Convertirea

Convertirea

Omul care s-a îndepărtat de Dumnezeu și de adevărata sa vocație primește invitația serioasă, dar plină de bucurie de a se căi de căile sale de decădere și de a se converti la voința mântuitoare a lui Dumnezeu.

Isus începe activitatea sa publică cu invitația la convertire: „Timpul s-a împlinit; Împărăția lui Dumnezeu este aproape: convertiți-vă și credeți în Evanghelie!”(Mc 1,15). Isus Cristos, vestind Evanghelia Împărăției, a chemat oamenii la pocăință, adică la schimbarea radicală de ei înșiși în puterea căreia se începe a gândi, a judeca și a orienta viața spre acea sfințenie și iubire față de Dumnezeu care s-a manifestat în Fiul. Această convertire într-o nouă creatură, care începe cu credința și botezul, cere un efort constant de renunțare zilnică la noi înșine.

Deși convertirea presupune în mod necesar renunțări, mortificații și fapte de pocăință, aceasta nu este un mesaj de care creștinul trebuie să se teamă, dar un mesaj de bucurie: invitația de întoarcere la casa Tatălui, calea mântuirii, locul în care se reface din patima păcatului.

Convertirea înțeleasă în sensul ei profund evanghelic, nu este sinonimă cu renunțarea, cu reprimarea și tristețea, ci din contra, este sinonimă cu libertatea și bucuria deplină a vieții. Este o caracteristică fundamentală, este o realitate indispensabilă a vieții creștine care presupune orientarea ireversibilă a fiecărui creștin, spre binele suprem al vieții sale, în așa fel încât să nu se lase călăuzit de egoism, de patimi. Biserica ne încurajează mereu prin cuvintele lui Cristos care ne spune că: „Este mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire”(Lc 15,7). Prin urmare, convertirea este vestea cea bună adusă de Isus oamenilor din toate timpurile este o ofertă incredibilă pe care ne-o face Dumnezeu. Dar cu ce rezultate? Care este efectul? Ce înseamnă convertirea pentru noi? Convertirea este întoarcerea la Dumnezeu prin schimbarea totală a vieții.

Convertirea este restaurarea primei iubiri pentru Dumnezeul alianței (cf. Ier 3, 12-14). Este o reorientare a drumului în vederea întoarcerii la casa părintească: „Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu”(Lc 15, 18), spune fiul risipitor în starea sa de părăsire în pământ străin. Și când ajunge acasă, tatăl îl primește cu bucurie și în cinstea sa este celebrată o sărbătoare de bun venit.

De fiecare data la spovadă, noi spunem în actul de căință că vom fugi de orice prilej de păcat și totuși aproape la toate spovezile pe care noi le facem, mărturisim aceleași păcate. Oare nu ne pare rău, oare nu vrem să ne convertim? Ba da! Ne pare rău, vrem din toată inima să ne convertim, dar convertirea nu înseamnă o încetare a păcatului. Sau mai bine spus, convertirea nu înseamnă dispariția păcatului din viața mea. Păcatul va fi prezent mereu în viața mea, și trebuie să accept acest lucru.  A te converti înseamnă  a lupta zilnic împotriva păcatului și a accepta iertarea gratuită a  lui Dumnezeu.

Notele caracteristice ale convertirii sunt: recunoașterea păcatelor comise, pocăința, credința în Isus Cristos și angajamentul de a trăi porunca iubirii. Convertirea este posibilă numai prin harul lui Dumnezeu. Așa cum spune Isus: „Fără mine nimic nu puteți face”(In 15,5). Convertirea continuă și constantă la Dumnezeu este atât de importantă încât a constituit una dintre primele teme abordate mai întâi de profeții Vechiului Testament, apoi de Ioan Botezătorul, de Isus și de apostoli. Chemarea lui Dumnezeu la convertire nu a fost făcută în zadar. Sfântul Clement I spunea astfel: „Dacă parcurgem toate epocile prin care a trecut omenirea vom vedea că în fiecare generație, Dumnezeu a oferit modalitatea și timpul necesar convertirii tuturor acelora care au fost dispuși să se întoarcă la El”. Doar câteva exemple:

