Darul indispensabil al fraților laici pentru Ordinul nostru

 Darul  indispensabil al fraților laici
pentru Ordinul nostru

Scrisoarea Ministrului general, cu ocazia celui de-al V-lea centenar al nașterii sf. Felix din Cantalice și al celui de-al III-lea centenar al nașterii sf. Felix din Nicosia

Tuturor fraților Ordinului,
Surorilor Clarise Capucine

1. Să celebrăm Sfințenia

Dragi frați și surori,
Anul în curs ne dăruiește două aniversări foarte semnificative: al cincilea centenar al nașterii sfântului Felix din Cantalice, o așezare din Valea Reatină și al treilea centenar al venirii pe lume al unui alt Felix, din Nicosia, în Sicilia. Amândoi și-au trăit vocația ca frați laici și și-au petrecut cea mai mare parte din viață trăită în Ordin exercitând slujirea de cerșetor. Viața lor a fost susținută de harul lui Dumnezeu, căruia i-au răspuns cu zel și pasiune, și-au trăit slujirea de a cere de pomană ca pe o ocazie de a vesti, cu simplitate și umilință, Evanghelia. Biserica, ridicându-i la cinstea altarelor, i-a rânduit drept pildă și năzuință pentru poporul lui Dumnezeu. Cu privire la viața sfântă a fratelui Felix din Cantalice, am scris deja o scrisoare întregului Ordin, amintind cele trei veacuri de la canonizarea sa1

2. Fratele Felix din Nicosia

În urmă cu zece ani, Sf. Părinte Benedict al XVI-lea l-a proclamat sfânt pe Felix din Nicosia, frate capucin: în rândurile ce urmează vreau să reamintesc succint datele fundamentale și principalele aspecte ce caracterizează viața confratelui nostru sfânt.
Felix s-a născut la Nicosia, în Sicilia, pe 5 noiembrie 1715 și a trebuit să aștepte îndelung decizia capucinilor din acel timp ca să fie acceptat la viața noastră. A fost primit când avea 28 de ani și, timp de peste 43 de ani, a exercitat slujirea de frate cerșetor în orășelul unde s-a născut

A răspuns chemării Domnului alegând să fie fratele tuturor, un frate conform Evangheliei. Continuul său pelerinaj pe străzile orășelului Nicosia i-a dat ocazia să-i întâlnească pe toți; asprimea întemnițaților și nevinovăția copiilor, tăria muncitorului și slăbiciunea bolnavilor, amărăciunea celor umiliți și neobrăzarea celor violenți, însă față de toți a folosit arma pe care  o păstra în desaga sa: iubirea Aceluia care a murit pe cruce pentru toți (1Cor 8,11). Despre el se povestește că atunci când se găsea lângă cineva care înjura, mai întâi îngenunchea și spunea de trei ori „Gloria Patri”, apoi se ridica și îl invita pe respectivul să se îndrepte.

Îmbrățișând sărăcia, a acceptat  să se despoaie atât de lucrurile materiale, cât și de voința sa, iar aceasta l-a făcut să devină un om liber și fericit. Era un om simplu și tăcut, capabil însă să pătrundă în sufletul oamenilor. Viața  fratelui Felix devenise limpede prin prezența lui Dumnezeu. Iată de ce mulți bărbați și multe femei ale timpului său au adunat și transmis multe întâmplări miraculoase legate de viața sa. A murit la Nicosia, la ceasul al doilea din noapte, pe 31 mai 17872.

3. Frați laici sfinți

Cei „doi Felix” ai noștri fa parte dintr-o numeroasă ceată de prezențe luminoase care au făurit istoria noastră, iar celebrarea aniversării nașterii lor a făcut să crească în mine dorința de a cinsti sfințenia lor împărtășind cu voi, dragi frați și dragi surori, câteva gânduri cu privire la vocația noastră de frați capucini și, mai ales, cu privire la frații laici3. Scriu acestea conștient fiind că sunt întregi zone ale Ordinului nostru unde prezența fraților laici este pe cale să dispară, sau nu este deloc apreciată. Această situație, dacă nu se va schimba radical, va avea consecințe nefaste asupra originalității și integrității charismei noastre franciscan-capucine. Voi încerca să motivez această afirmație a mea plecând de la situații concrete.    

a) Atunci când te întreabă: „Cine ești?”

