-a obişnuit să se desemneze cu termenul simplu de iubire, agape, întreaga realitate a Bisericii. Asta aduce imediat în minte zicala vestită a Sfântului Ignaţiu din Antiohia: „Biserica din Roma este aceea care prezidează în iubire (agape)”[4]. Această frază este folosită de obicei în privinţa primatului Romei şi a papei. Dar ea nu afirmă numai faptul primatului („prezidează”), ci şi natura sasau modul de a-l exercita („în iubire”). Este ceea ce Biserica din Roma a făcut în cele mai bune momente ale sale şi ceea ce intenţionează, desigur, să facă astăzi, alegând – şi în noua constituţie Praedicate Evangelium – dialogul fratern, sinodalitatea şi slujirea ca metodă de conducere.
Însă iubirea nu edifică numai societatea spirituală care este Biserica, ci şi societatea civilă. În opera Cetatea lui Dumnezeu, Sfântul Augustin afirmă că în istorie coexistă două cetăţi: cetatea Satanei, simbolizată de Babilonia, şi cetatea lui Dumnezeu, simbolizată de Ierusalim. Ceea ce deosebeşte cele două societăţi este iubirea diferită de care sunt mişcate. Prima are ca stimulent iubirea de sine dusă până la dispreţuirea lui Dumnezeu (amor sui usque ad contemptum Dei), a doua are ca stimulent iubirea lui Dumnezeu dusă până la dispreţuirea de sine (amor Dei usque ad contemptum sui)[5].
În acest caz, opoziţia este între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de noi înşine. Totuşi, într-o altă operă, Sfântul Augustin corectează în parte această contrapoziţie sau cel puţin o reechilibrează. Adevărata contrapoziţie care caracterizează cele două cetăţi nu este între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de sine. Aceste două iubiri, înţelese corect, pot – ba chiar, trebuie – să existe împreună. Nu, adevărata contrapoziţie este cea din interiorul iubirii de sine şi este contradicţia între iubirea exclusivă de sine – amor privatus, cum o numeşte el – şi iubirea binelui comun – amor socialis[6]. Este iubirea privată – adică egoismul – care creează cetatea Satanei, Babilonia, şi este iubirea socială care creează cetatea lui Dumnezeu în care domneşte înţelegerea şi pacea.
Sentimentul social s-a născut pe solul irigat de evanghelie şi este straniu că în epoca modernă această cucerire a fost folosită ca argument de aruncat în faţă creştinismului. În primele secole şi tot Evul Mediu mijlocul prin excelenţă, pentru a acţiona în social şi a veni în întâmpinarea săracilor era pomana. Ea este o valoare biblică şi păstrează mereu actualitatea sa. Însă nu mai poate fi propus ca modul obişnuit de a practica iubirea socială sau iubirea binelui comun, pentru că nu salvgardează demnitatea săracului şi îl menţine în starea sa de dependenţă.
Revine politicienilor şi economiştilor să demareze procese structurale care să reducă prăpastia scandaloasă între un număr redus de foarte bogaţi şi numărul nemărginit al dezmoşteniţilor de pe pământ. Mijlocul obişnuit pentru creştini este să creeze premisele în inima omului pentru ca asta să se întâmple. Pentru cel care este angajat în social este vorba de a promova aşa-numita „doctrină socială a Bisericii”. Pentru antreprenorii creştini, de exemplu, este să creeze locuri de muncă, aşa cum a reafirmat Sfântul Părinte, la întâlnirea de la Assisi din septembrie, tinerilor economişti care se inspiră din învăţătura sa.
Numai iubirea ne poate salva
Înainte de a încheia, aş vrea să amintesc o altă repercusiune benefică a virtuţii teologale a iubirii asupra societăţii în care trăim. Harul, spune o axiomă teologică vestită, presupune natura, nu o distruge, ci o perfecţionează[7]. Aplicată la a treia virtute teologală, asta înseamnă că iubirea presupune capacitatea şi predispoziţia naturală a fiinţei umane de a iubi şi de a fi iubită. Această capacitate ne poate salva astăzi de o tendinţă actuală care ar duce, dacă nu este corectată, la o adevărată „dezumanizare”.
Am participat cu câţiva ani în urmă la o dezbatere publică la Londra. Moderatoarea punea o serie de întrebări unui anumit număr de teologi, între care un profesor de teologie de la Universitatea americană Yale, un episcop şi un teolog anglicani şi subsemnatul. Întrebarea crucială era următoarea. După ce a înlocuit capacităţile operative ale omului cu roboţii, tehnica este de acum pe punctul de a înlocui şi capacităţile sale mentale cu inteligenţa artificială. Aşadar, ce rămâne fiinţei umane ca propriu şi exclusiv? Mai există motiv de a o considera ca parte în univers? Mai este indispensabilă sau mai degrabă nocivă pentru natură?
