Din înțelepciunea unui sfânt
– Florilegiul fratelui Ieremia –
În urmă cu mai bine de 50 de ani, mai exact în 1963, la doar doi ani de la reîntoarcerea moaștelor fericitului Ieremia de la Roma la Napoli, apărea, sub egida Provinciei Fraților Capucini din Napoli, o broșură de modeste dimensiuni, însă care conținea un tezaur de înțelepciune: Florilegiul fratelui Ieremia.
Chiar dacă nu apare în text, „culegătorul” acestor fragmente din viața fericitului nostru este (conform altor mărturii din epocă) confratele nostru în nevoința capucină, Francesco Saverio Toppi, capucin din provincia napolitană, o figură de primă mărime a Ordinului, fost Arhiepiscop-Prelat de Pompei între 1990-2000, când s-a retras pentru limită de vârstă, murind apoi în faimă de sfințenie la Nola, în infirmeria provincială, în luna mai 2007 (procesul canonic fost deschis de Prelatura din Pompei și Provincia capucină din Napoli). În perioada premergătoare beatificării Venerabilului Ieremia Valahul, Padre Francesco (cum i se adresau cu afecțiune toți) a fost vice-postulatorul cauzei acestuia din partea Provinciei capucine napolitane și lui îi datorăm biografia oficială pe care au avut-o în mână pelerinii prezenți la Roma în ziua beatificării (30 oct. 1983).
Continuând eforturile de restituire a tot ce s-a făcut de-a lungul veacurilor pentru păstrarea vie a memoriei acestui strălucit confrate al nostru, prezentăm în traducere și aceste „perle prețioase” din viața fratelui Ieremia, adunate și tipărite mai întâi în revista lunară „Aiuole Serafiche”, iar în 1963 și în volum de către acest „confrate în ale sfințeniei” al Fericitului Ieremia. După cum se vede, sfinții se „ajută” între ei, există o „solidaritate” a lor…
După cum mărturisește autorul în prefața ediției din 1963, izvoarele acestui Florilegiu se găsesc in mărturiile depuse sub jurământ de către confrații săi la diversele procese canonice ținute de-a lungul timpului și adunate într-un volum tipărit în 1951 de către SACRA RITUUM CONGREGATIONE: Hieremiae a Valachia, Laici Professi Capuccini – positio super virtutibus, Ed. Ars Nova, Roma 1951. În textele de mai jos, această sursă va fi citată cu SCR, urmată de un număr, care corespunde cu numerele din documentul citat mai sus.
Acestora le-am mai adăugat alte episoade din viața sa, culese de prin diverse surse de către pr. Ubaldo Oliviero, rector al Sanctuarului din Onești, datorită căruia putem acum să venerăm aceste sfinte moaște acasă la Fericitul Ieremia.
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
Florilegiul fratelui Ieremia
1. Cum fratele Ieremia a fost educat într-o familie religioasă și plină de milostenie
Eu l-am cunoscut pe fratele Ieremia Valahul în urmă cu aproape douăzeci de ani; iar aceasta din cauză că atunci când am devenit călugăr capucin, acesta era deja membru al acestei congregații și astfel l-am cunoscut, am vorbit și am discutat cu el ca doi apropiați, ba chiar am locuit cu el în aceeași chilie, care avea două paturi. Iar el mi-a mărturisit de mai multe ori, după cum și eu l-am înduplecat să o spună și altora de mai multe ori, spunându-mi că se născuse în Valahia, în ținutul Zazio, aflat în părțile de nord ale Europei și îmi spunea că tatăl și mama sa erau catolici, cred chiar că mi-a spus și numele acestora, însă acum nu mi le mai amintesc. Însă îmi vine în minte că mi-a spus de mai multe ori că atât tatăl cât și mama sa erau persoane foarte catolice, milostive, cinstite și credincioase; și că erau persoane înstărite și că erau căsătoriți legitim și cum că, atunci când s-a născut el, mai avea patru frați și două surori.
În această privință îmi mai amintesc că îmi spunea despre un bunic al său, care, într-un an deosebit de friguros, a orânduit ca să se taie lemne din pădurile de la munte și să se aducă lemnele la șes și să se împartă apoi săracilor; și mi-a mai spus cum bunica sa (mama mamei aceluiași frate Ieremia) și-a prezis ziua morții în timp ce vorbea cu fiica sa, spunându-i: „Mă simt răsplătită, dacă Dumnezeu îmi va da ceea ce mi-a arătat atunci când și El a fost mulțumit de pomana făcută cu lemnele pe care bărbatul meu le-a dăruit săracilor în acel timp friguros”.
Mi-a mai spus și că pe timpul unei mari foamete, tatăl său, având o mare cantitate de grâu disponibilă, i-a spus nevestei sale, mama numitului frate Ieremia: „Acesta este timpul cel mai potrivit pentru a obține un mare câștig din vânzarea acestui grâu”. Însă soția sa l-a rugat să facă din el pâine pentru săraci, cum de altfel a și făcut.
Îmi mai spunea de asemenea că mama sa îi dădea totdeauna sfaturi bune, vorbindu-i despre chinurile iadului și despre măreția Raiului, sfătuindu-l să facă numai fapte bune, să fie milostiv cu săracii, iar atunci când i se va face vreo nedreptate, să o ierte din tot sufletul.
(SRC, 1 și urm; Din mărturia fratelui Tommaso da San Donato, mort în faimă de sfințenie)
2. Cum a venit în Italia fratele Ieremia și cum a intrat el în Ordinul Capucin
…Mama fratelui Ieremia, temătoare de Dumnezeu, era o creștină credincioasă și îi dădeau fiului său încontinuu sfaturi bune și sfinte, spunându-i că Dumnezeu, Stăpânul nostru al tuturor, îi răsplătește pe oamenii cei buni cu slava cerească, iar pe cei răi cu chinurile veșnice ale iadului. Îi mai spunea de asemenea că în Italia trăia Papa, Vicarul lui Cristos pe pământ.
Despre acestea și despre alte sfaturi bune povestea fratele Ieremia, care s-a hotărât să vină în Italia pentru a pentru a fi pregătit mai bine în a face fapte bune, spunând că dacă l-ar vedea chiar și numai o singură dată pe Papă, i-ar fi de ajuns pentru a fi un bun creștin.
Cu această speranță a părăsit casa părintească, pe mama sa, pe frații și surorile sale și s-a îndreptat spre Italia, ia în timpul călătoriei s-a alăturat unui medic chirurg, pe numele său Pietro Iacomo, care l-a condus la Bari. Ajuns în acest oraș, mergea des să se roage la mănăstirea capucinilor și cum stătuse destul timp în acel oraș unde nu vedea acele bune obiceiuri despre care îi vorbise mama sa, a decis să se reîntoarcă acasă.
Cu această hotărâre în suflet se plimba într-o zi pe faleza portului din Bari, unde s-a întâlnit cu un bătrân cu care a început să discute, spunându-i că voia să se reîntoarcă în țara sa, iar acel bătrân i-a spus să meargă mai întâi la Roma și la Sfânta Fecioară din Loreto. Plăcându-i acest sfat fratelui Ieremia, a pornit la drum spre acest oraș, Napoli, unde, odată ajuns, a văzut că obiceiurile erau mai bune și și-a spus în mintea sa că vrea să se călugărească în acel Ordin ai cărui călugări îi va întâlni mai întâi și care i-ar fi plăcut mai mult. Și imediat s-a întâlnit cu Părinții Capucini și fiind încântat de veșmintele și de comportamentul lor, imediat s-a dus la Superiori și cu multă insistență cerea să îmbrace și el acel veșmânt, pe care l-a și îmbrăcat apoi în noviciatul din mănăstirea noastră din Sessa, unde a făcut și profesiunea, trăind apoi toată viața în sfințenie, spre întărirea sufletească a întregii noastre provincii monastice timp de 47 de ani.
(SRC 7 și urm: Pr. Leonardo delle Nuci, preot capucin)
3. Cum fratele Ieremia avea o vie încredere în Dumnezeu și în Preasfânta Fecioară Maria și cum răspândea în jurul său mare bucurie
Fratele Ieremia și-a menținut tot timpul vie speranța sa în Dumnezeu, nădăjduind că prin bunătatea și milostivirea sa să se mântuiască. Toată încrederea sa că va ajunge în Paradis își avea temelia în meritele Patimii Domnului, el, din partea sa, căutând să facă numai fapte bune, iar mirenilor le spunea toate acestea tot timpul.
