A patra predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (24 martie 2023)
Mysterium fidei! Reflecţii despre liturgie
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţilor şi surorilor, după reflecţiile despre evanghelizare şi despre teologie, aş vrea să propun astăzi câteva reflecţii despre liturgie şi despre cultul Bisericii, tot cu intenţia de a aduce o contribuţie, oricât ar fi de modestă şi indirectă, la lucrările Sinodului. Liturgia este punctul de sosire, cel spre care tinde evanghelizarea. În parabola evanghelică, servitorii sunt trimişi pe străzi şi la intersecţii pentru a-i invita pe toţi la ospăţ. Biserica este sala ospăţului şi Euharistia este „cina Domnului” (1Cor 11,20) pregătită în el.
Să pornim, în reflecţiile noastre, de la un cuvânt din Scrisoarea către Evrei: Pentru a ne apropia de Dumnezeu – spune ea –, înainte de toate trebuie să „credem că el există” (Evr 11,6). Însă, încă înainte de a crede că el există (care este deja o apropiere), este necesar să avem măcar „senzaţia” existenţei sale. Asta este ceea ce numim simţul sacrului şi pe care un autor vestit îl numeşte „numinosul”, calificându-l ca „mister cutremurător şi fascinant”[1].
Sfântul Augustin a anticipat în mod surprinzător această descoperire a fenomenologiei religioase moderne. Adresându-se lui Dumnezeu, în Confesiuni, el spune: „Când te-am cunoscut prima dată […], m-am cutremurat de iubire şi de spaimă”: cutremui amore et orrore[2]. Şi în altă parte spune: „Mă înfiorez şi ard (et inhorresco et inardesco): mă înfiorez datorită distanţei, ard datorită asemănării”[3].
Dacă ar dispărea complet simţul sacrului, ar lipsi terenul însuşi, sau climatul, în care îmboboceşte actul de credinţă. Charles Péguy a scris că „înspăimântătoarea penurie şi lipsă a sacrului este marca profundă a lumii moderne”. Dacă a dispărut simţul sacrului, a rămas însă regretul pe care cineva l-a definit, în mod laic, „nostalgia de cel Totalmente Altul”[4].
Tinerii, mai mult decât toţi, simt această nevoie de a fi transportaţi în afara banalităţii cotidianului, de a evada, şi au inventat moduri proprii lor de a satisface această nevoie. S-a observat de către şcercetătorii psihologiei în masă că tinerii care participau odinioară la vestite concerte rock, ca acelea ale lui Beatles, Elvis Presley sau Woodstock Festival din 1969, erau transportaţi în afara lumii lor cotidiene şi proiectaţi într-o dimensiune care le dădea impresia a ceva transcendent şi sacru.
Nu se întâmplă altfel pentru cei care participă astăzi la mega-adunările de cântăreţi şi interpreţi complecşi. Faptul de a fi mulţi şi de a vibra la unison cu o masă amplifică la infinit propria emoţie. Există sentimentul de a face parte dintr-o realitate diferită, superioară, care dă loc unui soi de „devoţiune”. Termenul „fan” (abreviere a lui fanatic) este corespondentul secularizat al lui „evlavios”. Calificativul de „idoli” dat beniaminilor lor are o corespundere profundă cu realitatea.
Aceste adunări în masă pot avea valoarea lor artistică şi să vehiculeze uneori mesaje nobile şi pozitive, precum pacea şi iubirea. Sunt „liturgii”, în sensul originar şi profan al termenului, adică spectacole oferite publicului, din obligaţie, sau pentru a obţine favoarea lui. Însă nu are nimic de-a face cu experienţa autentică a sacrului. În titlul „Liturgia divină”, adjectivul divină a fost adăugat tocmai pentru a o distinge de liturgiile umane. Există o diferenţă calitativă între cele două lucruri.