Dragă frate, atunci când cineva te întreabă „cine ești”, sau atunci când te prezinți, ce răspunzi, ce expresii folosești? Care este răspunsul său imediat? Spui: „Sunt un frate capucin!” și aștepți să fie, eventual, interlocutorul tău să-și ceară să-i explici mai pe larg  ce înseamnă „un frate capucin”? Sau răspunsul tău este: „sunt un călugăr preot!”, sau, și mai mult, te definești plecând de la vreo funcție sau profesiune pe care o exerciți, spunând:„sunt paroh, sunt profesor, etc.!”. Sunt convins că din răspunsul la întrebarea: „cine ești?”, sau din prezentarea pe care ne-o facem nouă înșine, dezvăluim concepția pe care o avem cu privire la persoana noastră. Atunci când spun: „Sunt un frate capucin!”, afirm mai întâi că sunt un consacrat, un călugăr care ține de Ordinul Fraților Minori Capucini. Declar  că am făcut o alegere în viață, că aparțin unei fraternități, mă definesc a fi o persoană  care dorește să aibă legături cu alți frați și surori. Indirect, afirm și paternitatea lui Dumnezeu în legătură cu persoana mea. Când spun:„Sunt un frate capucin”, evoc marea fraternitate a Ordinului, fără nici o distincție sau selecție, afirmând astfel nota distinctivă a minorității, căreia îi înțelegem semnificația, însă pe care deseori dăm  mărturie moleșită și o trăim fără vlagă în realitatea cotidiană.   

Atunci când cineva se definește pe sine ca „părinte”, „preot”, „paroh”, „profesor”, sau altele asemenea, există cel puțin pericolul ca primul răspuns, „sunt un frate capucin” să nu fie complet. Nu cred că poate fi justificat un astfel de răspuns  doar prin a voi facilitarea înțelegerii interlocutorului nostru ci, dimpotrivă, sunt convins că răspunsul nostru dezvăluie felul în care noi ne vedem pe noi înșine.         

b) A fi sau a rămâne?

Mai sunt și alte expresii în limbajul nostru, care dezvăluie convingerile noastre profunde. Uneori am ascultat afirmații de acest tip: „Acest tânăr bun, dotat din punct de vedere intelectual și uman, a decis să rămână simplu frate”. Mărturisesc că aceste cuvinte m-au făcut să mă mânii serios! Verbul „a rămâne” arată că persoanei la care se referă îi lipsește ceva, că vocația, slujirea sa este parțială, incompletă.  Ca și cum ai spune că consacrarea religioasă nu este suficientă pentru a da un sens deplin existenței unei persoane. Cred că această concepție cu privire la vocația fraților noștri laici influențează mult diminuarea „fraților” în Ordinul nostru și aduce cu ea riscul de moleșeală și de pierdere a semnificației profunde și autentice a Vieții consacrate. Limbajul folosit pentru a defini vocația fraților noștri  nu este prea potrivit, titluri ca „frate laic” sau „frate care nu este preot”, indică lipsa relației cu preoția ministerială4. Ar fi mai convenabil să vorbim despre „frate religios”*, însă nu cred să fie aici locul de a expune teologia stărilor de viață ale creștinului în cadrul Bisericii.        

Ce mă îngrijorează și mă întristează  este puțina considerație care există în interiorul Ordinului nostru cu privire la vocația „fratelui laic”, așa că nu este de mirare dacă numărul acestor frați scade progresiv. Sunt Circumscripții ale Ordinului unde nimeni nu alege să rămână frate, pentru că toți vor să devină preoți. Cunosc situații în care Ministrul provincial, sau Formatorii, în discuțiile cu un frate care posedă bune  resurse intelectuale și care poate  că a studiat și teologia, insistă ca să nu rămână simplu „frate”, ci să ceară să fie sfințit preot! Preocuparea excesivă de a a călăuzi pe tineri spre formarea la preoție va avea drept consecință dirijarea  progresivă a Ordinului nostru spre configurarea sa ca Ordin clerical și poate că ne îndoim de asemenea de reala consistență a consacrării religioase pentru a justifica și a da un sens unei alegeri de viață cum este cea a noastră5. A uitat oare ceea ce era sfântul Francisc?     

Slujitori și slujiți?   

