Fericitul Ieremia, „pelerin” prin spatiul cultural italo-roman

Dintre materialele publicate în Italia anterior descoperirii mormântului Fericitului Ieremia, m-am oprit asupra profilului biografic apărut în „Italia Francescana” nr. 14 (1939), pp. 118-125 sub semnătura lui Gino Lupi și pe care îl propun mai jos pentru prima dată în limba română, căutând astfel să continui seria de „Restituiri” începută anul trecut în octombrie cu publicarea pe Sit-ul Diecezei de Iași a articolului „Din istoria drumului de întoarcere acasă a Fericitului Ieremia”, în care am căutat să readuc în memorie meritele unor persoane „care prin dăruirea, prin eforturile și, nu de puține ori prin suferința lor, au făcut posibil evenimentul aniversar pe care îl trăim”. Pe aceeași linie se vrea și această modestă contribuție, propunând atenției cinstitorilor Fericitului Ieremia numele profesorului Gino Lupi, care, în anii premergători descoperirii mormântului de către prof. Manoilescu, s-a oprit asupra chipului și mesajului umilului frate capucin originar de pe plaiurile Moldovei, anticipându-l într-un fel pe filosoful Francesco Orestano, fermecat și el de mesajul fratelui nostru. De remarcat că amândoi au avut ca punct de plecare opera lui Francesco Severini, „Vita di fra Gieremia Valacco, dell’Ordine dei Frati Minori detti Cappucccini”, primul repropunând-o atenției, al doilea transcriind-o cu un limbaj accesibil timpurilor noastre („Un eroe rumeno in terra italiana: Fra Geremia da Valacchia”, scrisă prin 1943-44 și publicată postum, în 1946, „cu aprobarea Superiorilor Ordinului”).
Dincolo de mesajul în sine al vieții și spiritualității umilului frate capucin, textul lui Gino Lupi cuprinde și câteva „noutăți ”, cum ar fi afirmația existenței a 7 opere (nici una în România) care au ca subiect viața și mesajul Fericitului nostru, din păcate azi necunoscute, ca și afirmația „prefațării” celei de-a doua biografii (scrisă de Emmanuele da Napoli și publicată în 1761) cu „șase poezii, scrise in cinci limbi diverse: latină, italiană, greacă, ebraică, chineză (!)” și din care repropune atenției noastre pe cea în limba latină (1).
Din text reiese deasemeni și prietenia care îl leagă pe autor de un alt propagator al mesajului fratelui capucin, „Dr. Ilie Dăianu, protopop ortodox-unit, fost vice-președinte al Senatului” (cfr. nota 2), autorul cunoscutei biografii interbelice „Un sfânt pribeag român”.
Câteva cuvinte despre autor: Prof. Gino Lupi, personalitate de prim rang a culturii italiene a veacului trecut, de formație enciclopedică, s-a născut în 1892 lângă Ferrara și a murit în 1982 la Milano. A fost un propagator neostenit al spiritului românesc în spațiul cultural italian și european. L-a legat o strânsă prietenie de personalități ale culturii noastre, în special cu Aron Cotruș, apoi cu Neculai Iorga, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Ilie Dăianu, etc. În 1931 a înființat la Universitatea din Milano „Lectoratul de limba și literatura română”, fiind considerat, alături de Ramiro Ortiz, unul dintre cei mai informați filologi străini în acest domeniu. Printre rezultatele ostenelilor sale se numără atât opere de o înaltă erudiție (Storia della Letteratura romena, Novecento letterario romeno) cât și articole, studii și traduceri, publicate prin ziarele și revistele vremii, atât în Italia cât și în România, menite să facă cunoscută cultura și spiritualitatea românească unui public cât mai larg, serie de articole din care face parte și studiul de față.
Chiar dacă nu face obiectul acestei contribuții în strictul sens al cuvântului, consider că sunt necesare câteva cuvinte și despre Francesco Orestano, autorul versiunii moderne a biografiei lui Severini (cfr. mai sus).
