Epifanie – Într-o continuă căutare

Într-o continuă căutare…

Scurtă meditație la Epifania Domnului

După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, iată că au ajuns la Ierusalim niște magi din Răsărit și întrebau: “Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm Lui”. Când a auzit aceasta, regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el. Atunci i-a adunat pe toți arhiereii și cărturarii poporului și a căutat să afle de la ei unde avea să se nască Cristos. Ei i-au spus: “În Betleemul lui Iuda, căci așa este scris de profet: Și tu Betleeme, pământ al lui Iuda,  nicidecum ne ești cea mai mică dintre cetățile lui Iuda; căci din tine va ieși Stăpânitorul care va conduce poporul meu, Israel”.
     Atunci Irod, chemându-i pe magi în secret, a aflat de la ei timpul când li s-a arătat steaua, și, trimițându-i la Betleem, le-a spus: “Mergeți și informați-vă cu exactitate despre copil și, când îl veți fi găsit, înștiințați-mă și pe mine, ca să merg și eu să mă închin Lui”.
     După ce l-au ascultat pe rege, au plecat; și iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până când, venind, s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut steaua,, au fost cuprinși de o bucurie foarte mare. Și, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi au căzut la pământ, l-au adorat și, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie și smirnă.
     După ce au fost înștiințați în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în țara lor.
(Mt. 2, 1-12)
Textul evanghelic din Sărbătoarea Epifaniei Domnului ne propune spre meditare ceva ce ne este congenital:  căutarea.
O căutare ce poate avea diferite ținte, cele mai multe dintre ele neavând însă nici în clin, nici în mânecă cu adevărata căutarecea a manifestării lui Dumnezeu în viața noastră, cea a manifestării aceluiași Dumnezeu în viața altora prin intermediul nostru.
Căci despre asta este vorba:  epiphaneia înseamnă Cel care se manifestă, Cel care apare. Însă se manifestă cui? Apare cui?
La nivel teoretic știm că Dumnezeu s-a manifestat  concret în viața Omului de nenumărate ori și în diverse feluri (cfr. Evrei 1, 1-4),  în ciuda încăpățânării acestuia de a se pune pe sine în prim-plan și de a și-l subordona pe Dumnezeu…
Concret însă, cum stau lucrurile în viața fiecăruia dintre  noi, a mea, a ta?
Care este steaua după care ne călăuzim în viață?
Sunt precizări importante,  pentru a stabili un punct de legătură cu textul evanghelic de mai sus, pentru a vedea unde suntem și de unde plecăm  în căutarea Aceluia ce ne este arătat, indicat, spre care suntem orientați  de către Stea și pe care suntem chemați,  la rândul nostru, să-l manifestăm, să-l indicăm, să-l arătăm altora prin viața noastră, prin cuvintele și exemplul nostru concret.
     „…am văzut steaua Lui la răsărit și am venit să i ne închinăm…”
O primă atitudine, un prim mod de căutare ce ni-l arată textul citat. A pleca, a urma Steaua. Mișcare, nu imobilism, închistare… A fi pelerin cu alte cuvinte, cu tot ceea ce implică aceasta: nesiguranță, șovăială, nevoia de a fi ajutorat.   Dar și încredere, credință, voința de a continua căutarea în ciuda tuturor dificultăților întâlnite pe cale, dorință, setea de a căuta cu orice preț, de a afla, de a vedea, de a atinge, de a fi sigur, atât de caracteristică Omului…
Un al doilea mod, antagonist primului, de a trăi o realitate  ce caracterizează setea de înțelegere a Omului este cel al puterii, al patimilor și egoismelor ce caracterizează omul vechi din noi, al omului ce-și caută siguranța altundeva, reprezentate aici de  regele Irod și de cei supuși lui:
Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat…”
Tulburarea regelui, dar și cea „a întregului Ierusalim”, denotă frica de necunoscut, frica de viitor, frica de a se simți lipsit de toate acele ziduri ce le apără comoditatea, siguranța oferită de nume, de funcție, de prestigiul social, de știință; o atitudine, un mod de viață  ce ar trebui să ne determine să ne punem unele întrebări, de data asta sincere, nu asemenea acelora pe care și le-au pus Irod și ceilalți, întrebări ce la prima vedere pot apărea ca fiind cele juste, însă care nu sunt deloc așa, din cauza motivațiilor ascunse. Irod, de exemplu,  se adresează chiar și altora, celor în drept să știe tot ce voia să afle, preoților și cărturarilor cu alte cuvinte, însă cu intenția clară de a combate Adevărul, nu de a și-l însușia și-l face propriu, după cum reiese din versetele ce ne oferă răspunsul acestora,  un mod de abordare al problemelor existențiale reflectat și de atitudinea falsă a lui Irod în raport cu magii. Fragmentul ne arată implicit și atitudinea pasivă a mai marilor poporului, care știau, dar nu se implicau în căutarea Adevărului, care erau indiferenți față de evenimentele ce se petreceau la puțini kilometri distanță de zidurile Ierusalimului, la puțină distanță de acele ziduri ce  ofereau lor siguranță și suficiență (noi câte ziduri de apărare am ridicat în jurul iluziilor noastre?)…
De asemenea, acest fragment care se referă la comportamentul lui Irod și al mai marilor poporului poate fi și un semnal de alarmă pentru noi, căci în căutarea noastră putem fi și înșelați, amăgiți, îndreptați altundeva de către  cei rău intenționați, dar și de către opiniile sociale la modă, de către unele curente așa zis științifice și/sau culturale, de către o bună parte a mass-mediei…
