… de ce m-ați căutat?

Ne propunem să parcurgem împreună acest proiect vocațional, privind spre adolescentul Isus, și spre procesul lui de creștere, care nu a fost simplu, nici pentru el și nici pentru cei care l’au însoșit în acest drum de maturizare; umană, spirituală, psicologică și socială.

Odată cu creșterea lui umană s’a cristalizat și vocația lui.

CREȘTEREA LUI ISUS

Ne apropiem de creșterea lui Isus cu respect profund față de misterul inexplorabil al Omului-Dumnezeu și cu conștiința că plinătatea maturizării sale umple și dă sens creșterii noastre umane și în credință, făcută din fragilități și har, din păcat și iertare.

Povestirea lui Luca a copilăriei și a vieții ascunse a lui Isus, recitită în cheia proceselor de creștere, prezintă, în realitate, și o descriere a parcursurilor, a conținuturilor și a țintelor fiecărei creșteri umane și spirituale.        

Ne vom opri, mai ales, asupra a două părți ale povestirii lui Luca: Isus rătăcit în templu și viața ascunsă la Nazaret (Lc 2, 46-52), și cele trei momente care preced prima manifestare a lui Isus, adică botezul, genealogia și ispitirile (Lc 3, 21-4, 13).

Povestirea lui Luca constituie o „noutate evanghelică” în contextul cultural al timpului.

În antichitate, a fi copil era asemenea unei stări de inferioritate și, de aceea, termenul grec „pais” putea fi referit și la sclavi sau sclavie, care, asemenea copiilor, ocupă ultima treaptă pe scara socială. Cu Isus… concepția se schimbă radical.

Pentru aceste motive, atenția și spațiul pe care Luca le acordă diferitelor momente și evenimente ale creșterii lui Isus, devin un mesaj semnificativ și o pildă pentru creșterea noastă.          

De la Ierusalim la Nazaret: începe adolescența lui Isus.

De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu? (sau) că eu trebuie să stau în casa Tatălui meu? (Lc 2, 49).

Sunt unicele cuvinte ale lui Isus, înainte de ministerul public, care ne sunt transmise. Sună ca o declarație clară și decisă de autonomie, de diversitate față de părinți. Isus proclamă că s-a terminat copilăria sa, timpul în care fiecare copil trăiește uniune cu lumea părinților. A început adolescența, perioada în care băiatul se îndepărtează progresiv de familie, oferă spațiu propriei individualități, prezintă gusturi, idei, dorințe diferite de cele ale părinților și este îndreptat constant spre căutarea de sine și a unicității sale față de rudele lui. Întrebările care traversează această fază a vieții sunt:

Cine sunt eu și cine trebuie să devin?

Ce sens are și trebuie să aibă viața mea? Care va fi vocația mea în lume și în istorie?

Este vorba despre o căutare serioasă și problematică, care provoacă frământări profunde și îndelungate, atât în adolescent, cât și în părinții și formatorii săi.

Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și cu mine te-am căutat îngrijorați (Lc 2, 48).

Întrebarea Mariei exprimă durere, preocupare și un reproș clar. Este evidentă tulburarea părinților lui Isus. Fiul lor s-a manifestat diferit față de cum îl cunoșteau. Se întâmplă deseori ca părinții și fiii să-și dea seama cu mai multă claritate de sfârșitul copilăriei tocmai atunci când se află ”departe-de-casă”. De acum, Isus are moduri de a vedea diferite, de-a dreptul de neînțeles, față de cele ale lui Iosif și ale Mariei.

Însă ei n-au înțeles cuvântul pe care li-l spusese (Lc 2, 50).         

Simplitatea lui Luca este încântătoare. Nici o forțare pentru a schimba realitatea: nici un Isus mai supus, nici părinți mai capabili de a înțelege. Luca înregistrează faptul în cruzimea lui: părinții nu înțeleg explicația oferită lor de către fiul. După prima neînțelegere, care a dus la rătăcirea lui Isus – nu s-au înțeles asupra timpurilor și asupra modurilor în care să se reîntoarcă la Nazaret – urmează o alta și mai mare. Poate deja rătăcirea are această semnificație de început a unei noi „faze” în familia din Nazaret: perioada în care părinții și fiii nu se înțeleg. Există un mod de a nu se înțelege care este sănătos, deoarece aparține creșterii: este vorba despre o fractură generațională necesară, chiar dacă este dureroasă. Luca ia act de acest fapt. Atunci când într-o relație interpersonală (educativă sau paritară) înțelegerea devine dificilă, în pofida bunăvoinței, trebuie să ne întrebăm dacă nu este momentul să revedem, poate să schimbăm sau, în orice caz, să facem ca raportul să evolueze.

Între părinți și fii, faptul de a nu se înțelege este unul dintre semnele că băiatul devine adolescent, că începe drumul dureros al separării.

Maria păstra toate acestea în inima ei (Lc 2, 51).

Așa cum a păstrat evenimentele îmbucurătoare și misterioase ale nașterii fiului (Lc 2, 19), tot așa Maria păstrează aceste fapte și cuvinte de neînțeles pentru ea.

Din povestirea lui Luca reiese, în mod clar, atitudinea fundamentală a oricărei relații educative și anume respectul misterului unui om care crește, acceptarea senină a momentelor în care nu se poate forța, sau nu trebuie să se forțeze silențiul celuilalt. De fapt, nevoia sa este aceea de a se distanța de părinți, de a-și proteja cu grijă misterul propriei unicități, al vocației pe care o vede conturându-se în interiorul său în mod decis, dar încă nu clar, ca o lumină care vine din profunzime și cere reculegere.

Pentru noi, creștinii, este vorba de a respecta misterul Duhului Sfânt care, așa cum ar spune Augustin, construiește unicitatea persoanei în intimitatea cea mai profundă.

Maria păstra toate acestea, meditându-le în inima ei.

Cine educă are sarcina de a fi păstrătorul amintirii. Trebuie să-și „amintească”, pentru a-și oferi sieși și celui care îi stă în față un orizont de înțelegere a istoriei care se construiește; trebuie să poată povesti viața celuilalt surprinzându-i conexiunile și secvențele, de neînțeles pentru cel care trăiește pe propria piele aventura riscantă, dar fascinantă a creșterii. Maria a împlinit într-un mod virtuos această sarcină, transformând această păstrare în povestire.

Apoi (Isus) a coborât cu ei, a venit la Nazaret și era supus lor (Lc 2, 51).

Această întoarcere acasă, această supunere nu răspunde, așa cum ar putea părea la o primă vedere, unei necesități moraliste de reparație față de neînțelegerea precedentă. Ea descrie, în schimb, cu stilul simplu și profund al lui Luca, cealaltă caracteristică a adolescentului: necesitatea de a mai rămâne acasă, de a se pregăti, de a continua căutarea.

De fapt, primele intuiții referitoare la propria identitate și vocație, indică doar pornirea la drum, care va conduce la autonomia afectivă și morală, la capacitatea de responsabilitate. Luca ne spune pur și simplu că Isus își trăiește propria adolescență: nu este încă pregătit și nici matur să înceapă misiunea ce i-a fost încredințată de Tatăl.           

Trebuie să rămână acasă, trebuie să trăiască legea de neeliminat a creșterii, care este ambivalența dintre autonomie și supunere, dintre a se încredința și a experimenta.