Iar această speranță pe care o răspândea fratele Ieremia se răsfrângea și pe chipul său întotdeauna vesel, chip care îi înveselea pe cei din jurul său, după cum am constatat șie de multe ori, atunci când mergeam împreună prin casele a diferite persoane necăjite și greu încercate, pentru a le mângâia. Și cum reușea el, prin cuvintele sale simple și spirituale, ca și prin simpla sa prezență, să le mângâie, o aflam eu mai târziu de la aceleași persoane, în lipsa fratelui Ieremia, care spuneau că s-au simțit mai mângâiate de acele simple cuvinte ale fratelui Ieremia, cât de discursurile altor călugări sau predicatori învățați.
Știu de asemenea că fratele Ieremia era foarte devotat Preasfintei Fecioare Maica lui Dumnezeu, iar atunci când vorbea pe alții, îi îndemna să-și pună încrederea lor în Maica Domnului, adăugând că Dumnezeu este drept și milostiv, iar Maica sa este toată numai milostivire.
Toată încrederea sa era în neprețuitul Sânge al lui Cristos și în mijlocirea Preasfintei Fecioare, pe care obișnuia să o numească „Măicuța noastră!”. „Să ne încredem în Sângele lui Isus Cristos, care a fost vărsat pentru noi, și în Fecioara Maria, care este Măicuța noastră!”. Acestea și alte cuvinte asemănătoare le spunea întotdeauna și tuturor, întotdeauna cu același chip vesel și jucăuș, care îi înveselea pe toți. Iar aceasta am auzit-o de mai multe ori pe când eram încă mirean, mai ales de la Principele din Nola: „Ce chip vesel, care te mângâie, un chip cu adevărat de sfânt!”.
(S.R.C, 30 și 36 și urm: Fr. Tommaso da S. Donato și Fr. Francesco da Tursi, laici capucini).
4. Cum fratele Ieremia era înflăcărat de dragostea față de Dumnezeu
Despre iubirea față de Dumnezeu, de care era plină inima și pieptul fratelui Ieremia, acela care a vorbit cu el și sa rugat împreună cu el, poate să știe ceva mai mult, deoarece obișnuia să spună, plin de iubire, următoarele: „Să-l iubim pe acest mare Dumnezeu, căci merită să fie iubit; să nu-l ofensăm, pentru că e atât de bun cu noi și este un bun răsplătitor, deoarece a făcut atâtea pentru noi”, insistând asupra multelor și marilor binefaceri pe care le-am primit de la acest mare Domn.
Fratele Ieremia era un adevărat îndrăgostit de Dumnezeu, deoarece atunci când vorbea despre el (ceea ce se întâmpla foarte des) arăta atâta zel și plăcere că aproape își ieșea din sine și uita de orice alt lucru, cu toate că era un om simplu, care nu știa nici să scrie sau să citească; totuși, atunci când vorbea despre dragostea lui Dumnezeu și despre milostivirea față de creaturile sale, spunea asemenea cuvinte și cu o asemenea fervoare, încât fiecare rămânea uimit.
Și arăta mult zel față de Divina Majestate, atunci când auzea pe cineva înjurând sau vorbind necuviincios despre Dumnezeu și sfinții săi, căuta să slujească și cu mai multă fervoare Divina Majestate, pentru a ispăși pentru aceia care îl ofensau. Obișnuia să spună: „Fiule, nu pierde timpul în a vorbi fără rost, ostenește-te și fă cu dăruire ascultarea încredințată, pentru că doar astfel îl slujești pe Dumnezeu, iar atunci când îți mai rămâne timp, reculege-te și mergi și te roagă”.
Iar aceasta, la care îi îndemna cu atâta dragoste pe alții, el o exercita foarte bine cu sine însuși, pentru că el era un om care nu pierdea niciodată timpul și nimeni n-a putut afirma despre el că a pierdut vreo clipă fără să facă nimic, tot timpul său fiind ocupat de gânduri spirituale și de contemplație, sau de slujirea bolnavilor.
Numitul frate Ieremia era un om de multă rugăciune și cu toate că toată ziua se ostenea atât de mult în slujirea bolnavilor, noaptea și-o petrecea în rugăciune, cel mai mult în afara programului obișnuit, în capela infirmeriei, pe întuneric, sau prin vreun alt ungher, sau în biserică, unde l-am găsit chiar eu de multe ori, când îl căutam pentru alte treburi și mă miram cum putea ca ziua să se ostenească atât, iar noaptea să stea treaz, căci se scula înaintea tuturor celorlalți frați, pentrua se ruga și a asculta sf. Liturghie în capela infirmeriei, unde se începeau celebrările foarte devreme, pentru ca astfel ivirea zorilor să-l găsească pregătit pentru celelalte slujiri, în exercitarea carității.
(SRC, 44 și urm; 52: Fr. Vincenzo da Ragusa, fr. Paolo da Arienzo și fr. Tommaso da San Donato, laici capucini).
5. Cum își iubea fratele Ieremia aproapele
Fratele Ieremia nu era numai pătruns de o vie credință, speranță și iubire, toate arzătoare, față de Dumnezeu, Domnul nostru, dar era plin de iubire și față de aproapele și era foarte zelos în privința mântuirii acestuia. Iar această iubire față de aproapele se năștea din acea mare iubire ce o nutrea față de Dumnezeul cel binecuvântat și astfel din această mare iubire izvorau și îndemnurile sale față de unii păcătoși, pentru ca să se lepede de reaua lor viață trecută și de jignirile aduse Divinei Maiestăți.
Iar atunci când se adresa tuturor, îi îndemna să trăiască în pace cu aproapele, spunând că acolo unde este pace este și Dumnezeu, iar unde nu-i pace sălășluiește diavolul și toate răutățile lui și mai spunea să trăiască sfânta Lege a lui Dumnezeu și pe El să-l iubească din toată inima și acestea și alte sfinte cuvinte, înflăcărat de iubire, totdeauna le repeta acelora cu care se întâlnea, din grijă față de sănătatea lor sufletească.
Iar când vorbea cu unele doamne și cu unii domni din această cetate, îi îndemna să-i învețe pe copiii lor să-l iubească pe Dumnezeu și să-L teamă și să nu se îngrijească ca să le lase lor moștenire bogății, ci această sfântă teamă, și spunea, drept exemplu, că el însuși, fratele Ieremia, era călugăr datorită bunelor învățăminte pe care le-a avut de la mama sa.
Mai mult, fratele Ieremia, spontan și fără să i-o fi cerut sau impus cineva, îi ajuta pe ceilalți frați și nu este frate care să-i fi cerut ceva fără ca să obțină imediat ce dorea. Atunci când era necesar, spăla nu numai hainele bolnavilor, ci și pe cele ale fraților sănătoși. De altfel, părea că voia să se consume pe sine în această iubire pe care o arăta nu numai față de frați, ci și față de laici, fără a lăsa de o parte pe cineva.
Uneori, vorbind cu simplitate și umilință, spunea că nu dorea extazul, pentru că l-ar fi împiedicat să fie caritabil cu frații și mai spunea că iubirea arătată aproapelui este mai presus de extaz; de asemenea, acela căruia Dumnezeu îi dăruia extazul rămânea obligat față de Dumnezeu, însă atunci când cineva se ostenește din dragoste față de Dumnezeu făcând bine aproapelui, atunci era Dumnezeu care era dator față de acela.
Și datorită acestei iubiri pe care o nutrea, atunci când vedea pe cineva copleșit de greutăți, făcea tot posibilul să îl mângâie și să îl ajute după cum putea și să îndrume acea persoană spre cine o putea ajuta mai mult; și când nu putea ajuta astfel de persoane aflate în nevoi, părea că el însuși era în locul lor și era atât de zbuciumat în compătimirea aproapelui încât nu putem să ne explicăm marea sa dragoste față de aproapele, dragoste ce era cunoscută până și de animalele iraționale și de pietrele conventului.
(SRC 60 și 65; Fr. Tommaso da S. Donato)
6. Cum fratele Ieremia era milostiv cu cei săraci
Cu privire la generozitatea față de cei săraci pe care o arăta fratele Ieremia nici nu se poate spune cât a fost de mare, deoarece el era o persoană neobosită și nu se ierta ni pe sine, nici timpul și nici ocaziile atunci când era vorba de a-i ajuta pe cei nevoiași în lipsurile lor, încât părea că nu obosește niciodată. Iar aceasta nu numai în privința nevoilor spirituale, ci și a acelora corporale, mai ales atunci când i se oferea ocazia să ajute persoane sărace și o făcea ducându-le câte ceva de mâncare în mâneca rasei, ori pâine, sau fructe, sau orice altceva putea oferi celor nevoiași și era atât de mare această disponibilitate și iubire , încât și-ar fi dat și ochii pentru aceștia.