  • La predica profetului Iona, ninivitenii au crezut în Dumnezeu și s-au îmbrăcat în haine de pocăință de la cel mai mare până la cel mai mic. Pentru ei, convertirea a însemnat credința în Dumnezeu cel viu și adevărat, și schimbarea necondiționată a modului de viață (cf. Iona 3,1-10).
  • Psalmii revin de multe ori asupra ideii de convertire, a mărturisirii păcatelor și a iertării divine (Ps 32; 38; 103). Expresia mai desăvârșită a acestor sentimente este miserere (Ps 50), unde învățătura profetică a convertirii se transformă în întregime în rugăciune: mărturisirea păcatelor, cererea purificării interioare, ajutorul harului care poate schimba inima, orientarea spre o viață înflăcărată. Totuși, riturile exterioare de ispășire atrăgeau deseori criticile profeților, din moment ce elementul mai important, schimbarea interioară a inimii, era adesea neglijată (cf. 1Sam 15,22; Is 1, 11-17; Ier 6,19).

În Noul Testament, convertirea este una din cerințele fundamentale. Invitația la convertire constituie inima predicii lui Ioan Botezătorul. El invită pe ascultătorii săi să se despartă de păcat, să asculte de porunci și să ducă la îndeplinire faptele de dragoste față de aproapele. Prin schimbarea și reînnoirea inimii ei trebuie să pregătească drumul Domnului și să îndrepte căile sale. Botezul lui Ioan este expresia interioară a disponibilității și a dorinței de convertire.

  • Primii patru apostoli ai lui Isus, pescarii galileeni au lăsat imediat mrejele, și pe tatăl lor și l-au urmat pe Isus. Pentru pescarii din Galileea, convertirea a însemnat ascultarea față de Cristos, abandonarea micilor lor interese zilnice, pentru a-l urma pe acela care vorbește cu autoritate și care trăiește și acționează în primul rând pentru alții, nu după criteriile lui personale.
  • Pentru sf. Paul, convertirea a însemnat să nu se lase condiționat și subjugat de realitățile zilnice ale vieții pământești și de lucrurile neînsemnate. El pune convertirea la începutul vieții creștine (cf. Cor 5,20). Ideea convertirii apare și în cerința de a deveni o nouă creatură și de a trăi o viață nouă. „Ați murit pentru Cristos; de aceea, dați morții ceea ce este pământesc în voi! Ați înviat împreună cu Cristos, căutați cele de sus! Un timp erați în întuneric, acum sunteți în lumină: umblați ca fii ai luminii. Acum sunteți un om nou; îmbrăcați-vă cu noua natură creată după asemănarea lui Dumnezeu” (Rom 6,4; 2Cor 5,17; Ef 4,12-24; 5,8; Col 2,20; 3,9).
  • Sf. Francisc, prin harul lui Dumnezeu, începuse o viață de pocăință – convertire când a fost milostiv cu leproșii și când a îndeplinit exodul său din lume.

Spre deosebire de Ioan Botezătorul, a cărei predică era caracterizată de o severitate deosebită, Isus unește mereu la ideea de convertire mesajul său de bucurie (cf. Lc 15,7.10.32). Haina de nuntă care este necesară pentru a putea lua parte la ospăț nu este decât convertirea interioară. Parabola fiului risipitor și alte parabole arată cum Dumnezeu este gata totdeauna să ierte. Dumnezeu merge în întâmpinarea păcătosului care se convertește de bunăvoie. Harul are o putere decisivă în convertirea păcătosului.

Mișcați de același spirit și conștienți de păcatul care este în noi și în societatea omenească, să ne angajăm constant la convertirea noastră și a altora pentru a fi conform lui Cristos răstignit și înviat.