Uneori, atunci când se discută despre personalul dependent care lucrează în casele noastre, aud aceste afirmații: „Păcat că nu mai avem deloc frați laici care să se ocupe și de problemele casei!”. Această situație trebuie să devină un prilej de a meditație și verificare, pentru a lua decizii în mod clar mai fraterne. Pe de altă parte, dacă cineva dintre noi are darul de a fi un bon bucătar, croitor, sau mai șiu eu ce, nu văd pentru ce acest tip de activitate nu poate fi considerată, pe lângă o slujire utilă fraternității, și o activitate care dă un sens vieții sale6. Foarte des divizarea dintre aceia care se ocupă de lucrurile casnice și aceia care sunt ocupați cu slujirea preoțească sau cu activitatea pastorală conduce la crearea a două categorii de frați: aceia care slujesc și cei care sunt slujiți: În acest sens, cel de-al VII-lea CPO afirmă: „Orice slujire în casele noastre să fie împărtășită corespunzător, astfel încât toți frații să participe,  în temeiul vocației lor”7. Iar Constituțiunile noastre reînnoite, prevăd: „Viața noastră în sărăcie și minoritate cere ca fiecare dintre noi să ia parte, pe cât posibil, la muncile casnice, în spirit de fraternă comuniune. Astfel de participare favorizează reciproca dependență și ajutorul reciproc, reflectă fraternitatea și conferă credibilitate vieții noastre. Munca oricărui frate nu îl scutește de îngrijirea casei și de serviciile zilnice în fraternitate; să ni le asumăm ca pe o parte integrantă a vieții noastre de zi cu zi”8.  Mă întreb doar pentru ce atâta chin în a pune în practică aceste repetate îndemnuri cuprinse în texte esențiale ale Ordinului nostru?         

4. Itinerariu formativ adecvat pentru frații laici

Considerațiile expuse până acum au drept consecință și dificultățile și incapacitatea de a gândi și dezvolta itinerarii formative care să permită fraților să îndeplinească o slujire utilă și calificată pentru fraternitate, Biserică și Societate.  În general, aceia care se simt chemați să fie frați laici, sunt incluși în itinerariile formative prevăzute pentru candidații la preoție Aceasta înseamnă că fratele laic este perceput mai mult ca o excepție și de loc ca o regulă. În vizitele mele la Circumscripțiile Ordinului am notat că există încă o puternică tendință ca persoana să fie luată în considerare plecând de la utilitatea muncii sale, și nu de la identitatea persoanei consacrate lui Dumnezeu și chemată să-și dăruiască viața. În formarea inițială, ca și în cea permanentă este necesar să se insiste asupra Vieții consacrate  ca fiind desăvârșirea și împlinirea existenței. Înrădăcinat în acest spirit, consacratul va putea să parcurgă o formare profesională ce se va transforma într-o modalitate  de dăruire a propriilor energii  și a propriului talent, ținând cont de nevoile fraternității locale sau Provinciale. Mulți frați, mai înainte de a se alătura Ordinului nostru, au practicat activități profesionale sau profesat arte și meserii care, continuate în Fraternitate, devin o resursă și o mărturie foarte semnificativă.   

Deseori aud spunându-se că lumea nu înțelege vocația fratelui laic. Această afirmație îmi sună ca o înfrângere, pentru că dezvăluie chinul nostru în a da mărturie despre  darul și charisma pe care viața consacrată o reprezintă pentru Biserică. Anul Vieții Consacrate, promulgat de Papa Francisc, este o frumoasă oportunitate pentru a privi cu gratitudine și stupoare la acest ofrandă din care facem parte, și să cerem cu umilință Duhului Sfânt ca viața noastră de zi cu zi să se transforme într-o „explicație esențială” a semnificației profunde a profesării Îndemnurilor evanghelice.                  

5. Identitatea noastră fraternă

Prin aceste rânduri îmi reînnoiesc speranța și mă rog ca Biserica să ne ajute cu adevărat, și prin accesul la anumite slujiri și responsabilități, la recunoașterea deplină a vocației de fi  frate laic. Situația actuală nu permite fraților laici accesul la determinate  responsabilități, cum ar fi aceea de guardian, vicar provincial, custode, ministru provincial, iar acest tip de diferențiere transmite și ea un semnal că fraților laici le lipsește ceva! În momentul de față este ușor de obținut dispensa pentru slujirea de „guardian”, însă nu și pe superior major9. Însăși cererea unei dispense ne arată că ne aflăm în fața unei „obstacol”!