Bolnavii mireni și alții, cu multă afecțiune și devoțiune, căutau să-și procure câte ceva din lucrurile fratelui Ieremia, din cauza marii stime ce o aveau față de sfințenia sa și din cauza ușurărilor ce le simțeau avându-le.
Și fiindcă de câteva ori l-am certat frățește din cauză că dădea mirenilor bolnavi ceea ce cerșise pentru frații bolnavi, el mi-a răspuns: „Dragostea față de aproapele rezolvă totul”. Îi era atât de drag să fie „mână spartă” cu cei săraci, încât nu concepea ca alții să nu se comporte ca el, îndemnându-i deseori pe portarii mănăstirii cu aceste cuvinte: „date et dabitur vobis” și arătându-se neplăcut surprins atunci când întâlnea câte un sărac care nu primise nimic de la portarul mănăstirii.
Aceleași îndemnuri și reproșuri le-a adresat de mai multe ori grădinarilor mănăstirii, spunându-le că în grădina mănăstirii nu se mai făcea ceapa mare și frumoasă ca mai înainte, deoarece frații înconjuraseră grădina cu un gard, în timp ce mai înainte era deschisă, mai spunându-le că zgârcenia este cauza tuturor lipsurilor.
Și mai mult îi îndemna pe mireni să dea de pomană, să fie largi la mână cu săracii și obișnuia să spună că nu trebuia să dea de pomană ce aveau mai rău, ci dimpotrivă, căci ce dădeau de pomană din dragoste față de Dumnezeu lui Dumnezeu dădeau și lui trebuiau să dea ce aveau mai bun, așa cum îl învățase mama sa.
(SRC, 60 și urm: fr. Pacifico da Salerno, laic capucin și prieten cu fr. Ieremia, mort în faimă de sfințenie)
7. Cum fratele Ieremia era milostiv cu cei bolnavi
Iubirea sa față de cei bolnavi era de nedescris, iar fratele Ieremia se dăruia acestora într-așa măsură încât stârnea admirația tuturor, deoarece zi și noapte slujea bolnavii și îi mângâia, părând a fi un tată pentru toți. Și toate le făcea cu bucurie și veselie mare, mai ales față de aveia care erau loviți de infirmități grave, ce le repugnau celorlalți și arătând și prin semne concrete că întreaga sa plăcere era slujirea săracilor șchiopi, plini de răni și a altor bolnavi.
Pentru a-i sluji cât mai grabnic în nevoi, locuia într-o chilie aflată cât mai aproape de a acestora, pentru a auzi, zi și noapte, când aceștia îl chemau, sau aveau vreo nevoie oarecare, de multe ori dormind chiar în chiliile celor mai grav bolnavi, pentru a sluji cât putea mai bine.
L-a îngrijit, printre alții, pe pr. Pacifico da Giffoni, atât de atât de umflat la mâini și picioare din cauza podagrei în cât aproape că nu putea să le miște, nici să mănânce să mănânce cu mâinile sale, așa că îl hrănea el și îl așeza în pat după cum voia acesta. Și fiind acesta și grav bolnav de stomac, avea nevoie din când în când de puțin vin mai tare, iar cum chestuantul de rând nu-l găsea de cele mai multe ori, Fratele Ieremia, atunci când ieșea din mănăstire, îi aducea câte o butelcuță, spre marele dezgust al celorlalți chestuanți, care îl certau că le tulbura cerșitul, deranjând pe deasupra și și pe credincioși, însă el, neluându-i în seamă, făcea cu mare plăcere acest act de iubire slujindu-se de o mică ploscă fără gât, pe care o numea „banditul”, iar atunci când îl ducea bolnavului, îi spunea, râzând, pentru a-l mângâia: „Fii liniștit, căci am adus banditul, însă am fost certat strașnic de chestuanți”.
I-a slujit de asemenea pe fr. Leone da Massa, și el lovit de podagră și pe fr. Anselmo da Calabria, bolnav ce avea nevoie de multă îngrijire și destul de deranjant, căci înnebunind, își murdărea hainele, patul, chilia, ca și mâinile și întreaga sa persoană. Fratele Ieremia l-a slujit pentru doi sau trei ani, până la moarte. Infirmitatea acestui bolnav întorcea stomacurile pe dos acelora care treceau prin fața chiliei sale, însă el, cu mare dragoste,intra des, spălându-i rasa, patul, chilia și , am trăit trupul bolnavului, aerisind salteaua și păturile, făcând-i baie cu ierburi plăcut mirositoare, iar toate acelea le făcea cu bucurie sufletească și seninătate a chipului, spunându-i bolnavului cuvinte pline de iubire, așa cum obișnuiește să facă o mamă cu copiii săi în astfel de situații.
(SRC 72 și urm: Fr. Paolo da Arienzo, laic capucin)
8. Cum fratele Ieremia era bun și răbdător cu cei bolnavi
Iubirea pe care fratele Ieremia a arătat-o față de cei bolnavi, mai ales față de confrați, nici nu poate să fie descrisă prin cuvinte, într-atât era de măreață și de extraordinară. Cu cât frații erau mai slăbiți, mai plini de răni și mai respingători, cum au fost pr. Martino Spaniolul sau pr. Mario da Marcianisi, ca și mulți alții, cu atât mai mult îi slujea cu bunăvoință și cordială afecțiune, ca și cum ar fi fost fiii săi și i se părea că stă într-o grădină cu flori și trandafiri, spunând deseori că acel miros grețos i se părea ca o mireasmă plăcut mirositoare atunci când era în mijlocul lor pentru a-i mângâia, ajuta și sluji, neobosind niciodată, încât părea că nici nu era un om făcut din carne.
Iar eu, fiind în ultimii ani ai vieții numitului frate Ieremia, timp de aproape trei ani cât am locuit în aceeași chilie, am trăit personal dragostea sa, căci m-a îngrijit cu multă dragoste, căci nu știu dacă această îngrijire aș fi primit-o în aceeași măsură de la propria mea mamă. De mai mult timp am fost și sunt beteag din cauza podagrei, încât trebuie să stau la mat mai tot timpul. În tot acest timp, atunci când trebuia, din voința superiorilor, să iasă din mănăstire, voia să știe de la mine ce voiam sau de ce aveam nevoie, ca să mi-l procure și chiar dacă eu nu voiam să-i să-l împovărez cu nimic, el îmi procura tot ce aveam nevoie, părându-i-se că nu făcuse încă nimic special pentru mine, iar aceasta în ciuda milostivirii ce mi-o arăta. Cauza la toate acestea era marea dragoste ce ardea în pieptul său față de sărmani frați bolnavi.
Și era de asemeni o mare minunăție felul în care se străduia să-i slujească în cele mai diverse moduri, conform cu nevoile fiecăruia, având grijă să fie curați și plăcut mirositori la trup, ca și în lucrurile care aparțineau mănăstirii și de care ei aveau nevoie. Știu foarte bine aceasta, pentru că atunci când locuiam în aceeași chilie cu fr. Salvatore da Napoli, capucin, acesta era atât de bolnav încât nu se putea ajuta singur, căci era ca și paralizat de mâini și de picioare și încovoiat la trup, iat numitul frate Ieremia îl slujea și îl hrănea ca pe un copil mic, neputându-se acesta mișca și îngriji altfel. In ciuda tuturor acestora, nu de puține ori îl chema noapte fără vreun motiv, iar eu auzeam căci stăteam în aceeași chilie, iar chilia numitului frate Salvatore era pe același coridor, la mică distanță; auzindu-l, numitul frate Ieremia se scula imediat și alerga să vadă de ce avea nevoie acel sărman, cu toate că de multe ori constatase că fusese chemat degeaba; cu toate acestea, fratele Ieremia se arăta neostenit în a-și manifesta dovezile de dragoste frățească. Și atât eu, cât și mulți alți frați, rămâneau entuziasmați și edificați de aceste dovezi de milostivire și răbdare pe care le arăta față de asemenea bolnavi, pe care le atribuiam bunătății și iubirii de care dădea dovadă, mai ales că îl vedeam tot timpul bucuros și mulțumit.
