Prin deşert Dumnezeu ne conduce la libertate
Iubiţi fraţi şi surori,
Când Dumnezeul nostru se revelează, comunică libertate: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Aşa se deschide decalogul dat lui Moise pe muntele Sinai. Poporul ştie bine despre care exod vorbeşte Dumnezeu: experienţa sclaviei este încă imprimată în trupul său. Primeşte cele zece cuvinte în deşert drept cale de libertate. Noi le numim „porunci”, accentuând forţa de iubire cu care Dumnezeu educă poporul său. De fapt, este o chemare viguroasă, cea la libertate. Nu se epuizează într-un singur eveniment, pentru că se maturează pe un drum. Aşa cum Israel în deşert încă are Egiptul înăuntrul său – de fapt, adesea regretă trecutul şi murmură împotriva cerului şi împotriva lui Moise -, tot aşa şi astăzi poporul lui Dumnezeu poartă în sine legături oprimante pe care trebuie să aleagă să le abandoneze. Ne dăm seama de asta atunci când ne lipseşte speranţa şi rătăcim în viaţă ca într-un pustiu, fără o ţară promisă spre care să tindem împreună. Postul Mare este timpul de har în care deşertul devine din nou – cum vesteşte profetul Osea – locul primei iubiri (cf. Os 2,16-17). Dumnezeu educă poporul său, ca să iasă din sclaviile sale şi să experimenteze trecerea de la moarte la viaţă. Ca un mire ne atrage din nou la sine şi şopteşte cuvinte de iubire inimii noastre.
Exodul de la sclavie la libertate nu este un drum abstract. Ca să fie concret şi Postul Mare al nostru, primul pas este să vrem să vedem realitatea. Când în tufişul care arde Domnul l-a atras pe Moise şi i-a vorbit, imediat s-a revelat ca un Dumnezeu care vede şi mai ales ascultă: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere” (Ex 3,7-8). Şi astăzi, strigătul atâtor fraţi şi surori oprimaţi ajunge la cer. Să ne întrebăm: Ajunge şi la noi? Ne zdruncină? Ne înduioşează? Mulţi factori ne îndepărtează pe unii de alţii, negând fraternitatea care ne leagă la origine.
În călătoria mea la Lampedusa, globalizării indiferenţei am opus două întrebări, care devin tot mai actuale: „Unde eşti?” (Gen 3,9) şi „Unde este fratele tău?” (Gen 4,9). Drumul Postului Mare va fi concret dacă, reascultându-le, vom mărturisi că şi astăzi suntem sub dominaţia faraonului. Este o dominaţie care ne face epuizaţi şi insensibili. Este un model de creştere care ne desparte şi ne fură viitorul. Pământul, aerul şi apa sunt poluate de el, dar şi sufletele sunt contaminate de el. De fapt, deşi cu Botezul a început eliberarea noastră, rămâne în noi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei. Este ca o atracţie spre siguranţa lucrurilor văzute deja, în detrimentul libertăţii.
Aş vrea să vă indic, în relatarea din Exod, un amănunt care nu este lipsit de importanţă: Dumnezeu este cel care vede, care se înduioşează şi care eliberează, nu Israel este cel care cere asta. De fapt, faraonul stinge şi visele, fură cerul, face să pară nemodificabilă o lume în care demnitatea este călcată în picioare şi legăturile autentice sunt negate. Adică reuşeşte să lege cu sine. Să ne întrebăm: Doresc o lume nouă? Sunt dispus să ies din compromisurile cu vechiul? Mărturia multor fraţi episcopi şi a unui mare număr de făcători de pace şi de dreptate mă convinge tot mai mult că ceea ce trebuie să fie denunţat este un deficit de speranţă. Este vorba de un impediment de a visa, de un strigăt mut care ajunge până la cer şi înduioşează inima lui Dumnezeu. Se aseamănă cu acea nostalgie a sclaviei care paralizează Israelul în deşert, împiedicându-l să înainteze. Exodul se poate întrerupe: nu s-ar explica altfel cum de o omenire, ajunsă în pragul fraternităţii universale şi la niveluri de dezvoltare ştiinţifică, tehnică, culturală, juridică în măsură să garanteze tuturor demnitatea, bâjbâie în întunericul inegalităţilor şi al conflictelor.
Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Să primim Postul Mare ca timpul forte în care cuvântul său ne este adresat din nou: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Este timp de convertire, timp de libertate. Isus însuşi, aşa cum amintim în fiecare an în prima duminică din Postul Mare, a fost dus de Duhul în deşert pentru a fi încercat în libertate. Timp de patruzeci de zile, el va fi în faţa noastră şi cu noi: este Fiul întrupat. Spre deosebire de faraon, Dumnezeu nu vrea supuşi, ci fii. Deşertul este spaţiul în care libertatea noastră se poate matura într-o decizie personală de a nu recădea sclavă. În Postul Mare găsim noi criterii de judecată şi o comunitate cu care să intrăm pe un drum care n-a mai fost parcurs niciodată.