De ani buni cerem și insistăm pe lângă Sfântul Scaun pentru a ne fi acordată grația de a trăi pe deplin ceea ce Sfântul Francisc a prescris în Regula sa, adică ca toți membrii Ordinului nostru să poată fi aleși sau numiți în toate slujirile și oficiile prevăzute de Constituțiunile noastre. Ajunge să citim, de exemplu, capitolul șapte al Regulei aprobate, pentru a ne da seama de aceasta10. Diverse Capitule generale au apărat și susținut această cauză. Mi se pare util să reamintesc două texte votate la ultimul Capitul general în legătură cu identitatea noastră fraternă:

„Al 84-lea Capitul general susține munca depusă pentru clarificarea identității noastre franciscane în acord cu Conciliul Vatican II și cu Magisteriul Bisericii și sprijină pe deplin continuarea acesteia pe aceeași linie, în perfectă coerență cu punctele principale aprobate la recentele Capitule generale și conținute în actualele noastre Constituțiuni aprobate de Sfântul Scaun (cfr. Const. 83,5-6;84,3-5;115,6).          

„Al 84-lea Capitul general încredințează Duhului Sfânt și judecății prudente a Ministrului general și Definitoriului său, continuarea eforturilor referitoare la o soluționare pozitivă a propunerii ce privește identitatea noastră ca frați. Noi dorim să avem privilegiul de a trăi conform charismei fondatoare  a sf. Francisc, care a fost aprobată ca atare de autoritatea apostolică a Papei (cfr. PC 2,2b; can. 578; propoziția 10 a Sinodului Vieții Consacrate, 1994; Vita consacrata 61)11.

Vreau, de asemenea, să scot în evidență cât au insistat asupra argumentului doi dintre predecesorii mei, fr. Flavio Roberto Carraro (1982-1994) și fr. John Corriveau (1994-2006), care nu au scăpat nici o ocazie de a prezenta această doleanță autorităților competente. Același lucru trebuie spus și despre precedentele Capitul generale.  

Aceeași cerere este împărtășită și de celelalte familii franciscane (OFM, OFM CONV, TOR); ne-am adresat împreună Sfântului Părinte pentru a cere grația mai sus menționată. Și Ordinele monastice se mișcă în acest sens. Am avut ocazia să mă adresez personal, atât Papei Benedict al XVI-lea, cât și Papei Francisc, am prezentat cererea noastră responsabililor Congregației pentru Viața Consacrată, iar problema a fost adusă în discuție de mai multe ori în timpul Adunărilor Uniunii Superiorilor Generali. 

Sperând într-un răspuns pozitiv la cererea noastră adresată Sfântului Scaun, doresc să mai spun câteva cuvinte cu privire la o îngrijorare expusă mai sus: progresiva clericarizare a Ordinului nostru. Să fie oare o căutare a prestigiului? Sau, dimpotrivă, o lipsă de credință? Sunt conștient că provoc și sper să fie o provocare salutară. Teama mea este că se va pierde din ce în ce mai mult sensul consacrării religioase, vocație ce cuprinde dorința de dăruire totală și exclusivă a propriei vieți lui Dumnezeu și omenirii întregi. Dăruirea de sine lui Dumnezeu și fraților, care se adapă zilnic din Evanghelie, cum au făcut cei „doi Felix”, reprezintă o motivație puternică care face din opțiunea de  frate laic un răspuns deplin și complet la invitația „Vino și urmează-mă” pronunțată de Isus.   

Atunci când mă gândesc la vocația și la mărturia surorilor noastre Clarise capucine, ca și a tuturor celorlalte consacrate, rămân edificat, pentru că nu au nevoie să fie hirotonite, însă dăruiesc mărturia lor cu simplitate, trăindu-și pe deplin consacrarea.           

Ajunși aici, la fel ca și la alte scrisori precedente, parcă aud obiecțiile și criticile binevoitoare ale confraților: „frate Ministru, pentru ce  nedreptățești ministerul preoțesc” sau și mai mult „oare această egalitate cu orice preț nu va estompa oare darul pe care prezbiteratul îl reprezintă pentru Biserică”. Nimic din toate acestea! Așa cum am fost în stare și doar cu intenția de a provoca o meditare, am voit să scot în evidență originalitatea vocației noastre, despre  care condiția de viață a fraților noștri laici  dă mărturie într-un chip remarcabil și iată și ce ne  adună împreună: Urmarea lui Isus în Viața consacrată. „Francisc i-a primit în prima fraternitate pe toți cei ce doreau să împărtășească idealul său minoritic; printre aceștia erau și preoți”12.

