Pr. Pasolini: În Advent să regăsim încrederea în Dumnezeu şi în ceilalţi pentru a reînsufleţi speranţa
Într-o epocă marcat de o tendinţă colectivă spre egoism, se poate vorbi de încredere? Şi în momentele dificile ale vieţii, în acele pasaje cruciale în care ne temem că pierdem ceva imens de important, ne mai putem încrede în ceva şi în cineva? Acestea sunt întrebările subînţelese puse în centrul celei de-a doua meditaţii de Advent a părintelui Roberto Pasolini, franciscan capucin, predicator al Casei Pontificale, propusă papei şi colaboratorilor săi din Curia Romană în această dimineaţa zilei de vineri, 13 decembrie 2024, în Aula “Paul al VI-lea”. Tema aleasă pentru cele trei reflecţii este “Porţile speranţei. Spre deschiderea Anului Sfânt prin profeţia Crăciunului”.
Încrederea, fundament al relaţiilor umane
După prima meditaţie din 6 decembrie dedicată “Porţii uimirii”, astăzi, vineri, 13 decembrie, părintele Pasolini ne invită să trecem prin “poarta încrederii”, adică a acelei atitudini fundamentale care susţine relaţiile umane, alimentează curajul provocărilor zilnice şi deschide privirea spre viitor. Încrederea nu este optimism naiv – subliniază predicatorul -, ci o alegere curajoasă care provine dintr-o viziune profundă a realităţii, menţinând vie speranţa şi în momentele dificile.
Regele lui Iuda, Ahaz
Ca mărturie pentru asta, părintele Pasolini citează trei figuri: regele lui Iuda, Ahaz, un centurion roman anonim şi Sfântul Iosif. Primul este monarhul care, în timpul războiului siro-efraimit, nu se încrede în Domnul şi, în loc să rămână stabil la Ierusalim aşa cum îi este indicat de profetul Isaia, preferă să se alieze cu Asiria, ajungând însă vasal al ei. În substanţă, Ahaz nu crede în providenţa lui Dumnezeu, dar cu toate acestea Dumnezeu nu-şi întoarce privirea de la el, dimpotrivă: momentul de neîncredere al monarhului deschide la profeţia lui Emanuel: “Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu care se va numi Emanuel” (Is 7,9).
Privirea lui Dumnezeu ne repune pe cale
Această încredere în care Dumnezeu rămâne aproape de noi şi atunci când ne arătăm nevrednici de încredere, explică fratele capucin, merge dincolo de simplul optimism, pentru că Domnul este convins că glasul său este “ca ploaia şi zăpada” care nu coboară din cer fără a produce efecte pe pământ. Nu numai atât: fiind de la început Iubire şi creându-ne liberi, Dumnezeu este convins că încrederea este mereu privirea de preferat şi de asumat, pentru că “numai încrederea eliberează”. Şi tocmai privirea sa este cea care, în momentele de încercare şi de descurajare, ne permite să ieşim din dificultăţi şi să repornim la drum. “Dumnezeu respectă libertatea noastră şi este fericit atunci când o utilizăm pentru a deveni asemenea lui – adaugă părintele Pasolini -. Respectă această libertate şi atunci când alegem să ne închidem în noi înşine şi în egoism. Însă dacă ne îndepărtăm de privirea sa, Dumnezeu nu poate îndepărta privirea sa de la noi. El continuă să ne recunoască drept fii iubiţi, manifestând încredere în capacitatea noastră de a ne întoarce la el şi la noi înşine”.
Centurionul roman
A doua figură citată de părintele Pasolini este centurionul anonim din armata romană descris de Evanghelia lui Luca: deşi era păgân, acest om decide să aibă încredere în Isus şi îi cere să-l vindece pe servitorul său bolnav. Atent la viaţa şi la exigenţele celorlalţi, centurionul încearcă şi să nu-l pună în dificultate pe Mântuitorul, evitând ca el să intre în casă, ştiind că un evreu practicant ca el s-ar fi contaminat mergând în locuinţa unui păgân. De fapt, el se adresează lui Isus cu o “frază minunată”, aşa încât ea a fost receptată după aceea în liturgia creştină: “Doamne, nu sunt vrednic să particip la masa ta, dar spune numai un cuvânt şi eu voi fi mântuit”. Aceste cuvinte, explică predicatorul, exprimă o mare încredere în Domnul Isus şi în faptul că el este Cuvântul definitiv de mântuire din partea lui Dumnezeu.
Legătura între credinţa în Dumnezeu şi atenţia faţă de aproapele
În afară de asta, fratele capucin evidenţiază un alt aspect: centurionul roman demonstrează că credinţa în Dumnezeu şi atenţia faţă de aproapele nu sunt “separabile” sau “asimetrice”. Dimpotrivă: “Credinţa noastră în Dumnezeu este autentică în măsura în care credem că nu sunt niciodată superflue încrederea şi gentileţea în raporturile pe care le trăim”. Nu este vorba pur şi simplu de a arăta un pic de cordialitate, ci de “a găsi mereu timpul şi modul de a ne pune în pielea celuilalt”, în urmarea Domnului care nu pune niciodată în dificultate, “nici măcar atunci când alunecăm în păcat”, pentru că “este iubire care se apropie de celălalt, lumină care străluceşte mereu, chiar şi în întuneric”.