(SRC, 75 și urm; Fr. Placido Piemontese, laic capucin)
9. Cum fratele Ieremia l-a îngrijit pe fratele Martino spaniolul
Fratele Ieremia l-a slujit, printre alți bolnavi, și pe fratele Martino Spaniolul, preot capucin, care era atât de plin de răni pe întreg corpul, răni din care ieșea un asemenea miros încât nimeni nu se putea apropia și din care ieșeau puroi și sânge.
Și încercând mai mulți frați să-l îngrijească, nimeni nu a rezistat un timp mai îndelungat, din cauza mirosului emanat de rănile aceluia, doar fratele Ieremia l-a slujit mulți ani, până când acesta a murit, cu multă afecțiune și bucurie, încât părea că stă într-o grădină cu flori. Era nevoie să fie schimbate bandajele de mai multe ori pe zi și pe noapte, iar fratele Ieremia spăla cu mâinile sale acele bandaje rău mirositoare pentru a le ține cât mai curate posibil, pe care le refolosea apoi le bandajarea rănilor, iar pentru al însufleți pe sărmanul frate bolnav, fratele Ieremia îți mânca hrana sa de post în chilia acestuia, unde alții nu puteau să stea deloc.
Odată, agravându-se boala fratelui Martino mai tare și simțind că durerile provocate de răni deveniseră insuportabile, acesta printre suspinele provocate de durere, i-a cerut fratelui Ieremia să se roage lui Dumnezeu pentru el, iar acesta, plin de compasiune, a mers în fața Preasfântului Sacrament și s-a rugat: „Ți-l încredințez milostivirii tale pe sărmanul frate Martino”, iar din tabernacol a auzit o voce suavă răspunzându-i: „Vreau ca să mai sufere” repetată de trei ori. Fratele Ieremia s-a dus la fratele Martin, spunându-i: „Ai răbdare, că Domnul mai vrea ca să suferi”.
Numitul frate Martino l-a rugat altă dată să intervină cu rugăciunile sale pe lângă Divina Majestate pentru a i se da harul răbdării; după un anumit timp, i-a fost dezvăluit să-i spună fratelui Martino ca să se pregătească pentru moarte, deoarece cât de curând Domnul nostru îl va elibera de boală și îl va lua din această lume, ceea ce s-a și întâmplat, pentru că după aceea sufletul acestuia a trecut la o altă viață.
Și murind fratele Martino, fratele Ieremia se văita zicând: „A murit tovarășul meu, bucuria mea… a murit fratele Martino, sărăcuțul, el era toată încântarea și petrecerea mea!”. Iar fratele Martino i-a apărut după moarte și i-a zis că s-a dus în paradis, mulțumindu-i pentru milostivirea de care i-a arătat-o și asigurându-l că se va ruga pentru el Domnului nostru.
(SRC, 85; Fr. Modesto da Napoli, laic capucin)
10. Cum fratele Ieremia ținea posturi lungi și aspre
Atunci când fratele Ieremia era tinerel și păștea vitele tatălui său, pe timpul Postului mare, în timp ce tovarășii săi mâncau brânză și lapte, el mânca doar pâine uscată; iar când aceia îl luau în râs spunându-i că avea să rămână cu gâtul strâmb, el tăcea.
Mai târziu, când s-a călugărit, ținea toate posturile pe care le ținea sfântul nostru părinte Francisc, mai ales Postul mare și pe cel al Adventului, care sunt obligatorii. Ținea întotdeauna postul zis „binecuvântat”, care începe după Epifanie și ține patruzeci de zile; apoi pe cel al Rusaliilor, care începe zece zile după Paști și ține până la Coborârea Sfântului Duh, iar după trecerea celor trei zile de sărbătoare a Rusaliilor, îl începea pe cel al sfinților apostoli Petru și Paul; cinci zile după aceea începea un altul care dura până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului; pe 20 august începea postul Sfântului Arhanghel Mihail și care dura până la sărbătoarea sf. Francisc.
Toate aceste perioade de post le trăia cu cea mai mare austeritate, deoarece în mod obișnuit mânca o fiertură de legume sau o salată crudă. Vinerea și sâmbăta, ca și în celelalte zile în care frații posteau, dacă la masă se găsea pește, mânca, însă foarte puțin, ca să arate doar că mănâncă. Iar în acele puține zile în care nu postea, de puține ori mânca carne, căci nu voia să mănânce decât în prima zi de după post, apoi nu mai mânca.
Și de multe ori a fost văzut luând bucățile de pâine lăsate de bolnavi sau adunând rămășițele ce rămâneau de pe urma fraților, iar atunci când la masă era câte vreo pâinișoară albă, nu o mânca. ci o punea deoparte pentru a o da săracilor, lui fiindu-i dragă câte o bucată de pâine uscată.
Și în acele puține zile în care nu postea, seara nu mânca nimic altceva decât puțină salată sau puțină brânză și, câteodată, atunci când se găsea la masă seva mai deosebit, precum carne sau pește, el o punea deoparte; iar dacă era întrebat ce vrea să facă cu ea, răspundea:„ vreau să o duc unui sărman bolnav”. Fiindu-i trimis uneori de către prieteni puțin pește, deoarece cu toții știau că postea, el îl trimitea la bucătărie, spunând: „Dați-l fraților, eu nu vreau”.
Cu toții știau că fratele Ieremia mânca des păstăi de bob, pe care obișnuia să le numească „făzăneii” săi, despre care vorbea cu atâta pasiune încât uneori îi determina pe unii dintre prieteni, personaje de vârf, care voiau și ei păstăi de bob ca semn al devoțiunii lor, iar diverse persoane trimeteau la mănăstire această legumă special pentru el.
Acestor păstăi de bob el le aducea laude și spunea tuturor cât de bune sunt, iar frații, atunci când trecea prin infirmerie cu ele, chiar și bolnavii voiau și ei, iar el, cu multă plăcere, le dădea câte puțin tuturor.
(SRC, 116 și urm; fr. Tommaso da S. Donato)
11. Cum fratele Ieremia a fost ascultător până la moarte
Fratele Ieremia a fost foarte râvnic în ascultarea sa, neștiindu-se vreo încălcare a acesteia; mai mult, cu o imediată promptitudine, asculta de superiori, inferiori și egali. niciodată nu îți contrazicea superiorii, ci împlinea voința acestora cu cea mai mare promptitudine.
Marea sa disponibilitate față de voința superiorilor îl făcea mai degrabă asemenea unei statui neînsuflețite, decât asemenea unui om însuflețit, iar ascultarea sa nu se oprea doar asupra cuvintelor, ci asculta până și de intențiile superiorilor săi. Toate acestea fratele Ieremia le-a observat nu numai atunci când era sănătos, ci și atunci când nu se simțea bine, deoarece atunci când, în unele cazuri, chiar dacă bolnav, superiorii s-au slujit de el, obișnuia să spună celor care îl sfătuiau să facă prezentă suferința sa părintelui guardian: „Fac ascultare!”.
În ascultare s-a dăruit total, până la moarte, iar această dimensiune totală a ascultării o recomanda și altora, spunându-le că niciodată nu a răspuns „nu pot” unui superior și așa o trăia. Fiindu-i poruncit odată de către un superior să nu mai facă asupra nici unei persoane semnul Sfintei Cruci, un act de devoțiune atât de căutat la el de către mireni, el, neștiind cum să se comporte, l-a rugat pe superior să nu-l mai trimită în afara mănăstirii, pentru a nu încălca votul ascultării, dar și pentru a nu-i întrista pe acei mireni care voiau să fie însemnați de el cu acel semn și i s-a părut acest comportament conform voinței lui Dumnezeu.
În sfârșit, eu l-am cunoscut întotdeauna pregătit să facă ascultare, deoarece pentru ascultare s-a dus la Torrre del Greco pe timpul carnavalului din anul 1625, pe când era foarte frig iar el era bătrân și cu această ocazie s-a îmbolnăvit și a murit din această cauză, iar eu am înțeles de la alți frați că fratele Ieremia murea mulțumit pentru că a făcut sfânta ascultare și milostivire.
(SRC, 125 și urm; Fr. Tommaso da S. Donato, fr. Modesto da Napoli, fr. Alessandro Mormile da Napoli, fr. Girolamo da Avellino)
12. Cum fratele Ieremia trăia cu mult zel sfânta sărăcie
Fratele Ieremia a trăit în mod exemplar virtutea sărăciei, fiind un exemolu deosebit pentru toți frații ordinului nostru. Nu a avut niciodată o chilie numai pentru sine, ci stătea întotdeauna prin chiliile altora sau a vreunui bolnav pe care îl îngrijea și obișnuia să spună că era atât de sărac încât nu avea cu ce să plătească chiria pentru o chilie întreagă numai pentru el.