Să încercăm să vedem prin ce mijloace Biserica poate să fie, pentru oamenii de astăzi, locul privilegiat al unei adevărate experienţe a lui Dumnezeu şi a transcendentului. Prima ocazie la care ne gândim, şi prin asemănarea externă, sunt marile adunări promovate de diferitele Biserici creştine. De exemplu, să ne gândim la zilele mondiale ale tineretului şi la nenumăratele evenimente – congrese, întâlniri şi convocări – la care iau parte zeci (uneori sute) de mii de persoane în toată lumea. Nu se calculează numărul de persoane pentru care aceste evenimente au fost ocazia unei experienţe puternice a lui Dumnezeu şi începutul unui raport nou şi personal cu Cristos.
Ceea ce este diferit între acest tip de întâlniri de masă şi cele descrise mai sus este că aici protagonistul nu este o personalitate umană, ci Dumnezeu. Simţul sacrului care se experimentează în ele este singurul genuin cu adevărat şi nu un surogat al său, pentru că este provocat de Sfântul Sfinţilor, şi nu de un „idol”.
Totuşi, acestea sunt evenimente extraordinare la care nu toţi şi nu întotdeauna pot să participe. Ocazia prin excelenţă şi mai obişnuită, dintr-o experienţă a sacrului în Biserică, este liturgia. Liturgia catolică s-a transformat, în puţin timp, din acţiune în puternică amprentă sacrală şi sacerdotală, în acţiune mai comunitară şi participată, unde tot poporul lui Dumnezeu are partea sa, fiecare cu propria slujire.
Aş vrea să încerc să spun cum văd şi-mi explic mie însumi această schimbare. Desigur că nu pentru a mă erija ca judecător al trecutului, ci pentru a înţelege mai bine prezentul. Prezentul în Biserică nu este niciodată renegare a trecutului, ci îmbogăţire a sa; sau, ca în acest caz, depăşire a trecutului recent pentru a recupera pe cel mai antic şi originar.
În evoluţia Bisericii înţeleasă ca popor, se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă cu Biserica înţeleasă ca edificiu. Să ne gândim la câteva bazilici şi catedrale celebre: câte transformări arhitectonice în decursul secolelor pentru a răspunde nevoilor şi gusturilor din fiecare epocă! Dar este mereu aceeaşi Biserică, dedicată aceluiaşi sfânt. Dacă există o tendinţă generală în desfăşurare în epoca modernă, este aceea de a duce din nouă aceste edificii – când acest lucru este posibil şi merită – la structura şi stilul lor originare. Aceeaşi tendinţă este în desfăşurare pentru Biserică drept popor al lui Dumnezeu şi îndeosebi pentru liturgia sa. Conciliul Vatican II a fost un moment decisiv, dar nu începutul absolut. El a recoltat roadele marii munci precedente.
Desigur că aici nu este cazul să intrăm în istoria seculară a liturgiei – alţii au făcut asta şi tocmai din punctul de vedere care ne interesează. Aş vrea să evidenţiez numai ţevoluţia care se referă la simţul sacrului. La începutul Bisericii şi pentru primele trei secole, liturgia era cu adevărat o „liturgie”, adică acţiune a poporului (laos, „popor”, este printre componentele etimologice ale lui leitourgia). Din Sfântul Iustin, din Traditio apostolica a Sfântului Hipolit şi alte izvoare ale timpului, scoatem o viziune despre Liturghie cu siguranţă mai apropiată de cea reformată de astăzi decât de cea din secolele pe care le avem în urma noastră. De atunci ce s-a întâmplat după aceea? Răspunsul este într-un cuvânt pe care nu-l putem evita: clericalizare! În niciun alt domeniu ea n-a acţionat mai vizibil ca în liturgie.