A fi credincioşi înseamnă a dilata umanitatea noastră
Centurionul care se încrede în toate şi în toţi, chiar şi într-un context în care nu lipsesc dificultăţile, este manifestarea unei umanităţi “limpede, deschise, sănătoase, vizibile”, este “o chemare puternică pentru noi şi pentru drumurile noastre de credinţă” în care “adesea ne descoperim închişi şi neîncrezători şi egoişti”. A fi credincioşi, reafirmă părintele Pasolini, înseamnă a dilata şi a mări umanitatea şi amabilitatea noastră, altminteri ne înşelăm că “ne refugiem la umbra lui Dumnezeu pentru a fi autorizaţi să avem un pic mai puţină încredere” în el, în aproapele şi în noi înşine.
Sfântul Iosif, icoană de încredere
Apoi, fratele capucin se opreşte asupra Sfântului Iosif – căruia Papa Francisc i-a dedicat scrisoarea apostolică Patris corde -, definindu-l “o icoană de încredere”, deoarece este dispus “să se redefinească pornind nu de la el însuşi, ci de la circumstanţe”. Nu întâmplător, într-o societate în care femeile erau definite de bărbat, Iosif este numit în schimb “soţul Mariei”. Deşi dezorientat de sarcina de neconceput a Mariei, el nu reacţionează cu furie, nu fuge, ci rămâne şi rămâne alături cu duioşie de cei mai slabi: Fecioara şi pruncul. Iosif nu se închide şi nu-şi face dreptate singur, reafirmă părintele Pasolini, ci se ajustează pe sine însuşi faţă de situaţia în care se găseşte. Departe de orice atitudine pasivă sau de renunţare, el este aşadar exemplu de “protagonism curajos”.
A excede în iubire
Încrezându-se în Domnul, tatăl purtător de grijă al lui Isus intuieşte un lucru important: este necesar a iubi mai mult faţă de ceea ce şi-a imaginat. O învăţătură valabilă şi pentru noi: când ne aflăm în situaţii complicate, remarcă fratele capucin, cuprinşi de panică sau de furie, nu ne oprim pentru ca să gândim, ci încercăm doar să evităm problema, temători cum suntem “să privim realitatea în faţă, pentru că nu am vrea să fim constrânşi să recunoaştem în ea un apel de a ne implica mai mult în viaţa celorlalţi”. Puşi în corzi, “tindem să vrem să schimbăm circumstanţele”.
Lumina lui Dumnezeu străluceşte şi în momentele cele mai întunecate
Totuşi, aminteşte părintele Pasolini, “actul de dreptate cel mai autentic nu constă niciodată în a aranja ceea ce ne deranjează sau nu ne place, ci în a încerca să ne schimbăm pe noi înşine, remodulând aşteptările noastre pe baza nevoilor sau a dificultăţilor celor sunt lângă noi”. Aşadar, ca Sfântul Iosif, în pasajele cruciale şi mai întunecate ale vieţilor noastre, când ni se pare că pierdem ceva imens de important, Dumnezeu aprinde mereu o lumină, stimulând creativitatea noastră şi învăţându-ne să nu renunţăm la visele noastre, ci să le trăim în mod diferit.
Castitatea, abţinere de la egoism
Apoi părintele Pasolini subliniază un alt punct: disponibilitatea întrupată de Sfântul Iosif de a primi realitatea nu este altceva decât castitatea, înţeleasă nu în sensul strict fizic, ci, într-o accepţiune mai amplă, ca abţinere de la egoism şi “capacitate de a rămâne în relaţie cu celălalt respectându-i ritmurile şi timpurile”, “într-un schimb de grijă şi atenţie reciprocă”. “Într-o epocă marcată de o atenţie mai mare faţă de noi înşine, evitând sacrificii inutile şi dăunătoare ale umanităţii noastre – adaugă predicatorul -, riscul colectiv poate să fie acela de a aluneca într-un egoism în care celălalt trece pe planul al doilea. Asta explică pentru ce atâtea parcursuri de iubire şi de consacrare se întrerup cu uşurinţă”. Şi totuşi, chiar în acest moment istoric, toţi simţim o profundă dorinţă de “relaţii autentice, înrădăcinate într-o inimă liberă, ca aceea a lui Iosif”, care este “un martor luminos de gratuitate”.
A îmbrăţişa realitatea încrezători în Domnul
În timpul Adventului, conclude predicatorul, invitaţia este aşadar de a trece prin acea “poartă a încrederii” indicată de profeţi, de centurionul roman şi de Sfântul Iosif, pentru că numai orientând privirea spre Dumnezeu şi regăsind încrederea în el, în noi înşine şi în ceilalţi vom şti “să vedem binele în jurul nostru” şi “să îmbrăţişăm realitatea şi atunci când este incomodă şi aproape respingătoare încercând nu să căutăm dreptate, ci să ajutăm inima noastră”, înţelegând că realitatea însăşi poate să fie “un spaţiu de fericire, pentru că este locul unde Domnul a ales să fie cu noi, pentru totdeauna”.
Isabella Piro
(După Vatican News, 13 decembrie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
***