Născut în 1873, s-a laureat în jurisprudență la Palermo și în filozofie la Leipzig, a predat filosofia morală la Roma și Palermo. Exponent al curentului eticist, Francesco Orestano a fost deasemeni fenomenolog și promulgator al ideii filosofice pozitiviste a super-realismului (denumire ce-i aparține). S-a retras din viața publică în 1924, trăind în sărăcie și animat de o profundă credință, la casa sa din Roma. Acestei perioade a vieții îi aparține re-elaborarea operei lui Severini după cum rezultă din introducerea la „ Un eroe romeno in terra italiana”, probabil una dintre ultimele sale lucrări, el murind la Roma pe 20 august 1945.
Un ultim gând și pentru Dr. Ilie (Elie) Dăianu, preot greco-catolic, istoric și scriitor, cel care l-a determinat pe Gino Lupi să se aplece asupra figurii și mesajului Fericitului Ieremia.
S-a născut pe 9 martie 1868 la Cut, jud. Alba și a murit pe 11 septembrie 1956 la Cluj. Și-a făcut studiile la Sibiu, Blaj, Graz și Budapesta, a fost redactor la „Tribuna”, „Foaia Poporului” din Sibiu, a colaborat cu alte prestigioase ziare și reviste ale timpului. A fost deasemeni președinte al Comisiei monumentelor istorice, secțiunea Transilvania, deputat și senator în Parlamentul României în perioada interbelică. Biografia scrisă de el, „Un sfânt pribeag român” este poate cea mai cunoscută lucrare a unui autor român din epocă cu privire la Fericitul Ieremia și a avut mai multe ediții: 1926, 1936, 1943 (cfr. Ion Dumitriu Snagov, „Quadro storico della vita del Beato Geremia da Valacchia”, în „Campania Serafica” nr. 3/1996, pp. 6-14).

Nola, 1 mai 2009
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Fratele Ieremia din Valahia
(N.tr. citatele în cursiv au fost alese și preluate de Gino Lupi din opera lui Francesco Severini mai sus citată)

Pe 5 martie 1625 în mănăstirea Neprihănitei Zămisliri din Napoli murea „fra Gieremia da Vallachia”, din Ordinul Fraților Minori Capucini.
Mulțimea care a invadat (căci de o adevărată invazie a fost vorba) conventul cu această ocazie pentru a-l vedea, săruta, a-și însuși vreo relicvă, a fost atât de mare încât frații, care la început crezuseră că puteau să-l lase în biserică pentru celebrarea oficiului funebru, au fost constrânși să-l adăpostească mai întâi în spatele porților altarului, apoi în sacristie. Însă mulțimea poporului și mai ales cererile principilor și autorităților civile și religioase (printre care erau Ministrul Conventualilor Valoni, care voia să ducă în patria sa o relicvă, un Grande al Spaniei, don Catelmo, duce de Popoli, don Fabrizio Carafa, principe al Sfântului Imperiu, principesa de Stigliano) au făcut ca sicriul să fie adus din nou în mijlocul bisericii, apoi în capela Sf. Francisc, unde, în ciuda eforturilor halebardierilor din garda viceregelui spaniol, înghesuiala a dus la ruperea portițelor de acces. Frații au fost nevoiți să decidă înmormântarea pe timpul nopții, pe ascuns, pentru a se evita producerea unor accidente cu consecințe grave datorate înghesuielii, deoarece pe timpul cât veneratele oseminte au fost expuse „revărsarea de persoane devenea din ce în ce mai mare, ca niște unde ce se suprapuneau una alteia, una mai mare decât cealaltă: un număr mare de nobili și de persoane de vază și de călugări; iar poporul era atât de mult, încât părea că întreaga cetate se hotărâse să vină la convent” și „erau de mirare afecțiunea și semnele de reverență cu care a fost venerat de toate acele persoane; închinându-se, îngenunchindu-se, aruncându-și rozariile ca în vreun fel oarecare să atingă acel trup binecuvântat, ca la un sfânt”
Astfel scrie, într-o operă când ingenuă, când presărată de citate latine, însă întotdeauna bogată în credință și entuziasm, primul său biograf „care-l iubea din suflet și îi era sfătuitor”, fr. Francesco Severini, napolitan, autor al cărții publicate la Napoli în 1670 și tipărită în „stamperia di Giacinto Passaro”.