Asta comportă o luptă: ne relatează asta în mod clar cartea Exodului şi ispitirile lui Isus în deşert. Glasului lui Dumnezeu, care spune: „Tu eşti Fiul meu, cel iubit” (Mc 1,11) şi „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Ex 20,3), i se opun de fapt minciunile duşmanului. Mai de temut decât faraonul sunt idolii: am putea să-i considerăm ca glasul său în noi. A putea tot, a fi recunoscuţi de toţi, a-i depăşi pe toţi: fiecare fiinţă umană simte seducţia acestei minciuni înlăuntrul său. Este un drum vechi. Putem să ne alipim astfel de bani, de anumite proiecte, idei, obiective, de poziţia noastră, de o tradiţie, chiar şi de unele persoane. În loc să ne mişte, ne vor paraliza. În loc să ne facă să ne întâlnim, ne vor contrapune. Există însă o nouă omenire, poporul celor mici şi al celor umili care nu au cedat în faţa fascinaţiei minciunii. În timp ce idolii îi fac muţi, orbi, surzi, imobili care îi slujesc (cf. Ps 114,4), săracii în duh sunt imediat deschişi şi prompţi: o forţă silenţioasă de bine care îngrijeşte şi susţine lumea.
Este timp de a acţiona, şi în Postul Mare a acţiona înseamnă şi a ne opri. A ne opri în rugăciune, pentru a primi cuvântul lui Dumnezeu, şi a ne opri ca samariteanul, în prezenţa fratelui rănit. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este o unică iubire. A nu avea alţi dumnezei înseamnă a ne opri la prezenţa lui Dumnezeu, la trupul aproapelui. Pentru aceasta rugăciunea, pomana şi postul nu sunt trei exerciţii independente, ci o unică mişcare de deschidere, de golire: afară cu idolii care ne îngreunează, plecarea alipirilor care ne închid. Atunci inima atrofiată şi izolată se va retrezi. Aşadar, a încetini şi a ne opri. Dimensiunea contemplativă a vieţii, pe care Postul Mare ne va face să o regăsim astfel, va mobiliza noi energii. În prezenţa lui Dumnezeu devenim surori şi fraţi, îi simţim pe ceilalţi cu intensitate nouă: în loc de ameninţări şi de duşmani găsim însoţitoare şi însoţitori de călătorie. Acesta este visul lui Dumnezeu, ţara promisă spre care tindem, când ieşim din sclavie.
Forma sinodală a Bisericii, pe care în aceşti ani o redescoperim şi o cultivăm, sugerează că Postul Mare este şi timp de decizii comunitare, de alegeri mici şi mari împotriva curentului, capabile să modifice cotidianitatea persoanelor şi viaţa unui cartier: obiceiurile în cumpărături, îngrijirea creaţiei, incluziunea celui care nu este văzut sau este dispreţuit. Invit fiecare comunitate creştină să facă asta; să-şi dea timp pentru a verifica propria prezenţă în teritoriu şi contribuţia de a-l face mai bun. Vai dacă pocăinţa creştină ar fi ca aceea care-l întristează pe Isus. El ne spune şi nouă: „Nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi schimonosesc feţele ca să arate oamenilor că postesc” (Mt 6,16). Mai degrabă să se vadă bucuria pe feţe, să se simtă parfumul de libertate, să se elibereze acea iubire care face noi toate lucrurile, începând de la cele mai mici şi apropiate. În fiecare comunitate creştină se poate întâmpla asta.
În măsura în care acest Post Mare va fi de convertire, atunci, omenirea rătăcită va simţi o tresăltare de creativitate: plutirea unei noi speranţe. Aş vrea să vă spun, ca tinerilor pe care i-am întâlnit la Lisabona în vara trecută: „Căutaţi şi riscaţi, căutaţi şi riscaţi. În acest perioadă istorică, provocările sunt enorme, gemete dureroase. Vedem un al treilea război mondial pe bucăţi. Dar să îmbrăţişăm riscul de a crede că nu suntem într-o agonie, ci într-o naştere; nu la sfârşitul, ci la începutul unui mare spectacol. Este nevoie de curaj pentru a crede asta” (Discurs adresat universitarilor, 3 august 2023). Este curajul convertirii, al ieşirii din sclavie. Credinţa şi caritatea ţin de mână această copilă, speranţa. O învaţă să meargă şi, în acelaşi timp, ea le trage înainte[1].
Vă binecuvântez pe voi toţi şi drumul vostru de Postul Mare.
Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 3 decembrie 2023, Duminica I din Advent
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Cf. Ch. PéguyÉ, Il portico del mistero della seconda virtù, Milano, 1978, 17-19.
Sursa: http://www.ercis.ro