De foarte puține ori a voit pentru sine stofă nouă pentru hainele sale, purtând întotdeauna haine vechi și cârpite, așa cum erau si pingelele sandalelor; a purtat timp de 35 de ani aceeași manta, plină de cârpituri de sus până jos. Atunci când vreun frate voia să-și spele hainele, el, datorită zelului să față de sfânta sărăcie și pentru a nu consuma prea multe lemne, îi spunea acelui frate: „Vreau să-ți spăl eu hainele, căci mai am de spălat și pentru alții și astfel nu se arde prea mult lemn” și mergea să adune vreascuri și alte resturi bune de ars pe foc.
Dacă vedea pe cineva că era delăsător în privința sărăciei, chiar dace nu era ceva grav, îi făcea observație , avertizându-l că trebuie să trăiască sărăcia în orice aspect al ei. În acest sens, odată a spus că l-a văzut pe diavol în bucătăria infirmeriei, căutând printre resturi și adunând de pe oase carnea rămasă. Și întrebându-l fratele Ieremia pe diavol: „ce faci aici, bestie rea?”, acela i-a răspuns: „adun aceste resturi, care, dacă vouă nu vă trebuie, îmi trebuiesc mie, ca să vi le arăt într-o zi”.
Văzând sau dându-și seama că în mănăstire era câte ceva ce nu era necesar, era cuprins de multe remușcări, iar atunci când vedea că se construiește câte ceva în mănăstirea Neprihănitei Zămisliri, unde trăia el, obișnuia să spună că acolo unde se construiește fără a fi neapărat nevoie, se construiește pentru pedeapsa purgatoriului, zicând: „aici se construiește pentru purgatoriu!”. În acest sens povestea că văzuse un suflet care era legat de un zid și acolo suferea, zicându-i că era acolo ca să sufere chinurile purgatoriului pentru că construise acel zid fără să fie neapărat necesar.
(SRC, 129 și urm; fr. Tommaso da S. Donato și fr. Pacifico da Salerno)
13. Cum fratele Ieremia a fost un înger al curăției
În ceea ce privește castitatea fratelui Ieremia, eu pot afirma că, într-adevăr, că l-am cunoscut întotdeauna ca pe un înger al curăției, pentru că în tot acest timp, nici cu faptele și nici cu cuvintele a dat vreodată vreun semn de necurăție, ci dimpotrivă, era o culme a inocenței și onestității inimii și trupului.
În atâția ani în care am trăit alături de numitul frate Ieremia și căruia i-am fost deseori însoțitor, întotdeauna am observat și l-am văzut cum vorbea în biserica noastră și prin cetate cu bărbați și femei de orice vârstă și condiție socială, cum vorbea cu solicitudine despre problemele lor, cum le vorbea cu multă grijă și pasiune despre puritate și decență, încât părea că nu mai era un om făcut din carne și că nu mai avea simțurile omului. Adesea îndemna pe ceilalți să-ți păstreze curăția și să fugă de prea multa familiaritate cu alții, pentru ca să se păstreze curați și spunea că fără Umilință, Curăție și Neprihănire nu se putea ajunge în Paradis. Eu cred că primea atâtea haruri și favoruri de la Domnul nostru și de la Preafericita Fecioară pentru multa lui simplitate și curăție, așa cum și eu l-am considerat a fi un suflet preacurat și cast.
Drept urmare, el vorbea cu multă libertate cu toți și era iubit de toți tocmai pentru că, cunoscându-l foarte bine, știu că era înrădăcinat în această virtute și obișnuia să spună că curăția inimii îi place lui Dumnezeu. Recomanda doamnelor și altora ca, atunci când puteau și vedeau vreo tânără în pericol să le ajute, iar el însuși a dat-o în grijă pe una prințesei de Scillo, iar pe o alta unei doamne marchize al cărei nume nu mi-l mai amintesc acum, iar asemenea fapte, ca și multe altele, făcea multe, fiind astfel bun și pilduitor exemplu acelor doamne cărora le încredința acele copile.
Obișnuia să-i mângâie pe copii, numindu-i îngerași din cauza curăției lor, pentru că vedea în ei pe Copilul Isus și totul din el se topea în această considerație.
(SRC, 135 și urm; Fr. Tommaso da S. Donato și Fr. Modesto da Napoli)
14. Cum fratele Ieremia era de o umilință nețărmurită
Fratele Ieremia, chiar dacă era copleșit de Dumnezeu cu atât de multe haruri și era îndestulat de virtuți și merite, avea o părere atât de proastă de sine, încât se considera un nimeni și că nu merita nimic. Obișnuia să spună că era fericit acela care îi slujea pe alții și care era considerat de aceștia ca un om bun la nimic și că Dumnezeu nu-i putea face o favoare mai mare decât aceea de a-l trimite după această viață ăn Purgator, până în ziua Judecății.
Umilința sa se vedea clar, căci făcea muncile cele mai umile în mănăstire, cum ar fi măturarea, curățirea mizeriilor bolnavilor, spălarea cârpelor de la latrine, pe care el le numea albituri. Acestea și alte lucruri asemănătoare și de disprețuit el le făcea cu mare bucurie și părea că în ele își găsea bucuria și era bucuros să le facă și spunea deseori: „Doamne, îți mulțumesc pentru că eu întotdeauna am slujit și nu am fost niciodată slujit, că întotdeauna am fost un supus și că nu am poruncit niciodată”.
Fiind atât de cunoscut în lume pentru sfințenia sa, nicicând nu s-a văzut în el vreun semn de mândrie, ci întotdeauna răspândea în jur adevărata umilință. Cu cât primea mai multe haruri și cu cât era lăudat mai mult de aceia care beneficiau de ajutorul său, cu atât mai mult se umilea pe sine, iar atunci când considera că este benefic pentru alții să povestească câte ceva din harurile sau viziunile avute, le povestea la persoana a treia, ascunzând cu multă umilință harurile obținute de la Domnul nostru.
Atunci când se întâlnea cu alți călugări sau mireni, fie ele persoane renumite sau necunoscute, care îi aduceau laude, se umilea plecându-se până la pământ și nu lua în seamă buna părere a tuturor în ceea ce îl privea. Odată, mergând la Sf. Paul, o mănăstire a Părinților Teatini, l-a chemat pe pr. Francesco Olimpo, călugăr ce trăia în mare faimă de sfințenie și desăvârșire a vieții, care, văzându-l pe fratele Ieremia, s-a îngenuncheat să-i sărute mâna; fratele Ieremia s-a aruncat cu fața la pământ și, ridicându-și puțin capul, i-a spus:„Părinte, să ne umilim, ca să nu cădem”.
Atunci când era desemnat ca însoțitor al altcuiva în oarece slujire, făcea cu rigurozitate ce trebuia să facă și cu multă umilință făcea și partea confraților, îndemnându-i pe toți să fie mărinimoși și fără să țină seama că avea mulți ani de călugărie și deci tu era obligat să facă anumite lucruri ce erau rezervate, prin tradiție, celor tineri.
Un frate, odată, i-a zis: „Tu te prefaci că ești o persoană spirituală, însă eu nu cred aceasta”. Fratele Ieremia, cu un chip senin și vesel, i-a răspuns: „Așa este, cum ai spus, că nu am nici înțelepciune și nici evlavie”.
(SRC, 138-143; Fr. Tommaso da S. Donato, fr. Vincenzo da Ragusa, fr. Modesto da Napoli, fr. Francesco da Tursi)
15. Cum fratele Ieremia era răbdător în toate încercările
Fratele Ieremia, de-a lungul întregii sale vieți, s-a arătat a fi plin de răbdare, suportând toate neajunsurile și oboselile peste măsură pe care le avea în viața de mănăstire. Mai ales în suferințele sale s-a arătat a fi nu numai răbdător, ci și plin de bucurie. Atunci când, în anii trecuți, a căzut el pentru a împiedica să cadă animalul de povară într-o râpă, el și-a scrântit grav piciorul și a stat mai multe zile la pat, și întrebându-l eu cum se simțea și nefiindu-i încă vindecat piciorul scrântit din pricina căzăturii, mi-a răspuns că stă bine, căci din pricina puține dureri la picior i se odihnește tot trupul, iar aceasta eu eram sigur că se datora marii sale răbdări pe care o avea, în timp ce durerea de la picior trebuia să fie foarte mare, așa cum puteau să vadă toți. Încercările nu-i lipseau, pentru că fiind el căutat mult de către mireni atât la poarta mănăstirii, cât și atunci când era trimis în cetate sau la biserică, acest lucru îi supăra tare pe superiori, pe portari și pe sacristani și mult se mai plângeau superiorii, iar portarii spuneau că nu mai voiau să stea la poartă doar pentru el, iar pentru sacristani era un chin. Însă el, întotdeauna cu mare seninătate și multă răbdare, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată nerăbdător, chia și atunci când era mustrat sau alungat de unul sau de altul, imediat se întorcea acolo liniștit, ca și cum totul ar fi trecut.