Cultul creştin, şi îndeosebi jertfa euharistică, s-a transformat rapid, în Orient şi în Occident, din acţiune a poporului în acţiune a clerului. Timp de secole şi secole, partea centrală a Liturghiei, canonul, era rostită în latină de preot, cu voce joasă, în spatele unei cortine sau a unui zid (aproape un templu în templu!), în afara vederii şi ascultării poporului. Celebrantul îşi ridica vocea numai la cuvintele finale ale canonului: „Per omnia saecula saeculorum”, iar poporul răspundea „Amen!” la ceea ce nu a auzit şi cu atât mai puţin nu a înţeles. Singurul contact cu Euharistia, vestit de sunetul clopotelor sau al clopoţelului, era momentul ridicării Ostiei.
Există o întoarcere evidentă la ceea ce se întâmpla în cultul din Vechiul Testament, când marele preot intra în Sancta sanctorum, cu tămâie şi sângele victimelor, iar poporul rămânea afară tremurând, cuprins de sentimentul maiestăţii şi al inaccesibilităţii lui Dumnezeu.
Aici simţul sacrului este foarte puternic, dar, după Cristos, este el cel corect şi genuin? În Scrisoarea către Evrei citim: „Voi nu v-aţi apropiat […] de un foc ce arde, nici de întuneric, nici de beznă, nici de furtună, nici de sunetul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor. […] Iar priveliştea era atât de înfricoşătoare, încât Moise a spus: «Sunt îngrozit şi mă cutremur» (Ex 19,16-18; Dt 9,19). Dar voi v-aţi apropiat […] de Isus, mijlocitorul noii alianţe, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât cel al lui Abel” (Evr 12,18-24). Cristos a pătruns dincolo de catapeteasmă şi nu a închis breşa în spatele său (Evr 10,20).
Sacrul şi-a schimbat modul de a se manifesta: de acum nu ca mister de maiestate şi putere, ci ca infinită capacitate de a se da la o parte, de ascundere. După consacrare, celebrantul spune sau cântă: „Misterul credinţei!”. Unii dintre noi mai bătrâni îşi vor aminti că odinioară exclamaţia era inserată chiar în mijlocul formulei de consacrare a vinului: „Hic est enim calix sanguinis mei, novi et aeterni testamenti – Mysterium fidei! – qui pro vobis et pro multis effundetur in remissionem peccatorum”. Ca şi cum Biserica s-ar opri, la jumătatea relatării, uimită de ceea ce spunea![5]
Reforma a făcut bine, desigur, să mute această exclamaţie la sfârşitul consacrării, dar ar trebui să nu pierdem sentimentul de uimire cuprins în ea şi mai ales să înţelegem care trebuie să fie motivul adevărat al uimirii noastre. El trebuie să fie de acelaşi gen ca al celui care se citeşte în poemele Slujitorului lui Jahve:
„Tot aşa, multe popoare se vor uimi
şi regi îşi vor închide gura înaintea lui,
căci vor vedea ceea ce nu li s-a povestit
şi vor înţelege ceea ce nu au auzit” (Is 52,15).
Uimire şi minunare, da, dar în faţa la ce anume? Nu în faţa maiestăţii, ci în faţa umilirii Slujitorului! Unul care avea acest sentiment foarte ascuţit era Sfântul Francisc de Assisi: „Omenirea să se cutremure – scria într-o scrisoare a sa către tot Ordinul –, universul întreg să tremure şi cerul să tresalte când pe altar, în mâinile preotului, este Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Dar „a se cutremura şi a tremura” pentru ce anume? Să ascultăm ce urmează: „O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, ca Stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, aşa să se umilească încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră, sub puţină aparenţă de pâine! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu!”[6].
Este vorba numai de a nu irosi această posibilitate oferită de liturgia reînnoită cu improvizaţii arbitrare şi bizare şi de a menţine sobrietatea şi demnitatea necesare şi atunci când Liturghia este celebrată în situaţii şi locuri deosebite.
În toate rugăciunile euharistice trecute şi prezente, invitaţia care urmează imediat după consacrare este mereu aceea de a aminti: „Unde et memores”, „amintind, aşadar”. Este răspunsul la porunca lui Isus: „Faceţi aceasta în amintirea mea!”. Dar, mai ales, ce anume trebuie să ne amintim despre el? „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului” (1Cor 11,26).