6. Concluzie

Dragi frați și dragi surori, în anul Vieții consacrate, sărbătorim două aniversări semnificative, care ne istorisesc sfințenia a doi dintre frații noștri laici. Să ne folosim de acest fapt ca pe o ocazie de convertire, de redescoperire a sensului  și a actualității vieții religioase. Invit pe fiecare frate să se întrebe cu simplitate și în adevăr: „Cum îmi trăiesc consacrarea?”. Răspunsul la această întrebare să devină apoi subiect de împărtășire, de susținere reciprocă, de comunicare, în credința că va ajuta calității relațiilor noastre fraterne. Să ne ajutăm să dăm mărturie oamenilor timpului nostru despre primatul lui Dumnezeu și cum această apartenență  a noastră este capabilă să dea naștere la raporturi unde iubirea, întâmpinarea, milostivirea, solidaritatea sunt elemente constitutive.

Vreau să închei această scrisoare invitând toți frații Ordinului să se unească gratitudinii mele pentru fiecare frate laic prezent în fraternitățile noastre.

Domnul să vă binecuvânteze și să vă păstreze în iubirea sa!          

Roma, 5 aprilie 2015,
Solemnitatea Învierii Domnului              

Fr. Mauro Jöhri,
Ministru general OFMCap 

Traducere de fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap


Note:

1 M. Johri, Scrisoare Circulară, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la canonizarea sf. Felix din Cantalice (1515-1587), în Analecta Ordinis Fratrum Minorum Capuccinorum, 128 (2012) 410-414.   

2 Pentru a ști mai mult, vezi: Pe urmele sfinților. Sanctoralul capucin, Ed. Magic Print, 2014, coord. Fr. Leon Budău; Traducere după: Constanzo Gargoni, Sulle orme dei santi, seconda edizione riveduta e aggiornata, Ed. Padre Pio da Pietrelcina, 2012.  

3 Îmi dau seama că  repun în discuție, într-un anumit fel,  cugetările mele cu privire la acest aspect, cuprinse în scrisoarea Identitate și apartenență capucină de anul trecut.

4 Mi se pare interesant modul în care cel de-al VII-lea CPO, tratând problema privitoare la „Viața noastră în minoritate”, a simțit necesitatea de a preciza figura preotului (capucin) minor, însă nu și pe aceea a fratelui, fiind aceasta suficient de clară din acest punct de vedere. Vezi numărul 35 ș.u. 

* Personal, prefer termenul încetățenit în mentalul comun, acela de „călugăr, călugăr simplu”, întrucât în limba română termenul „religios” este destul de ambiguu, trimițând imediat la „duhovnicesc, bigot, evlavios, bisericos, habotnic, mistic” și altele, însă  prea puțin la  o persoană în sine (nota trad.).  

5 Mi s-a cerut de către mulți confrați care activează în pastorala vocațională să scriu o scrisoare întregului Ordin, având acest argument. Sper să reușesc, mai devreme sau mai târziu, însă până atunci îndrăznesc să cer tuturor să aibă curajul de a propune vocația fratelui laic ca având o dimensiune ce corespunde pe deplin  trăirii noastre ca frați capucini.

6 Îmi doresc ca următorul Consiliu Plenar al Ordinului, având ca temă „Harul de a munci”, să discute și acest tip de probleme și să ne ajute să dezvoltăm o concepție tot mai respectuoasă cu privire la orice fel de activitate care „nu stinge spiritul sfintei rugăciuni și devoțiuni, căreia trebuie să-i slujească toate celelalte lucruri temporale” (Regula aprobată, V).

7 VII CPO, 7. Sublinierea din text îmi aparține.   

8 Const. 83,1-2. Sublinierea îmi aparține. 

9 Constituțiunile noastre precizează, în acest sens, la nr. 90,3: „În cadrul Ordinului, al provinciei și al fraternității locale, toate oficiile și slujirile trebuie să fie accesibile tuturor fraților, ținându-se cont, totuși, de acelea care necesită Ordinul sacru”.

10 „Iar miniștrii, dacă sunt preoți, să impună  cu milostivire ei înșiși acestora penitența; iar dacă nu sunt preoți, să facă să fie impusă de alți preoți ai Ordinului, după cum li se va părea lor potrivit, dup cum îi va inspira Dumnezeu”  

11 Actele celui de-al 84-lea Capitul general (coord. Fr. Carlo Calloni), Curia Generală a Fraților Minori Capucini, vol. II, Roma 2012, 471. 

12 VII CPO, nr. 36.    

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.