Însă cine era și de unde venea acest frate, a cărui moarte a fost celebrată ca un triumf de către un întreg oraș și care, încă viu, a fost considerat ca fiind sfânt de către oameni din cele mai diverse clase sociale?
Răspundem citându-l pe biograful amintit: „un frate laic, simplu, neștiutor de carte, disprețuit, însărcinat cu cele mai umile și obositoare munci”. Însă umilința vieții de zi cu zi nu făcea decât să scoată și mai puternic în evidență virtuțile de care era bogat sufletul său, iar nenumăratele persoane care datorită „semnului Crucii” trasat de mâinile sale primiseră vindecarea trupului, ca și acelea care datorită cuvintelor sale au primit seninătatea și sănătatea sufletului, plângeau la pierderea unui astfel de binefăcător, celebrând în același timp slava unui sfânt care, mergând să-și primească premiul pentru sacrificiile sale, avea să-i asiste și să-i ajute în continuare, ba chiar și mai mult decât în trecut.
Și chiar dacă încă din timpul vieții principii și poporul îl venerau pentru că Dumnezeu voise să-și arate prin el harurile sale, dându-i puterea să săvârșească minuni, el s-a păstrat modest și simplu, așa cum modestă și simplă i-a fost originea.
Biograful, putem spune și agiograful, începe spunând că „în anul Domnului 1556, pe 29 iunie – zi fericită, în care, vărsându-și împreună cu sângele și viețile, au intrat Sfinții Apostoli Petru și Paul triumfători în Cer -, s-a născut pentru lume fratele Ieremia, într-un castel numit Xaxo (Piatra) din Valahia. Provincia Valahia este împărțită în mare și mică, dintre care Moldova este numită așa de ceilalți; și ocupând o parte din antica Dacie, înspre răsărit se sfârșește la fluviul Nistru, numit de bătrâni Tyras, care o desparte de Rusia și Tartaria… Supusă de Traian, Dacia a fost transformată în provincie și încredințată spre guvernare lui Flaccus, a fost mai întâi de la el numită Flaccia, iar apoi printr-un cuvânt alterat Valahia. Și ori de la superiorul roman sau – cum vor alții – de la cei mulți, care din tot imperiul roman au fost trimiși să cultive câmpurile abandonate, să populeze cetățile care, din cauza războaielor trecute, rămăseseră pe jumătate goale: au luat și mai păstrează încă, pe lângă obiceiuri, legile asemănătoare cu cele italiene, deasemeni și limba”.
Viitorul frate Ieremia a primit la botez numele de Ioan. Tatăl său, Stoica Costin, „om de origine umilă și cumsecade, care nu avea nevoie să fie sluga cuiva, își cultiva pământurile și se îngrijea de animalele sale, putând astfel să trăiască comod el și familia sa, beneficiind de aceasta și săracii”, era un om credincios și foarte darnic. Mama, Margareta Bărbat, care l-a avut ca întâiul născut dintre șapte fii, și-a depășit soțul în milostenie, încât într-un an de foamete, având el păstrată o mare cantitate de grâu, care depășea nevoile familiei, pe care o păstra pentru a o vinde la un preț bun, ea l-a convins însă să facă multă pâine pe care să o împartă săracilor. Milostivi și, chiar dacă trăiau alături de oameni de credință diferită, fiind amândoi catolici, și-au crescut copiii în aceeași credință.