Să încercăm să mergem o dată dincolo de cuvinte sau, mai bine zis, să dăm cuvintelor un conţinut existenţial şi nu numai ritual. Să mergem din nou la momentul în care Isus le-a rostit; să încercăm – atât cât ne permit relatările evanghelice să ştim – să percepem în ce condiţii interioare acel cuvânt „Faceţi aceasta în amintirea mea!” a ieşit din gura Răscumpărătorului. El vede cu claritate încotro merge. De mai multe ori a vorbit despre asta, dar parcă de departe. Acum momentul a venit; nu mai este nici măcar intervalul de timp pentru a atenua angoasa. Cuvintele: „Acesta este potirul sângelui meu” nu lasă îndoieli. Este unul care merge în întâmpinarea morţii şi a unei morţi oribile. „Qui pridie quam pateretur”: în ajunul pătimirii…
Şi ce se întâmplă în jurul lui? Apostolii găsesc modul de a discuta încă o dată despre cine este cel mai mare (Lc 22,24-27), ca fraţi care se ceartă pentru a împărţi moştenirea în jurul patului de moarte al propriului tată. Unul dintre ei, în câteva ore, îl va vinde pentru 30 de dinari: „În qua nocte tradebatur”: în noaptea în care era vândut. În aceste condiţii instituie sacramentul cu care se angajează să rămână cu ai săi până la sfârşitul lumii. Unde se găseşte un mister mai „cutremurător şi fascinant” decât acesta? În ziua în care Domnul ne-ar acorda, numai pentru o clipă, să aruncăm o privire până în adâncul acestui abis de iubire şi de durere, cred că n-am mai putea trăi ca înainte. Asta explică pentru ce Sfântul Pius de Pietrelcina părea că luptă în Liturghie şi că nu reuşea să ducă la capăt consacrarea.
Dar acum trebuie să completăm revizitarea Liturghiei. Ea nu constă numai în canonul cu consacrarea; există şi Liturgia Cuvântului şi Împărtăşania. Noi avem la dispoziţie câteva mijloace care nu existau în trecut pentru a valoriza Liturgia Cuvântului şi a face şi din ea ocazia pentru o experienţă a sacrului. Graţie drumului pe care Biserica l-a parcurs între timp în multe domenii, noi avem un acces nou, mai direct, la cuvântul lui Dumnezeu. El poate să răsune cu o bogăţie şi inteligenţă mai mari decât în trecut.
Liturgia actuală este foarte bogată în cuvântul lui Dumnezeu, aranjat cu înţelepciune, conform ordinii istoriei mântuirii, într-un cadru de rituri adesea duse din nou la caracterul liniar şi la simplitatea de la origini. Trebuie să valorizăm aceste mijloace. Nimic nu poate face breşă în inima omului şi să-l facă să simtă realitatea transcendentă a lui Dumnezeu mai bine decât un cuvânt viu al lui Dumnezeu, proclamat cu credinţă şi aderenţă la viaţă, în timpul liturgiei. Credinţa – spune Sfântul Paul – se naşte din ascultarea cuvântului lui Cristos: Fides ex auditu (Rom 10,17).
Atâtea cuvinte ale lui Cristos, eventual ascultate puţin înainte în evanghelia zilei, la momentul consacrării răsună din nou în inimă, parcă rostite din nou de autorul lor viu şi realmente prezent pe altar. Eu îmi voi aminti mereu de ziua în care, după ce am comentat în evanghelie cuvântul lui Isus: „Iată, aici este unul mai mare decât Iona; aici este unul mai mare decât Solomon” (cf. Mt 12,41-42), ridicându-mă din îngenuncherea de după consacrare, mi-a venit să exclam înăuntrul meu, convins şi plin de uimire: „Iată, aici este unul mai mare decât Solomon!”.