Cu alte cuvinte, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată nerăbdător și niciodată nu se tulbura pentru ceva ce i se întâmpla.
Îmi amintesc că o dată, când s-a întors în mănăstire târziu, după ce trăsese „Îngerul Domnului”, părintele guardian l-a pus să-și mărturisească vina în refector și l-a obligat să se flageleze împreună cu însoțitorul său, și, chiar dacă întârzierea nu era din vina sa, ci a însoțitorului, care a voit să facă o anume îndatorire a sa; cu toate acestea, el a suportat totul cu multă răbdare și nu s-a arătat descumpănit, ba era chiar foarte vesel.
De multe ori am observat, când eram prezent, confrați ce i-au spus vorbe rele sau l-au bruscat, însă el era întotdeauna tare, ca un bloc de marmură, fără să se tulbure sau să se manifeste în vreun fel sau altul, și nicicând nu și-a pierdut acea sfântă pace sufletească pe care Domnul Dumnezeu i-o dăruise.
Îi îndemna pe toți să suporte pătimirile, pentru că aceasta era cale spre Paradis și spunea că pentru a ajunge unde era și pentru a se mântui a pătimit multe din țara sa și până aici, practicase toate meseriile, a păzit animalele, a săpat pământul, a fost însoțitorul unui medic, a lucrat la un spițer, doar două meserii nu a practicat: aceea de băiat de casă și aceea de zbir.
Atunci când s-a îmbolnăvit, iar medicii nu-i mai dădeau nici o șansă, în 1609, fiind sfătuit de frați să fie bucuros că moare, fratele Ieremia răspundea că moare fericit, însă dacă Domnul voia ca el să mai trăiască, el voia să trăiască pentru a pătimi, căci atâta timp cât sufletul era unit cu trupul se poate pătimi pentru a merita cerul, însă după ce sufletul s-a despărțit de trup, nici un merit nu mai este de folos.
(SRC, 107 și urm; Fr. Tommaso da S. Donato și fr. Placido Piemontese)
16. Cum fratele Ieremia a fost de o admirabilă simplitate și cumpănit în vorbire
Fratele Ieremia a fost un călugăr înzestrat cu multe virtuți, mai ales cu naturalețe, pe care el o prețuia în mod deosebit și pe care o demonstra în toate faptele sale. Era, de asemenea, foarte prudent, știind cum să se orienteze în problemele religioase, și, deoarece era considerat de toți, călugări sau mireni, ca un om sfânt, căuta să știrbească această faimă de bunătate și sfințenie printr-o mare simplitate, plăcându-i mai ales să vorbească și să-i mângâie pe copiii mici, lăudându-i pentru curăția și simplitatea lor. În toate faptele și gesturile sale era simplu și se arăta ca prieten al umilinței, supunându-se tuturor și nu bănuia pe nimeni de ipocrizie, astfel încât acțiunile sale exterioare demonstrau clar tăria sentimentelor interne.
Această simplitate și liniște sufletească pe care le avea, cred că se oglindeau pe chipul său, totdeauna frumos și senin, chiar și atunci când era bătrân și era iubit și ascultat cu plăcere de orice fel de oameni, înțelepți, călugări sau simpli mireni, atunci când vorbea. Și asta nu pentru că fratele Ieremia ar fi fost un bun orator, el nu știa nici să scrie, nici să citească, ba chiar, după atâția ani nu învățase bine nici limba italiană, însă atunci când vorbea el, cu toții se arătau încântați și-l ascultau cu mare plăcere.
Fratele Ieremia era atât de simplu încât nu era capabil să gândească rău despre nimeni și orice faptă a sa era îndreptată spre bine. Iar atunci când auzea vorbindu-se de rău despre cineva, căuta să-l dezvinovățească pe acela cel puțin de intențiile rele și îi îndemna pe ceilalți să gândească bine despre aproapele, obișnuind să spună ori de câte ori avea ocazia: „Sărmanul, este de compătimit, se va îndrepta, o să vedeți…”, ca și alte asemenea vorbe de milostivire și căuta să evidențieze acele fapte bune și acele virtuți pe care le avea respectivul, lăudând orice mică faptă bună pe care acela o făcuse.
(SRC, 95-101; Fr. Tommaso da S. Donato, Fr. Pacifico da Salerno, Fr, Vincenzo da Ragusa, Fr. Francesco da Napoli și Fr. Francesco da Tursi, laici capucini)
17. Cum fratele Ieremia a vindecat un tânăr muribund și cum a văzut-o pe Sfânta Fecioară
Slujitorul lui Dumnezeu era dăruit cu virtuți și haruri supranaturale, mai ales harul minunilor și cel al profețiilor. Într-o zi, în biserica Neprihănitei Zămisliri a Părinților Capucini, fratele Ieremia arăta unor străini moaștele care erau păstrate în fața altarului. În același timp a ajuns în fața bisericii o trăsura din care a coborât o doamnă nobilă napolitană, din Casa Caracciolo, care a cerut să fie chemat fratele Ieremia; și cum portarul i-a spus că acesta este în biserică, numita doamnă a intrat și a început să-l roage pe fratele Ieremia să o ajute, căci unicul său fiu era muribund din cauza unei boli la gât, iar această rugăminte i-a făcut-o îngenunchiată și aplecată la pământ.
Slujitorul lui Dumnezeu, fratele Ieremia, la început i-a răspuns că nu știa ce să facă, însă deoarece numita doamnă și-a reînnoit rugămințile și cererile, fratele Ieremia s-a pus în genunchi și a început să se roage și după un timp,cam cât ar dura recitarea Crezului, s-a ridicat și s-a întors spre numita doamnă și i-a spus, spre mângâierea ei, să meargă acasă lăudându-l pe Dumnezeu, deoarece își va găsi fiul sănătos și în picioare. Înțelegând aceasta numita doamnă s-a simțit alinată și, plină de bucurie, s-a urcat în trăsură, reîntorcându-se acasă.
Vestea s-a răspândit foarte repede, cum că numitul tânăr a fost vindecat, așa cum spusese Slujitorul lui Dumnezeu. Acest fapt a fost cunoscut în întreaga cetate, spre prețuirea și bucuria tuturor.
Tot așa, prin mărturii publice și prin faimă au fost cunoscute și alte fapte asemănătoare, iar numitul slujitor al lui Dumnezeu obișnuia să recomande celor ce apelau la el în necazuri și boli să spună nouă Salve Regina, rugăciune prin care erau obținut tot ceea ce se dorea.
Și iarăși era binecunoscut în Napoli faptul că aceluiași Slujitor al lui Dumnezeu, fratele Ieremia, i-a apărut Preasfânta Fecioară, îmbrăcată cu o mantie albă împodobită cu stele, apariție după care a fost pictată astfel și după care au fost făcute nenumărate alte copii. Și s-a mai aflat că atunci când i-a apărut Maica lui Dumnezeu acoperită cu stele și cu Copilul în brațe, dar fără coroană, fratele Ieremia a întrebat-o pe Maica lui Dumnezeu: „Măicuță Preasfântă, unde îți este coroana?”. Iar Ea i-a răspuns: „Copilul Isus este coroana mea!”.
(SRC, 146 și urm; Don Bernardo Nali, baron de Topoli)
18. Cum a săvârșit fratele Ieremia unele minuni
Printre alte minuni despre care știu că au fost săvârșite de numitul Slujitor al lui Dumnezeu, fratele Ieremia, multe au fost săvârșite în casa mea și a tatălui meu. Zăcând tatăl meu, Francesco Pistacchio, la pat, suferind de multe dureri, fiind neputincios și neputându-se mișca și venind Slujitorul lui Dumnezeu, fratele Ieremia, i-a spus tatălui meu: „Uită-te la mine și ai încredere”, iar tatăl meu, sprijinit într-o cârjă pe care o avea numitul Slujitor al lui Dumnezeu, s-a dat jos din pat și a început să meargă prin casă, iar de atunci tatăl meu s-a simțit bine și nu a mai suferit de acea boală.