Când a venit rândul meu să răspund, cu engleza mea săracă şi lentă, am adăugat o simplă reflecţie. Se lucrează, am spus eu, la un computer care gândeşte: dar reuşim să imaginăm un computer care iubeşte, care se înduioşează pentru suferinţele noastre şi se bucură pentru bucuriile noastre? Putem concepe o inteligenţă artificială: dar reuşim să concepem o iubire artificială? Aşadar, probabil chiar aici trebuie să situăm specificul umanului şi atributul său inalienabil. Pentru un credincios biblic, există o motivaţie care explică acest fapt: este că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, şi „Dumnezeu este iubire”! (1In 4,8).
În pofida tuturor erorilor şi delictelor noastre, noi, fiinţele umane, nu suntem – şi nu vom fi niciodată – prea mult pe pământ! La sfârşitul reflecţiilor sale filozofice despre pericolul tehnicii pentru omul modern, Martin Heidegger, aproape aruncând buretele, exclama: „Numai un dumnezeu ne poate salva!”[8]. Putem parafraza: Numai iubirea ne poate salva! Însă iubirea lui Dumnezeu, desigur nu iubirea noastră.
„Un Prunc s-a născut pentru noi”
Să ne îndreptăm de acum gândurile noastre spre Crăciunul care este la uşă. Cu venirea lui Cristos, marele fluviu al istoriei a ajuns la o „restrângere” şi reporneşte la un nivel mai înalt. „Cele vechi au trecut, iată au devenit noi” (2Cor 5,17). S-a umplut marea „denivelare” care îl separa pe Dumnezeu de om, pe Creator de creatură. Nu degeaba, de acum încolo, istoria umană se împarte în „înainte de Cristos” şi „după Cristos”.
Există iconiţe de Crăciun naive, dar cu semnificaţie profundă. În ele, se vede Isus prunc care, desculţ, cu zăpadă în jurul picioarelor şi o mică lampă în mână, noaptea, după ce a bătut, stă în aşteptare în faţa unei uşi. Păgânii imaginau iubirea ca un copil căruia îi dădeau numele Eros. Era vorba de o reprezentare simbolică, ba chiar de un adevărat idol. Noi ştim că iubirea a devenit cu adevărat un prunc; că ea este de acum o realitate, un eveniment, ba chiar o persoană. „Iubirea Tatălui s-a făcut trup”, aşa parafraza versetul din In 1,14 un autor din secolul al II-lea[9]. Iubirea s-a făcut cu adevărat prunc: pruncul Isus.
„Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). Să deschidem uşa inimii pentru acel Prunc care bate. Cel mai frumos lucru pe care-l putem face la Crăciun nu este, spuneam, să oferim noi ceva lui Dumnezeu, ci să primim cu uimire darul pe care Dumnezeu Tatăl îl oferă lumii, pe însuşi Fiul său.
Spune o legendă că printre păstorii care au mers în noaptea de Crăciun ca să-l găsească pe Prunc, era un păstoraş aşa de sărac, încât nu avea chiar nimic să-i ofere Mamei, şi stătea deoparte ruşinat. Toţi se întreceau să-i dea Mariei propriul dar. Mama nu reuşea să le ţină pe toate, trebuind să-l ţină pe Pruncul Isus în braţe. Atunci, văzând acolo alături pe păstoraşul cu mâinile goale, ia Pruncul şi i-l pune în braţe. Faptul de a nu avea nimic a fost norocul său. Să facem ca să fie şi norocul nostru!
Să ne unim cu uimirea şi cu bucuria liturgiei care la Crăciun repetă – ca fapt împlinit şi nu o simplă profeţie – cuvintele lui Isaia (9,5):
„Un copil ni s-a născut,
un fiu ni s-a dat nouă.
Stăpânirea va fi pe umerii lui
şi va fi numit sfetnic minunat,
Dumnezeu puternic,
părinte veşnic,
principe al păcii”.
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţilor şi surorilor: CRĂCIUN FERICIT!
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072b.
[2] Henri de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Paris, 1950, cap. V.
[3] Giacomo Leopardi, L’infinito.
[4] Ignaţiu din Antiohia, Scrisoarea către romani, salut iniţial.
[5] Augustin, De civitate Dei, 14,28.
[6] Augustin, De Genesi ad litteram, 11, 15, 20 (PL 32, 582).
[7] Toma de Aquino, S.Th. I, q. 2. a. 2 ad 1 (gratia [praesupponit] naturam); I, q. 1, a. 8, ad 2 (gratia non tollit naturam, sed perficit).
[8] Martin Heidegger, Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Gesamtausgabe, vol. 16, Frankfurt 1975.
[9] Evangelium Veritatis, 23 (I Vangeli gnostici, a cura di L. Moraldi, Milano, Adelphi, 1984, pag. 33).