Şi lectura din Vechiul Testament, din confruntarea cu textul evanghelic, dezvăluie semnificaţii noi şi iluminante. În trecerea de la figură la realitate, mintea – spunea Sfântul Augustin – se aprinde ca „o torţă în mişcare”[7]. Ca şi celor doi discipoli din Emaus, Isus continuă să ne explice „ceea ce se referă la el în toate Scripturile” (cf. Lc 24,27).
Şi apoi, spuneam, Împărtăşania. Cum poate liturgia să facă, şi din acest moment, ocazia pentru o experienţă a sacrului, nu numai la nivel individual, ci şi comunitar? Aş spune, cu tăcerea. Există două specii de tăcere: o tăcere pe care o putem numi ascetică şi o tăcere mistică. O tăcere cu care creatura încearcă să se ridice până la Dumnezeu şi o tăcere provocată de Dumnezeu care se apropie de creatură. Tăcerea care urmează după Împărtăşanie este o tăcere mistică, precum aceea care se observă în teofaniile din Vechiul Testament. După împărtăşanie, ar trebuie să ne repetăm nouă înşine cuvântul profetului Sofonia (1,7): „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!”. Nu ar trebui să lipsească niciodată un moment, chiar dacă scurt, de tăcere absolută după Împărtăşanie.
Tradiţia catolică a simţit nevoia de a prelungi şi de a da mai mult spaţiu acestui moment de contact personal cu Cristos euharistic şi a dezvoltat de-a lungul secolelor, mai ales începând din secolul al XIII-lea, cultul Euharistiei în afara Liturghiei. El nu este un cult aparte, dezlipit şi independent de sacrament; este o continuare a „amintirii” lui Cristos: a misterelor sale şi a cuvintelor sale, un mod de „a-l primi” pe Isus tot mai în profunzime în viaţa noastră. Un mod de a interioriza misterul primit. Adoraţia euharistică este semnul cel mai clar că umilinţa şi ascunderea lui Cristos în Euharistie nu ne fac să uităm că suntem în prezenţa „Preasfântului”, a celui care, cu Tatăl şi Duhul Sfânt, a creat cerul şi pământul.
Acolo unde ea este practicată – de parohii, indivizi şi comunităţi –, roadele sale sunt vizibile şi ca moment de evanghelizare. O biserică plină de credincioşi în tăcere perfectă, în timpul unei ore de adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament expus, l-ar face pe cel care ar intra, întâmplător, în acel moment să spună: „Aici este Dumnezeu!”. Îmi amintesc comentariul unui necatolic, la sfârşitul unei ore de adoraţie euharistică în tăcere, într-o mare biserică parohială din Statele Unite, plină de credincioşi: „Acum înţeleg – a spus el unui prieten – ce înţelegeţi voi catolicii când vorbiţi despre «prezenţă reală»!”.
Dacă există un motiv pentru care eu regret latina, este că odată cu dispariţia sa dispar din uz unele cântece născute pentru aceste momente şi care au folosit multor generaţii de credincioşi de toate limbile pentru a exprima devoţiunea lor caldă faţă de Isus din Euharistie: Adoro te devote, Ave verum, Panis angelicus. Ele supravieţuiesc de acum aproape numai pentru muzica pe care artişti celebri au scris-o pentru aceste texte.
Noi, „slujitori ai lui Cristos, administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1Cor 4,1) şi, în moduri diferite, fiecare credincios angajat în cultul Bisericii, am putea să ne simţim striviţi şi neputincioşi în faţa unei misiuni aşa de sublime. Am avea toate motivele pentru asta. Cum să ajutăm oamenii de astăzi să trăiască, în liturgie, o experienţă a sacrului şi a supranaturalului, noi care experimentăm în noi înşine toată greutatea cărnii şi caracterul său refractar faţă de spirit? Şi aici răspunsul este mereu acelaşi: „Veţi primi putere de la Duhul Sfânt!”. El, care este definit „sufletul Bisericii”, este şi sufletul liturgiei sale, lumina şi forţa riturilor.