În al doilea rând știu că fiind la pat, Geronima Brancaccio, mama mea, din cauza unei hemoragii căreia medicii nu-i dădeau de capăt, primise și Viaticul și avea febră mare, tatăl meu a trimis să-l cheme pe fratele Ieremia, care a venit imediat, cu toate că era aproape miezul nopții și afară era furtună. Întrebat fiin ce părere avea despre mama mea, el a răspuns: „Aveți încredere în Înstelata mea”, referindu-se la Măicuța Preasfântă despre care se știa că-i apăruse Slujitorului lui Dumnezeu îmbrăcată în mantie albă acoperită cu stele de aur; și de când fratele Ieremia a vizitat-o pe mama mea, aceasta s-a simțit mai bine chiar din dimineața următoare, scăzându-i febra și hemoragia, iar după trei zile s-a ridicat din pat sănătoasă și eliberată.
Ba mai mult, venind în casa noastră de la moșie, numitul Slujitor al lui Dumnezeu pentru a cere de pomană vin, după cum îi era obiceiul, aducând cu sine un butoiaș, cerându-i tatălui meu să i-l umple cu vin alb, tatăl meu i-a răspuns: „Frate Ieremia, îmi pare rău că nu te pot servi, căci vinul alb tocmai s-a terminat”. Totuși, fratele Ieremia a insistat și i-a spus tatălui meu: „Să mergem în beci”; tatăl meu a luat cheia de la beci și, însoțit fiind de fratele Ieremia și de alte persoane din casă, a deschis caneaua de la butoiul cu vin alb, care se terminase de mai multe zile, iar din butoi a ieșit atât de mult vin încât a umplut nu numai butoiașul, ci a mai ajuns pentru consumul casei timp de mai multe zile.
Mai mult, mergând fratele Ieremia împreună cu un alt călugăr, chemat fratele Tommaso, de asemenea considerat ca Slujitor al lui Dumnezeu, ca să facă mături din ramuri undeva, înspre muntele de lângă San Martino și oprindu-se ei după ceva timp la o fermă pentru a se odihni, i-a spus fratele Tommaso: „ Dacă am găsi câțiva struguri pentru a ne potoli foamea”, iar fratele Ieremia i-a răspuns: „ Să ne încredem în Dumnezeul cel binecuvântat” și, odată făcute măturile și întorcându-se sub copacul sub care se odihniseră și unde își lăsaseră traistele, au văzut că vița cățărată pe pom era încărcată de struguri; văzând ei aceasta, i-au mulțumit lui Dumnezeu, iar fratele Ieremia a spus: „Aceștia sun strugurii Domnului!” și i-au mâncat. Și, întorcându-se la mănăstire cu măturile, s-au oprit la casa noastră, iar fratele Tommaso a povestit ce se întâmplase și fratele Ieremia a confirmat acestea.
(SRC, 147 și urm; Donna Anna Pistaccio, nobilă napolitană)
19. Cum fratele Ieremia l-a vindecat pe un bolnav părăsit de medici
Eu știu și am auzit spunându-se că fratele Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu haruri supranaturale, printre care și harul de a face minuni. Alături de alții, și eu pot afirma că, fiind eu în casa mamei mele, a venit Carlo Massagrugno, fratele mamei mele și fiind el în numita casă, s-a îmbolnăvit de fierbințeală rea, febră care l-a redus în așa hal încât nici medicii nu mai știau ce să facă și era el la sfârșitul vieți, vegheat zi și noapte de cei din casă. Atunci i-a venit în minte mamei mele Slujitorul lui Dumnezeu, fratele Ieremia, pe care a trimis imediat să-l cheme, iar Slujitorul lui Dumnezeu, plin de solicitudine, a venit imediat și sosind el, mama mea i-a ieșit în întâmpinare și i-a povestit despre boala fratelui său și ce s-a întâmplat. Fratele Ieremia i-a spus: „Vreau să mă rog lui Dumnezeu pentru el” și a intrat în camera unde era bolnavul, iar numitul bolnav Carlo i-a luat în mâini cingătoarea fratelui Ieremia, l-a pus peste el și a luat o altă bucată de frânghie ca să-și facă fratele Ieremia cingătoare. După ce a mai rămas puțin în acea cameră, fratele Ieremia a plecat, iar bolnavului i-a rămas cingătoarea fratelui Ieremia, pe care o ținea cu mare credință și devotament. În acea noapte bolnavul s-a odihnit, cum nu se mai odihnise de mult timp, de parcă ar fi fost sănătos.
Dimineața următoare, venind medicii în vizită, l-au găsit pe bolnavul Carlo mult mai bine și după câteva zile s-a însănătoșit și a mai trăit mulți ani după aceea fără a mai fi suferit de acea boală.
Îmi mai amintesc și următorul fapt: trimițând mama mea pe cineva să-l întrebe pe fratele Ieremia ce părere avea despre boala lui Carlo, fratele Ieremia i-a răspuns: „Fiți liniștiți, căci în această noapte un frate s-a rugat Sfintei Fecioare, iar Sfânta Fecioară vrea ca să-i împlinească ruga”. Iar despre acest fapt, îmi amintesc bine, s-a vorbit mult în casa mamei mele, fiind considerat ca o mare minune. Vestea despre cele întâmplate s-a răspândit printre vecini și în întreaga zonă și îmi mai amintesc că numitul Carlo a luat cu sine la Lucera numita cingătoarea respectivă, pe care a ținut-o ca pe o relicvă.
(Sr. Eugenia de Ianuario, călugăriță capucină)
20. Cum fratele Ieremia a murit ca victimă a carității
Fratele Ieremia mergea bucuros în vizită la mirenii bolnavi, chiar dacă de cele mai multe ori era ocupat cu îngrijirea călugărilor bolnavi de care se îngrijea, însă nu pentru acest lucru nu-l împiedica să meargă și la bolnavii de afară, dacă ascultarea o poruncea, iar aceasta o făcea cu promptitudine și cu bucurie, făcând și una și alta cu multă și deosebită dragoste.
În ultimii ani ai vieții, fiind bătrân și suferind, chemat fiind de Don Giovanni dAvalos, care rea bolnav la Torre del Greco, localitate aflată la opt mile distanță de Napoli, ascultând de superiori, s-a dus cu multă bucurie, neținând seama că era iarnă și ziua era friguroasă și bătea vântul de părea că se rupeau copacii. Cu toate acestea, puțin îi păsa de trebuia să pătimească pentru a-și face datoria față de cei bolnavi, cum de altfel s-a și întâmplat, căci numitul don Giovanni l-a ținut două zile lângă el.
Întorcându-se la mănăstirea Neprihănitei Zămisliri, fratele Ieremia s-a îmbolnăvit și avea fierbințeală și înțepături, boală despre care medicii credeau că se datorează frigului îndurat pe cale, iar el a îndurat suferința cu multă răbdare până la sfârșit, spunând că murea bucuros pentru că împlinise sfânta ascultare și se milostivise de aproapele. A mai spus că Preasfânta Fecioară i-a dăruit harul de a muri, iar aceasta o spunea cu mare bucurie și cu toate acestea degetul chipul Maicii Sinte pe care îl ținea în fața patului de suferință.
Împrăștiindu-se vestea că era pe patul de moarte, o mare mulțime de oameni a venit la mănăstirea noastră, printre care și multe persoane de vază ce veneau să se încredințeze rugăciunilor sale, iar fratele Ieremia, după ce a primit toate sacramentele a murit în ziua de 5 martie, pe la ora 22, iar sufletul său a plecat să se bucure de roadele marii sale milostiviri.
Iar acum, după ce a murit el, chiar dacă nu lipsesc frați buni care fac același lucru din dragoste față de aproapele, la nivelul fratelui Ieremia cine poate ajunge? Iar noi l-am plâns mult, ca și cum a fost mama noastră!