Convertirea înseamnă a ne întoarce de la căile noastre rele. Eu nu mă pot întoarce de la calea rea dacă nu mă expun în fața Lui, dacă eu nu știu ceea ce El vrea, dacă eu nu îl cunosc… deci a mă întoarce de la căile mele cele rele înseamnă că trebuie să parcurg un drum, adică: umilința și rugăciunea pentru a ajunge la a descoperi fața Lui.

Condiții pentru a ajunge la o convertire interioară:

Umilința este prima condiție a cunoașterii de sine, condiția adevăratei pocăințe și convertiri. Numai cel umil are curajul să-și admită propria vină. Păcatul este un gest de aroganță, de nesupunere față de Dumnezeu, și de aceea când noi, după ce din cauza păcatului ne-am îndepărtat de Domnul, ne-am împotrivit Domnului,  dacă vrem să ne întoarcem la El,  atunci trebuie să ne umilim, să ne smerim în fața Lui. Adică să fim modești în fața Lui, să arătăm că suntem săraci și fără pretenții. Într-un  cuvânt să-I arătăm Domnului că păcatul ne doare, ne face să suferim., am înțeles că am făcut ceva rău. Sf. Augustin spune că primul pas spre eliberarea de păcat este umilința, și al doilea pas este tot umilința, al treilea pas este umilința: «și ori de câte ori tu ai întreba, îți voi da totdeauna același răspuns: „Umilința!”» (Epistola 118, 22; PL 33, 442). Umilința permite omului să perceapă adevărata sa situație înaintea lui Dumnezeu și să se vadă cum este el cu adevărat, cu toate defectele sale și cu nevoia sa de a fi mai bun.

Păcatul este un gest de aroganță, de nesupunere față de Dumnezeu, și de aceea când noi, după ce datorită păcatului ne-am îndepărtat de Domnul, ne-am împotrivit Domnului,  dacă vrem să ne întoarcem la El,  atunci trebuie să ne umilim, să ne smerim în fața Lui.

Rugăciunea este un dar al lui Dumnezeu pe care noi trebuie să il cerem. Noi trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne învețe să ne rugăm. Fiecare dintre noi ne rugăm, fiecare dintre noi avem o modalitate de a ne ruga.  A te ruga nu înseamnă a spune o formulă. Dar a te ruga înseamnă a sta de vorbă cu Dumnezeu, a intra în dialog profund cu Dumnezeu. Spunea un preot că noi ne terminăm rugăciunile înainte de a le începe. Știu că fraza pare să nu aibă nici un înțeles, dar, este adevărat:  de multe ori, noi nici nu începem să ne rugăm că și am terminat. Adică nu am început să mă rog. Că am spus o formulă e adevărat, dar ca m-am rugat nu este neapărat adevărat. Domnul ne cere să ne rugăm! Nu ne cere să pălăvrăgim. Rugăciunea adevărată este puternică,  are puterea de a schimba viața și inima noastră. De fapt rugându-ne ne apropiem mai mult de Dumnezeu, și apropiindu-ne de Dumnezeu ne schimbăm, ne convertim, suntem mai sensibili față de aproapele…

Toate acestea sunt idealuri la care trebuie să aspirăm. Să ajungem la aceste idealuri poate dura o clipă, câteva ore, câteva zile, luni sau ani, sau chiar toată viața va fi o încercare de a ajunge la ele.

Adevărata convertire se naște din ascultarea și primirea cu credință a cuvântului lui Dumnezeu. Să-i permitem Domnului să intre în viața noastră ca s-o reînnoiască total, căci cuvântul lui Dumnezeu „pătrunde, într-adevăr, până în adâncul sufletului și judecă gândurile inimii” (Evr 4,12). Adevărata convertire înseamnă, mai întâi de toate „a căuta împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa” (Mt 6,33). Ascultarea zilnică a cuvântului lui Dumnezeu și participarea la sacramente ne împinge mereu spre convertire.

Fr. Anton Hodea, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.