Este un dar pe care reforma liturgică a Conciliului Vatican II l-a pus în inima Liturghie, epicleza, adică invocarea Duhului Sfânt: mai întâi, asupra pâinii şi asupra vinului şi apoi asupra întregului trup mistic al Bisericii. Eu am un mare respect faţă de venerabila rugăciune euharistică a Canonului Roman şi îmi place să-l mai folosesc, uneori, fiind aceea cu care am fost hirotonit preot. Însă nu pot să nu observ cu regret lipsa totală a Duhului Sfânt în ea. În locul actualei epicleze consacratoare asupra pâinii şi asupra vinului, găsim, în el, formula generică: „Sfinţeşte, Dumnezeule, această ofertă cu puterea binecuvântării tale…”.
Şi aceasta a fost o consecinţă tristă a polemicii între Orient şi Occident. Ea, în trecut, ne-a făcut pe noi latinii să punem în paranteză rolul Duhului Sfânt pentru a atribui toată eficacitatea cuvintelor instituirii şi i-a făcut pe greci să pună în paranteză cuvintele instituirii pentru a atribui toată eficacitatea acţiunii Duhului Sfânt. Ca şi cum misterul s-ar împlini printr-un soi de reacţie chimică al cărui moment precis în care are loc se poate determina.
Totuşi, există o perlă pe care Canonul Roman a transmis-o din generaţie în generaţie şi pe care reforma liturgică pe bună dreptate a păstrat-o şi a inserat-o în toate rugăciunile euharistice noi: întocmai doxologia finală: „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie, Dumnezeule Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toate cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor”: Per ipsum, cum ipso et in ipso est tibi, Deo Patri omnipotenti, in unitate Spiritus Sancti, omnis honor et gloria per omnia saecula saeculorum.
Această formulă exprimă un adevăr fundamental pe care Sfântul Vasile l-a formulat în primul tratat scris despre Duhul Sfânt. Pe planul fiinţei, sau al ieşirii creaturilor din Dumnezeu, scrie el, totul porneşte de la Tatăl, trece prin Fiul şi ajunge în noi în Duhul; în ordinea cunoaşterii, sau a întoarcerii creaturilor la Dumnezeu, totul începe cu Duhul Sfânt, trece prin Fiul Isus Cristos şi se întoarce la Tatăl[8]. Liturgia, fiind prin excelenţă momentul întoarcerii creaturilor la Dumnezeu, totul în ea trebuie să pornească şi să ia elan de la Duhul Sfânt.
Liturghierul vechi conţinea o întreagă serie de rugăciuni pe care preotul trebuia să le recite ca pregătire pentru Liturghie. Astăzi, n-am putea să ne pregătim pentru celebrarea mai bine decât cu o scurtă, dar intensă rugăciune către Duhul Sfânt ca să reînnoiască în noi ungerea sacerdotală şi să pună în inima noastră acelaşi impuls pe care l-a pus în inima lui Cristos de a ne oferi Tatălui ca jertfă de bună mireasmă. Scrisoarea către Evrei spune că Isus, „prin Duhul veşnic, s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu” (Evr 9,14). Să ne rugăm pentru ca tot ceea ce s-a întâmplat în Cap să se poată întâmpla şi în noi, membrele trupului său.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
Note:
[1] Rudolph Otto, Sacrul (Das Heilige, 1917).
[2] Sf. Augustin, Confesiuni, VII, 10.
[3] Ib., XI, 9.
[4] Max Horkheimer.
[5] Cf. Mario Righetti, Storia Liturgica, vol. III (La Messa), Milano, 1966.
[6] Francisc de Assisi, Scrisoare către capitulul general, 2 (FF 221).
[7] Sf. Augustin, Ep. 55, 11, 21.
[8] Cf. Vasile din Cezareea, Despre Duhul Sfânt XVIII, 47 (PG 32 , 153).