(SRC 70 și 78; Fr. Pacifico da Salerno și Fr. Placido piemontese)
CONCLUZIE
Am ascultat mai multe glasuri; voci ale martorilor oculari, voci simple, spontane, care au reevocat cu candoarea aceluia care a văzut lucruri minunate, virtuțile evanghelice ale Venerabilului frate Ieremia. Din linia rigidă și standardizată în mod necesar al unui proces juridic, iese la iveală o figură minunată, luminoasă, plină de viață. Prind viață în ceastă povestire aproape dramatică episoade și exemple din cea mai genuină tradiție ascetică, virtuțile cele mai tari ale vieții călugărești: umilința, simplitatea, rugăciunea, curăția, ascultarea, sărăcia, pocăința, răbdarea. Ni le reamintesc toate acestea și ne fac o sinteză mișcătoarele cuvinte ale confraților: „Iar acum, după ce a murit el, chiar dacă nu lipsesc frați buni care fac același lucru din dragoste față de aproapele, la nivelul fratelui Ieremia cine poate ajunge? Iar noi l-am plâns mult, ca și cum a fost mama noastră!” (Cfr. Nr. 20).
Fratele Ieremia a rămas în amintirea tuturor acelora care i-au fost alături – ca și de-a lungul istoriei – Eroul și Martirul milostivirii, fratele care era atât de bun cu frații săi încât aceștia să-i simtă dulceața iubirii sale ca pe aceea a unei mame. Iar el a avut cu adevărat o inimă de mamă pentru toți cei care sufereau și contemporanii săi s-au întrecut în a da mărturie entuziasmantă despre marea sa bunătate, „cunoscută chiar și animalelor și pietrelor…” (Cfr. Nr. 5-9).
Spre această bunătate sufletească ne îndreptăm azi privirea, ca spre o oază din pustiul acestei lumi și îi invităm să apeleze la ea și pe toți aceia care, în dificultățile vieții, suspină după o mângâiere, după o ușurare.
Iar Domnul să-l preamărească pe Slujitorul său cu slava sfinților, pentru bucuria întregii sale Sfinte Biserici și triumful Împărăției Iubirii!
Fragment din discursul papei Ioan al XXIII-lea la proclamarea virtuților eroice ale fratelui Ieremia
(Cfr. Osservatore Romano din 19 dec. 1959)
„Umilul frate laic i-a cerut într-o zi bunei sale mame să-i spună ce trebuia să facă ca să fie sigur de mântuirea veșnică. Iar buna femeie i-a arătat lumina ce ardea pe munte, adică Sfânta Biserică a Domnului. Iar acel tinerel, cu o îndrăzneală superioară vârstei și educației sale, a pornit la drum și nu a avut liniște până ce nu a poposit în cea de-a doua familie a sa, Ordinul Franciscan, floare aleasă a Bisericii Catolice, care i-a dat un nume nou, o haină sfântă, o minunată și evanghelică regulă de viață.
Patruzeci și șapte de umilă slujire; totdeauna vesel, generos, gata de a sluji!
În ochii nevinovați ai fratelui Ieremia se reflectau întinsele câmpii ale patriei sale pământești, la care el se gândea cu filială duioșie. Însă nu-i era străin nici pământul Italiei. Poporul napolitan, atât de fermecător în aprecieri și entuziast în simpatiile sale, l-a iubit ăn viață și după moarte ca pe un fiu adoptiv.
Tot secretul sfințeniei acestui suflet binecuvântat constă în simplitatea gândirii, a luării deciziilor și a punerii lor în practică; totdeauna în fața Domnului, totdeauna încrezător în El, binedispus să primească inspirația divină și indicațiile ascultării. Este într-adevăr încurajator pentru noi!
Simplitatea este veșmântul potrivit pentru cel care, grăbindu-se spre Bethleem, vrea să fie sigur că se va găsi ca acasă la el lângă Sfânta Familie, care vrea să fie sigur că va înțelege limbajul Mariei și al Lui Iosif, că va interpreta corect divina tăcere a lui Isus”.
De prin cronici adunate…
Gânduri spirituale ale Fericitului Ieremia Valahul culese (din mărturii de epocă) de Pr. Ubaldo Oliviero, O.F.M. Cap., Rectorul Sanctuarului „Fericitul Ieremia Valahul” din Onești
Îți mulțumesc, Doamne, pentru că întotdeauna am slujit și niciodată nu am fost slujit, pentru că întotdeauna am fost un supus și pentru că niciodată nu am poruncit altora…
*
Să ne punem speranța în Sângele lui Cristos vărsat pentru noi și în Preasfânta Fecioară Maria, care este măicuța noastră…
*
Te vei mântui dacă vei pune în practică trei lucruri: curăția conștiinței; umilința și iubirea față de aproapele; să-l ai pe Dumnezeu ca Tată, pe sf. Fecioară ca Mamă, iar pe îngeri și sfinți ca frați și mijlocitori…
*
Să-l iubim pe acest mare Dumnezeu, căci merită să fie iubit; să nu-l insultăm, căci este atât de bun și binevoitor cu noi și a făcut lucruri mari pentru noi…
*
Fiul meu, nu pierde timpul cu vorbe deșarte, du-ți la împlinire cu vrednicie munca ta, pentru că doar astfel îl vei putea iubi cu adevărat, slujindu-i, pe Dumnezeu; iar atunci când îți mai rămâne timp, reculege-te și roagă-te, ca astfel să împlinești în tine slujirea Martei și a Mariei…
*
Acolo unde este pace, este Dumnezeu, iar unde nu este pace, este diavolul; unde este Dumnezeu, acolo este tot binele, unde este diavolul, este tot răul…
*
Zgârcenia este izvorul tuturor lipsurilor…
*
Dragostea față de aproapele este mai presus decât extazul; aceia față de care Dumnezeu se milostivește și le dăruiește acest har al extazului, rămân obligați față de Dumnezeu; însă dacă cineva care se ostenește în iubirea față de frații săi din dragoste de Dumnezeu, este însuși Dumnezeu care rămâne dator față de el…
*
O, măreție a lui Dumnezeu! Cum să nu rămânem uimiți atunci când admirăm acest spectacol minunat pe care ni-l oferă cerul, cu mult mai mare și profund decât îl putem înțelege și pătrunde cu o simplă privire. Mie îmi ajunge! Îți spun că noi am putea vedea același cer unde locuiește Dumnezeu împreună cu cei aleși, dacă nu ar fi tocmai limpezimea lui să ni-l ascundă. Domnul însuși a decis aceasta, tocmai pentru a ne dori tot mai mult să-l vedem în paradis…
*
Nu am o chilie a mea pentru că nu am cu ce să plătesc chiria…
*
Atunci când se construiește ceva fără să fie cu adevărat necesar, se construiește pentru a plăti suferințele viitoare din purgator…
*
Îți spăl eu hainele, am mai multe de spălat, astfel nu se consumă atâtea lemne de foc…
*
Fără umilință, curăție sufletească și puritate trupească, nu se poate ajunge în paradis…
*
Curăția inimii îi place lui Dumnezeu…
*
Dumnezeu este drept și milostiv, iar Maica lui Dumnezeu este plină de milostivire și este Măicuța noastră…
*
Aș vrea să zbor ca păsările, liber și ușor, spre cer…
*
Pentru a ajunge aici, am practicat toate meseriile: am lucrat ca zilier în construcții, am săpat pământul, am îngrijit animalele, am slujit unui medic și unui farmacist; doar două meserii nu am practicat: aceea de paj și aceea de zbir…
*
Suferinței nu trebuie niciodată să i se spună: nu pot…
*
Mi-aș da și lumina ochilor pentru săraci, pentru că săracii se roagă cu simplitate și umilință, iar rugăciunile lor sunt bine primite de Măicuța lui Dumnezeu; ea așteaptă și primește cu multă bunăvoință rugăciunile celor săraci…
*
Secretul, puterea rugăciunii „Tatăl nostru” constă în a revărsa, cu încredere filială, propria inimă în inima Tatălui…
*
Ce păcat că nu cunoaștem îndeajuns toate subtilitățile iubirii infinite a Tatălui…
*
Dumnezeule, dragostea inimilor noastre: te iubesc din toată inima, doar din dragoste față de dragostea Ta și pentru Tine însuți, deoarece ești demn să fii iubit…
*
De data aceasta nu mai scap, însuși Maica Domnului mi-a dezvăluit-o; știu că este un pas dificil, însă eu mi-am pus încrederea în Măicuța noastră…
*
Nu mai am nevoie de nimic, dragostea frățească este mai mult decât îndestulătoare, medicamentele sunt îndeajuns, însă nu mai folosesc la nimic, deoarece voi muri și voi merge să-i întâlnesc pe prietenii mei…
*
Acum voi merge să-i întâlnesc pe șchiopii și ologii mei…
*
Acum trebuie să te las, nu vom mai fi împreună, căci trebuie să merg în altă țară…
*
* *