Astfel îl vedem pe Ioan, copil, păscând în liniștea câmpiei animalele părinților, demonstrând încă de pe atunci cele ce aveau să fie cele mai înalte virtuți ale sale: milostenia, căci dădea de pomană nu numai ce-i prisosea, ci deseori chiar și strictul necesar; duioșia comportamentului și tăria în credință, motive pentru care ceilalți tineri cu care lucra, nu au reușit, nici certându-l, nici bătându-și joc de el, să-l facă să se îndoiască cât de cât.
Să ne oprim o clipă asupra vieții pe care o trăia acest tânăr cu părinți buni și frați afectuoși, într-o zonă bogată cu de toate, cu o viață senină ce nu putea decât să inspire un singur gând, mai ales într-un suflet atât de blând și bun: acela de a nu o schimba niciodată. Și totuși, la nouăsprezece ani, fără nici o experiență, pentru că nu se îndepărtase de casă niciodată, fără mijloace, pentru că nu voise să anunțe pe nimeni, ca să nu fie înduplecat să-și schimbe hotărârea, el a plecat din casa părintească pentru a merge în Italia.
Iubindu-l din tot sufletul pe Dumnezeu și temându-se că nu-l va putea sluji cum se cuvine în propria-i țară și neputând astfel să evite pedeapsa iadului, el a decis să vină în „țara bunilor catolici”, pentru a-l vedea pe Papă și a îmbrăca rasa monahală. Călugării – îi spusese într-o zi tatăl său, arătându-i un stol de păsări care se pierdeau în azurul cerului -, asemeni acestor păsări zboară direct în Paradis.
„Că ar fi existat Italia pe această lume, o știa bine, căci o auzise de la mama sa, însă pe ce drum trebuia să o apuce, unde, în care parte a lumii era, nu o știa”, scrie fr. Francesco Severini.
Iar noi îl urmăm pe adolescentul Ioan, care era atât de neîntinat încât s-a lăsat furat de puținii bani pe care-i avea, care fără să cunoască limba locurilor pe unde trecea, a mers pe jos, pas după pas, lucrând sau cerșind pentru a trăi.
A ajuns într-un sfârșit la Alba Iulia, unde a găsit de lucru ca om bun la toate și a reușit să mărturisească scopul călătoriei sale unui bătrân care cunoștea și limba sa, româna. De către acesta a fost prezentat unui medic italian, Pietro Jacomo, care, plecând spre Bari, patria sa, a acceptat să-l ia cu sine.
Astfel, partea cea mai dificilă a călătoriei a fost făcută cu atâtea lipsuri și nevoi, încât nu de puține ori a fost tentat să se întoarcă în familie, însă mai tare decât orice suferință și tentație, dorința de a-și mântui sufletul l-a susținut și călăuzit spre țintă.
„Odată intrat ca slujitor al acestuia – al lui Pietro Jacomo -, după puține zile au plecat din Alba; și pe jos, mergând în urma calului acestuia, prin zloată și noroi, prin munți sau șes, a străbătut cu multă osteneală diversele ținuturi, până când, după multe încercări, au ajuns în sfârșit la Raguza, cetate a Dalmației, situată la marea Adriatică. După ce s-au îmbarcat pe o corabie care tocmai pleca, traversând acel golf, după mari și multe neajunsuri și lipsuri, au coborât în sfârșit pe țărmurile Italiei, atât de dorită și cu multe osteneli căutată de Ioan, care cu același medic s-a îndreptat spre Bari. Și se vădește în el cât de puternică este puterea harului asupra naturii: teama de Dumnezeu, în afara faptului de a fi învățătorul care învață sufletul creștin, îi arată calea și îl instruiește în toate cele care sunt spre slava divină și propria sfințenie”.