Să fim deci atenți la „Irodul” pe care îl avem în noi înșine, să fim de asemenea atenți să nu fim „preoți și cărturari falși” pentru cei ce ni se adresează cu încredere, pentru aceia care văd în noi un punct de referință…
Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinși de mare bucurie. Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil  cu  Maria, Mama  Sa…
De multe ori, în căutarea noastră, putem fi deviați de false promisiuni, putem căuta un simulacru de adevăr pe căi greșite, putem fi beneficiarii unor false „adevăruri” ce ne vor purta cât mai departe de Adevăr… Magii ne arată că perseverența în aflarea Adevărului  este unica cale pentru a ajunge la El, prin căutare, ascultare și discernământ.
Aici am putea face o trecere în revistă a tuturor falselor stele, al mirajelor, al iluziilor ce ne-au călăuzit și ne mai călăuzesc  pe cale în viața noastră, deviindu-ne de la  adevărata Cale, (cu siguranță că fiecare dintre noi am avut și mai  avem multe astfel de false stele!), însă și pentru o enumerare  a tuturor ocaziilor în care am trăit bucuria regăsirii unui adevărat țel în viață, bucuria unor brațe deschise, gata să ierte, gata să îmbrățișeze fără nici o condiție… Cu siguranță, de mult prea puține ori din partea oamenilor și  nenumărate ori (nemeritat, ca să fim sinceri!) din partea lui Dumnezeu!
Un Dumnezeu care s-a întrupat pentru noi, însă și un Dumnezeu care se bucură și El de îmbrățișarea noastră, de mângâierea noastră (Iubirea este întotdeauna reciprocă, nu unidirecțională!), de adorația noastră, de încrederea noastră, de recunoașterea faptului că, fără a-l avea pe El drept Stea călăuzitoare, viața noastră este o continuă rătăcire, o continuă urmărire a unor iluzii, o continuă alergare după o fata morgana, la sfârșitul căreia ne vom trezi tot mai obosiți, tot mai deziluzionați, din ce în ce mai înfrânți, departe, tot mai departe de calea cea dreaptă,  chiar dacă (de multe ori!) nouă nu ni se pare că e așa, ci dimpotrivă…
Tocmai acesta este scopul Nașterii Sale, al activității Sale publice, al Morții și al Învierii Sale. Acela de a ne arăta adevărata Cale, acela de a ne ajuta pe această Cale, la capătul căreia îl vom întâlni și ne vom bucura de  vederea lui Dumnezeu, acel Tată Iubitor ce ne așteaptă în pragul casei, cu brațele larg deschise…
Adică exact scopul, sensul Epifaniei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor: de a se manifesta ca fiind alături de noi, în mijlocul nostru, asemenea nouă, într-o înfățișare ce nu convinge decât pe cei  ce au credință, speranță, iubire; alături de aceia care caută cu orice preț Calea, Adevărul și Viața, așa cum s-a manifestat păstorilor și  magilor la ieslea din Betleem, așa cum s-a manifestat apostolilor pe muntele Tabor;  o a doua dimensiune fiind acea  că Dumnezeu ne recunoaște ca fii ai Săi, lucrarea  mâinilor Sale, manifestând această predilecție prin Botezul Fiului Său în apa mântuiriiimagine și paradigmă a acceptării noastre ca fii preaiubiți ai săi; în sfârșit, a  treia dimensiune, cea a ajutorului concret, a susținerii Sale în nevoile noastre zilnice,  așa cum a făcut Isus la Nunta  din Cana Galileii, în diversele ocazii în care a vindecat pe cei bolnavi, a înviat pe cei morți, a tămăduit răul lăsat de diavol în viața contemporanilor săi, dar și în viața noastră, așa cum se întâmplă și astăzi ori de câte ori ne mărturisim păcatele și neputințele noastre.
Această Epifanie suntem chemați să o manifestăm altora, bineînțeles după ce i-am dat viață în noi înșine, așa cum a făcut Maria prin acel „da” existențial întruchipat în ea în mod concret,  căci pentru a manifesta altora acest mare  mister nu ajung cuvintele, ci este necesară mărturia întregii noastre  vieți!
Sfinții Magi au înțeles această realitate, de aceea au pornit la drum urmând Steaua ce-i îndruma pe cale, într-un moment de nedumerire au cerut sfaturi altora, însă atunci când și-au regăsit  călăuza ( chiar  și datorită unor sfaturi date de persoane rău-intenționate sau indiferente, sau poate că tocmai pentru aceasta!), și-au recăpătat încrederea în Dumnezeu și au ajuns la liman, recunoscând într-o realitate mai mult decât umilă (pentru cei „dintre ziduri”, o realitate de neacceptat!) prezența vie a lui Dumnezeu, Cale, Adevăr și Viață, adică toate etapele drumului lor (și al nostru!) spre aflarea lui Dumnezeu, pe care mai înainte l-au căutat potrivit posibilităților lor, însă atunci când și-au dat seama că toate eforturile lor omenești sunt incomplete, s-au încredințat Luminii divine, reprezentate de către  Stea.
Iar prin oferta lor (aur, tămâie și smirnă, adică prin acceptarea  realității venirii lui Dumnezeu pe pământ,  deci acceptarea întregului mesaj divin) au devenit și ei epifanii ale lui Dumnezeu în mijlocul popoarelor din care proveneau,  purtători ai „Veștii celei bune” până la marginile  pământului.
Noi putem,  vrem,  dorim să  facem aceasta în viața noastră, în familia noastră?
Putem deveni Epifani?
Putem să devenim Teofori, purtători ai lui Dumnezeu în lume?
Cristofori, adică dăruitori ai Luminii divine altora?
Depinde doar de noi, de voința noastră, căci colaborarea, sprijinul divin îl avem deja…

Vă doresc un An nou binecuvântat și o Epifanie continuă în  viața  voastră!

Fr.  Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.