„Frate până la moarte”, Cantalamessa cere să nu fie hirotonit episcop. De la de Lubac la Simoni, precedenţii din trecut
De Salvatore Cernuzio
„Doresc să fiu frate capucin până la moarte”. Cu această voinţă, părintele Raniero Cantalamessa, vestitul predicator al Casei Pontifical pe care papa îl va crea cardinal în consistoriul din 28 noiembrie 2020 (unul dintre cei patru cu vârsta de peste optzeci de ani, deci fără drept de vot la un eventual conclav), a cerut dispensa de la faptul de a fi consacrat episcop. Aşadar, o derogare de la regula prevăzută de motu proprio Cum gravissima, cu care Ioan al XXIII-lea la 15 aprilie 1962 stabilea că „de acum înainte toţi cardinalii Sfântului Colegiu vor fi ridicaţi la demnitatea episcopală”.
Dorinţa „părintelui Raniero”, aşa cum îl cunoaşte toată Italia încă din anii ’90 când cu acel „Pace şi Bine” al său intra în casele a milioane de spectatori cu programul Rai „Motivele speranţei” („Le Ragioni della speranza”), este acela de a muri îmbrăcat cu haina sa franciscană. Lucru care cu greu i-ar fi fost permis să facă dacă ar fi devenit episcop. Teologul şi academicianul a anunţat deja această decizie pe situl Diecezei de Rieti, teritoriu în care se află Schitul „Iubirea Milostivă” din Cittaducale, unde capucinul trăieşte de câţiva ani împreună cu câteva călugăriţe clarise cărora le este, într-un anumit sens, capelan şi unde îşi petrece zilele între studiu, lecturi, rugăciune şi pregătirea predicilor de Advent şi de Postul Mare pentru papa şi Curia Romană.
Din această casă de spiritualitate cufundată în verde, cardinalul ales explică la Vatican Insider: „Am cerut dispensa de la Sfântul Părinte pentru două motive. Primul este că doresc să fiu frate capucin până la moarte, în timp ce hirotonirea episcopală m-ar scoate în afara Ordinului meu. Al doilea motiv este că episcopatul nu este un titlu onorific, ci o consacrare pentru slujire. Şi pentru a deveni păstori, la vârsta mea, 86 de ani, n-aş putea asuma nicio angajare de acest gen”.
Cel al lui Cantalamessa nu este un unicum în istoria Bisericii, dimpotrivă. În trecut, atât Ioan Paul al II-lea cât şi Benedict al XVI-lea au numit cardinali anumiţi preoţi cu vârsta de peste optzeci de ani fără a-i ridica la demnitatea episcopală. Şi adesea prin însăşi cererea lor. Un caz vestit este cel al iezuitului francez Henri de Lubac, unul din cei mai influenţi teologi din secolul al XX-lea ale cărui învăţături au jucat un rol cheie în dezvoltarea doctrinei Conciliului al II-lea din Vatican: în 1969, Paul al VI-lea, care admira scrierile sale, i-a oferit lui de Lubac cardinalatul, însă el a refuzat tocmai pentru că el considera condiţia hirotonirii episcopale „un abuz al funcţiei apostolice”. Apoi, când Ioan Paul al II-lea i-a refăcut propunerea în 1983, de Lubac a acceptat atunci numai pentru că era scutit de faptul de a deveni episcop.
Şi „colegul” său, Yves Congar, istoric teolog francez, a fost creat cardinal de Ioan Paul al II-lea în consistoriul din 26 noiembrie 1994, însă fără a fi hirotonit episcop. Totuşi, în acel caz, motivaţia a fost starea precară de sănătate şi vârsta înaintată (de fapt, a murit la câteva luni după aceea, în ’95) care l-au împiedicat pe Congar să ia parte şi la celebrare. Bereta i-a fost impusă după aceea de prietenul cardinal Johannes Willebrands.
De asemenea, întorcându-ne înapoi în timp, tot sub pontificatul lui Wojtyła, se amintesc diferite cazuri de cardinali care au cerut şi au obţinut dispensa de la papa: Pietro Pavan (consistoriul din 1985); Hans Urs von Balthasar care a murit cu două zile înainte de consistoriu (1988); iezuitul Paolo Dezza (1991); Mikel Koliqi, preot supravieţuitor al dictaturii comuniste din Albania, şi iezuitul Alois Grillmeier (1994); Leo Scheffczyk, Avery Dulles şi mai ales părintele Roberto Tucci, director istoric al Radio Vatican încă din anii ’70 şi apoi ca organizator al călătoriilor papale (2001); Tomas Spidlik (2003), unicul cu vârsta de peste optzeci de ani care n-a fost hirotonit episcop în acel consistoriu, ultimul din pontificatul lui Wojtyła. Se observă că majoritatea sunt iezuiţi cei care au cerut dispensa de demnitatea episcopală, în virtutea tradiţiei Societăţii lui Isus prin care membrii refuză să ocupe funcţii ierarhice.
În istoria mai recentă, când pe scaunul lui Petru şedea Benedict al XVI-lea, se mai amintesc „cardinalii non-episcopi” Albert Vanjoye, iezuit francez (2006), spaniolul Urbano Navarrete Cortés, italianul Umberto Betti (2008). În sfârşit, însuşi papa Francisc s-a aflat în faţa unei alte cereri de dispensă când a ales să acorde purpura părintelui Ernest Simoni, preot albanez supravieţuitor al violenţelor şi samavolniciilor regimului comunist care cu mărturia sa l-a înduioşat până la lacrimi pe Jorge Mario Bergoglio în timpul vizitei la Tirana din 2014. Simoni, creat cardinal în 2016, a refuzat consacrarea episcopală din cauza vârstei înaintate (în acea vreme avea 88 de ani, astăzi 92).
Aşadar, părintele Cantalamessa se inserează pe urma aceleia care s-ar putea defini o tradiţie lungă. În aceste zile fratele este deja angajat să pregătească predicile de Advent care, din cauza pandemiei, anul acesta se vor ţine în Aula „Paul al VI-lea” şi nu în capela „Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic vatican.
La 28 noiembrie, la ora 16.00, capucinul va fi prezent în Bazilica „Sfântul Petru” pentru ceremonia prezidată de papa la Altarul Catedrei. Alături de el vor fi ceilalţi zece cardinali dintre cei treisprezece numiţi de Francisc. Cei absenţi sunt Cornelius Sim, vicar apostolic de Brunei, şi José Advincula, arhiepiscop de Capiz (Filipine), care nu pot participa din cauza restricţiilor datorate lui Covid. Se vor conecta în streaming cu bazilica vaticană şi vor fi şi ei creaţi cardinali; un reprezentant al papei, într-un alt moment care va fi stabilit, le va înmâna bereta, inelul şi bula cu titlul. Noii cardinali, în ziua următoare, duminică, 29 noiembrie, vor celebra Liturghia cu papa.
(După Vatican Insider, 23 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