La Bari a intrat în serviciul lui Cesare del Cuore, un farmacist (primul din acel oraș) bun și pios, însă din păcate și-a dat seama că năravurile creștinilor din acel oraș erau „foarte departe de cele spuse de mama sa despre italieni. Și necorespunzând realitatea speranțelor, i se părea că i se furaseră visurile; și că în loc să devină mai bun, ar fi decăzut trăind printre ei, mai rău chiar decât dacă ar fi rămas în țara sa, unde nu văzuse încă astfel de jigniri aduse lui Dumnezeu, așa cum, în diferite feluri, vedea aici”. A decis deci să se reîntoarcă acasă, însă un bătrân (destule ori întâlnim acest bătrân în viața fratelui Ieremia, iar biograful presupune a fi o ființă divină) l-a sfătuit să meargă mai întâi la Napoli, la Roma și la Loreto și abia după aceea să se întoarcă în țara sa. Ioan, urmând acel sfat, s-a îndreptat, „alăturându-se unui negustor”, spre Napoli, și iată cum biograful ne descrie acest moment atât de important din viața acestui tânăr sfânt: „Iar Napoli, datorită mărimii, măreției, calității aerului, pământului, locului, locuitorilor, ca și multor altor factori care își aduc prinosul, au făcut ca să fie plăcut din orice punct de vedere… Însă mai presus de toate demnă de admirat este pietatea sufletească, totdeauna gata, în orice ocazie s-ar fi ivit față de credința în Dumnezeu, în devoțiunea față de sfinți, în milostenia față de aproapele; de unde și operele de pietate…mici grăunțe care se văd cum devin într-o clipă munți înalți. Iar Dumnezeu, cel care îl însoțea și întărea pe cale pe Ioan, l-a condus acolo la momentul potrivit, pe timpul devoțiunilor și exercițiilor sfinte din Postul mare. Atunci când tânărul, asemenea cerbului însetat la izvor, doritor să fie întărit în credință de bune exemple, a văzut în acel mare oraș o asemenea mulțime de oameni reculeși, o mulțime de biserici maiestuoase, pline de splendoare, unde cultul divin era celebrat cu multă gravitate și fervoare de nedescris, cu altarele atât de pline de preoți, cu Sacramentele atât de frecventate, răsunând de glasul răsunător și evanghelic al atâtor predicatori, cu ascultători atât de mulți, cu mulțimea și diversitatea călugărilor de care acel oraș era plin: a rămas uimit, i se părea că ajunsese nu într-o cetate pământească, ci în cea cerească; și cum era un om cu mintea limpede, îi considera sfinți pe toți aceia pe care îi vedea atât de devotați”.
Întrucât prima idee pe care a avut-o în țara sa, aceea de a se călugări, nu se pierduse, ba mai mult, se intensificase, intrând la Napoli în serviciul lui Nunzio, fratele lui Cezare del Cuore, care era foarte bun prieten al capucinilor, a avut ocazia de a-i îngriji des, admirând la aceștia „modestia, discreția, pioșenia rânduielilor, în special austeritatea hainei călugărești și asprimea vieții lor”. Astfel, înțelegând că sfintele idealuri pentru care îndurase atâtea, nu puteau să se împlinească decât prin intrarea sa în acest ordin, atâta l-a rugat pe provincial, Pr. Urbano da Giffoni, care locuia în conventul Sant’ Eframo, încât acesta, după mai multe încercări, l-a primit și pe 7 mai 1578 a putut îmbrăca haina cu numele de fr. Ieremia.
Iar dacă viața sa de până atunci a fost un minunat exemplu de fermitate în credință și de statornicie în reușita visului prin depășirea tuturor obstacolelor, din acel moment a fost o continuă luptă pentru creșterea sufletească prin milostenie și iubire.
