Lectură teologică a arhitecturii Sanctuarului „Fericitul Ieremia” din Onești
Pace și Bine, tuturor!
Preaiubiților,
Bine ați venit în Casa Tatălui!
Bine ați venit la picioarele fericitului Ieremia!
Bine ați venit în acest Sanctuar dedicat lui!
Ceea ce admirați astăzi nu este un sanctuar antic, nu este un sanctuar tradițional sau modern: este un sanctuar unic, sui generis. Jocul de lumini, simplitatea liniilor arhitectonice și marile spații goale reflectă frumusețea și maiestuozitatea sanctuarului. Măreția sa constă în simplitatea și simbolismul său.
Fericitul Ieremia, în viața sa pământească, nu a avut niciodată o casă pentru sine, iar în mănăstire nu avea o chilie, pentru că „nu-și permitea să plătească chirie”; acum, când este în Slava Cerească, merită să aibă, pe acest pământ, o locuință demnă.
Acest Sanctuar, proiectat de dl. prof. arhitect Nicolae Munteanu din Iași, a fost început în 1990, din inițiativa regretatului paroh de Onești, pr. Eduard Sechel și este realizat pe două niveluri: nivelul inferior, numit „Criptă”, și nivelul superior, adevărata „navă” a Bisericii. Opera este o construcție monolitică, cu izolație exterioară în cărămidă.
Totul este un amestec de antic și modern, de ortodox și catolic, de tradiție liturgică și noutate; întreaga operă depășește orice criteriu tradițional de biserică romano-catolică; nu este o biserică precum multe altele pe care le cunoaștem, ci un sanctuar.
Lăsând la o parte arhitectura externă și semnificația ei, ne oprim acum asupra arhitecturii interne, aceea pe care o admirăm acum. Ceea ce urmează să expun sub aspect teologic al arhitecturii sunt idei care au ieșit la iveală în urma diverselor convorbiri pe care le-am avut cu domnul arhitect Munteanu în toți acești lungi ani de muncă împreună, este transpunerea teologică a gândului artistic. Un mare autor spunea: „ în simbolismul artei se află credința unui popor”.
Întregul simbolism al acestui sanctuarului este cuprins în trei puncte: culori, lumini și linii arhitectonice, care dezvăluie credința poporului nostru. Două sunt culorile: maroul și albul, care, prin contrastul dintre ele, creează o originală simetrie arhitectonică și simbolică: Credința și Harul, umbrele Credinței și splendoarea Harului, culori care creează o ambianță pentru o contemplație desăvârșită și o rugăciune extatică.
Detalii cu privire la unele părți principale: bolta albă în trepte și în liniile orizontale, care se pierd în pereții laterali, dau impresia unui nor care acoperă întreaga adunare a poporului lui Dumnezeu și care dă un sens de înălțare spre infinit, spre Cer; razele orizontale, pleacă de la Duhul Sfânt, din vitraliul de la intrare, traversează nava centrală și se așază pe Omul lui Dumnezeu, Ieremia; apoi, trecând prin despicătura colorată, se duc dincolo, mai departe; Credința și Harul lui Dumnezeu trec peste orice obstacol, străbat pereții și se duc spre infinit, în lume; astfel, noi descoperim verticalitatea și orizontalitatea acestor două daruri divine.
În întreaga biserică, lumina este proiectată în diverse locuri și în diferite feluri; aceste jocuri de reflexe creează splendoare, frumusețe și un sens de imensitate.
Ferestre și ferestruici, ce par presărate la întâmplare și care ochiului profan nu-i dezvăluie nici o semnificație, au totuși valoarea și semnificația lor, deoarece proiectează în mod diferit în templu și asupra poporului mai multe raze de lumină, care, în simbolismul lor, înseamnă tot atâtea haruri ce cad din cer asupra credincioșilor adunați în rugăciune.
Frumusețea luminii vine de la trei mari vitralii, toate în zona prezbiteriului (două vitralii laterale articulate și un vitraliu zvelt în spatele altarului), cu viziunea Fericitului Ieremia, care proiectează în această zonă o splendidă lumină multicoloră.
Această luminozitate dă naștere unui anumit contrast cu zona de la intrare, unde aceeași construcție este mai întunecoasă, mai joasă și mai puțin articulată.
Întreg simbolismul Sanctuarului este cuprins în două mari arcuri: unul exterior, care, în forma circulară a fațadei are două enorme brațe, ca o prelungire a marii cruci ce îmbrățișează în brațele sale toate creaturile; un altul în interior, în prezbiteriu, care îmbrățișează întregul popor aflat în rugăciune și răspândit în diversele părți ale templului.
Toate liniile arhitectonice scot în evidență această îmbrățișare a lui Dumnezeu față de creaturile sale și ne fac să descoperim iubirea Lui prin credință (culoarea maro) și harul divin (culoarea albă).
În nava centrală a bisericii, notăm două balcoane, cu o mare fașă albă în exterior și culoarea maro în partea interioară. Aceste balcoane sunt anticele „Androneo” (locul în care stăteau bărbații în biserică) și „Matroneo” (locul unde stăteau femeile). Balcoanele, în îmbrățișarea mistică a harului divin, coboară și se unesc în prezbiteriu printr-un lucernariu.
Intrarea principală, care la prima vedere pare neproporționată, are semnificația sa. Această intrare ne face să înțelegem incertitudinile și obscuritatea credinței inițiale, care, pe măsură ce este aprofundată, luminează inimile și mintea, care descoperă, în lumina venită de sus, prezența lui Dumnezeu și prezența omului Ieremia, care poate fi admirat prin lucernariu (luminator) la nivelul inferior, al criptei.
Credința este găsită prin intrarea strâmtă a umilinței; credinciosul, umilindu-se, pe măsură ce înaintează în descoperirea credinței, va descoperi frumusețea și splendoarea harului divin. Cine intră în acest templu, pe măsură ce înaintează, admiră frumusețea arhitectonică, cea liturgică și spirituală în diversitatea liniilor sale și în splendoarea luminii, până ajunge la prezbiteriu, unde are loc impactul cu Dumnezeu în semnele liturgice și în moaștele Fericitului Ieremia.
Aici se va descoperi și medita adevărul teologic: Dumnezeu este acela care ne face să descoperim Omul, sau este Omul cel care ne conduce la Dumnezeu?
Ultimul semn îl constituie artistica Cale a Crucii și balustrada, care, și în fațetarea multiformă a stâlpilor, dă naștere unei frumuseți stilistice poate că unică în România. Balustrada închide ca într-o îmbrățișare întregul interior al construcției, dând părții celebrativ-liturgice o solemnitate plină de măreție.
La final, nu putem să nu amintim și Cripta, care, deși este simplă în liniile sale, constituie Centrul întregii Opere, deoarece aici sunt depuse moaștele Fericitului Ieremia, în jurul cărora își află rațiunea de a fi acest Sanctuar.
O sinteză finală. Două sunt punctele principale ale acestui monumental Sanctuar: altarul, așezat în prezbiteriu, pentru celebrările liturgic-euharistice și mormântul Fericitului Ieremia, care, așezat sub lucernariu, ne îndeamnă să admirăm faptele minunate ale lui Dumnezeu.
Onești,
8 Mai 2016
Pr. Ubaldo Oliviero (OFMCap)
Responsabil cu lucrările la Sanctuar