I-a fost încredințată îngrijirea fraților bolnavi, și nici o altă ascultare putea fi mai potrivită firii sale și mai dragă inimii sale. Nimeni mai mult decât el putea avea harul unei dăruiri de sine absolute și senine pentru alinarea suferințelor celui ce îndura în trup și suflet. Bolnavii loviți de bolile cele mai teribile și respingătoare, de care ceilalți fugeau, fie din cauza dezgustului, fie că din cauza suferințelor deveniseră intratabili sau înnebuniseră, odată încredințați grijilor sale, ori ameliorau, ori dobândeau resemnarea necesară îndurării atâtor suferințe. Și cu toții ar fi vrut să-l aibă alături, însă el îi alegea pe aceia care erau evitați de ceilalți, gata întotdeauna să împlinească slujirile cele mai umile, ziua ca și noaptea, fără a ține seama nici de repulsie, nici de nevoia de odihnă. Atât de mult își iubea bolnavii, încât a putut să afirme când era bolnav de moarte: „Acum – a spus – chiar că vreau să merg să-i reîntâlnesc pe șchiopii și ologii noștri”. Pentru ei „abuza” chiar și de prețuirea pe care întregul popor napolitan o nutrea față de el, cerând tot ceeace putea să le ușureze suferințele. Pentru ei cerșea, ca și pentru săracii care necontenit băteau la ușa conventului „convinși că nu vor pleca de la el fără să fi primit câte ceva”. „ Și ochii și i-ar fi dat pentru ei; atunci când ieșea din convent, avea întotdeauna câte ceva pe care putea să-l dea acelora pe care i-ar fi întâlnit. Iar ca să o facă, mai înainte de a ieși, căuta peste tot și lua tot ceeace putea, bucăți de pâine, castane și alte asemenea… Iar atunci când ceilalți, glumind cu el îi spuneau: frate Ieremie, ce faci? Furi? Săracii, săracii (răspundea el), noi am mâncat, săracii nu au ce mânca”. Viața-i întreagă era atât de dăruită slujirii lui Dumnezeu în aproapele său, încât în februarie 1625, pentru a se duce să-l viziteze pe Don Giovanni Davalo (d’Avalos), fratele marchizului de Pescara, bolnav la Torre del Greco, care îl ceruse „pentru mângâierea sa”, din cauza vârstei înaintate și a anotimpului friguros, la întoarcere a fost lovit de o boală mortală.
Se dăruise pe sine bolnavilor în întregime, însă când îi era posibil nu neglija rugăciunea și munca; se dedica ostenelilor celor mai umile slujindu-i pe alții, întotdeauna modest, chiar și atunci când faima sfințeniei sale se răspândise pretutindeni, ascultând plin de umilință, chiar și atunci când ascultarea era foarte grea. Însă calitatea cea mai frumoasă a fr. Ieremia, aceea care îl făcea asemenea sf. Francisc, era seninătatea, bucuria cu care el ducea la bun sfârșit toate faptele sale zilnice. „Astfel fr. Ieremia avea chipul strălucind de bucurie, radiind bunătate: iar gura-i era numai un zâmbet; l-ar fi atribuit unui suflet puțin înclinat spre reculegere cine nu ar fi cunoscut spiritul care îl însuflețea, cine nu ar fi discutat cu el”. Iar atunci când Dumnezeu l-a răsplătit pentru sfințenia vieții sale prin harul de a face minuni, când toți și-l revendicau, nobilii ca și poporul de rând, el a devenit și mai umil, mai modest, mai pătruns de spiritul de sacrificiu. Se părea că se reînnoia în el miracolul Duhului Sfânt, deoarece, lipsit de cultură fiind, a avut o influență puternică nu numai asupra sufletelor simple, ci și asupra acelora învățate.
„Era căutat de dimineață până seara de către persoane greu încercate, pe care voiseră să le ajute și să le sfătuiască călugări învățați, serioși și cu înclinații mult mai puternice spre aceste aspecte, fără ca să fi simțit aceste persoane vreo ușurare și care la o simplă vizită a fratelui Ieremia, cu acele puține, dar pline de iubire cuvinte, se simțeau ușurate și mângâiate, de părea totul o minunăție”. Ca acel Pietro Mario Costa, piacentin, care, în 1622, din cauza unor mari încurcături financiare, era atât de disperat încât voia să-și ia viața; în urma rugăminților soției, s-a dus la fratele Ieremia, iar cuvintele pe care le-a auzit au fost atât de pătrunzătoare, încât și-a recăpătat încrederea și liniștea sufletească.
Însă cum ne-am lungi prea mult ca să descriem totul aici, facem o trimitere la opera Fr. Francesco Severini pentru aceia care doresc să cunoască minunile săvârșite de el, din 1618 și până la moartea sa, minuni pe care el le obținea de la Dumnezeu printr-un simplu semn al crucii, redând sănătatea persoanelor considerate deja de către medici de faimă că fiind fără speranță, minuni care au determinat poporul să-l proclame sfânt încă din timpul vieții, mai înainte de moartea sa glorioasă.
Procesul de canonizare din 1680 l-a declarat „Venerabil”, însă totul s-a oprit aici, fără a continua cu Beatificarea și Sanctificarea sa, poate și din cauză că Statul român, ortodox, nu l-a cunoscut și în consecință nu s-a preocupat să-i fie cunoscută și recunoscută opera acestui fiu al său, care totuși îi aduce o cinste așa de mare.
Poate că puțini în România îi cunosc viața și înaltele-i merite, iar „Dr. Ilie Dăianu, protopop ortodox-unit, fost vice-președinte al Senatului”(2), care în 1937 a făcut o menționare în ziarul Universul, are foarte multă dreptate când se plânge de această nedreaptă uitare. El ne informează că în România există doar două exemplare, unul la Cluj și unul la București, a biografiei scrise de Fr. Francesco Severini și nici una dintre celelalte șapte opere care îl au ca subiect. Nu există nici măcar aceea, atât de importantă, scrisă de călugărul Emmanuele da Napoli, editată în 1761, prefațată de șase poezii, scrise în cinci limbi diverse: latină, italiană, greacă, ebraică, chineză.
Consider deci că fac o faptă plăcută românilor cărturari și cinstitorilor lui, reproducând dintre acestea epigrama lui Nicolaus Ignarrea, professor eloquentiae in Seminario Archiepiscopali, care unește laudelor aduse fratelui Ieremia pe acelea făcute autorului, care, descriind pentru noi exemple de viață sfântă, ne-a arătat calea virtuților.

IN HONOREM VEN. JEREMIAE
DIVERSA AD SPECIEM QUAMVIS MOLITUR, EODEM
JEREMIAS TAMEN ET NITIDUR EMMANUEL.
ILLE SIBI, FALLENS, VIVUS MORIENSQUE, LATENTER
AD COELUM TACITUS STRUXIT ITER PEDIBUS;
HIC, DUM PRESSA VIRI SIGNAT VESTIGIA CHARTIS
QUAE VIA SIT NOBIS INGREDIENDA, DOCET.
JUVIT UTERQUE SATIS CONCINNE: AD OPUS PERAGENDUM
ALTER ET EXEMPLAR PRAETULIT, ALTER OPEM.

Pe bună dreptate se mai plânge Dr. Ilie Dăianu că în România nu este cunoscut nici unul dintre numeroasele portrete tipărite în Italia și însoțite de biografii în toate limbile. Pentru ce oare România ignoră pe acest fiu al său care, dăruindu-se în întregime lui Dumnezeu și aproapelui, a adus cinste nu numai Ordinului monastic de el ales, ci și întregii sale Patrii?
Ajunge pentru a justifica această uitare diversa religie a Sfântului Român?
Această scurtă osteneală a mea ar putea fi amplu răsplătită dacă ar putea contribui și ea la redeșteptarea în România a interesului și dragostei pentru acest Mare Fiu al său, care, proclamat Sfânt de glasul poporului, așteaptă ca procesul canonizării să fie reluat și dus până la capăt.

GINO LUPI

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.