Complici ai Duhului Sfant

Apropiata profesare solemnă a voturilor călugărești (9 august) de către doi dintre confrații noștri capucini, fr. Pavel Budău și fr. Irinel Lenghen, este nu numai un prilej de bucurie pentru ei și rudele lor, pentru familia capucină din Custodia „Fericitul Ieremia” și pentru Biserica locală, ci și un prilej de retrăire a acelor momente solemne din viața fiecăruia dintre noi ce am făcut acest pas, în acest an în care am celebrat aniversarea a opt veacuri de la aprobarea Primei Reguli a sf. Francisc de către marele Papă Inocențiu al III-lea, an dedicat de către Biserica lui Cristos, prin voința Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, Sfintei Preoții, an al sfințeniei și al sfințirii preoților, păstorii și călăuzele poporului lui Dumnezeu pe calea mântuirii.
Legătura dintre Instituție și Carismă, dintre Sacerdoțiu și Profeție este și tema meditației mons. Domenico Sorrentino, actualul episcop de Assisi, pe care o propun confraților (însă nu numai lor!) în paginile de mai jos. Cu sensibilitatea Păstorului și condeiul Poetului, „don Mimmo” (cum îi place să fie chemat de cei apropiați) scoate în evidență legătura profetică care i-a înlănțuit pe cei doi „complici ai Duhului Sfânt”, Francisc și Guido, înlănțuire din care s-a născut și și-a tras seva plăpândul lăstar al intuiției carismatice a lui Francisc, transformată de-a lungul celor opt veacuri în stufosul arbore al franciscanismului actual.
Astăzi, mai mult ca oricând, suntem chemați cu toții (preoți, persoane consacrate, simpli credincioși) să fim exemple vii de trăire evanghelică într-o lume descumpănită și pradă convulsiilor generate de propriile greșeli, suntem chemați să fim modele credibile pentru cei de azi și pentru cei ce vor veni după noi, suntem chemați să arătăm că se poate și altfel, suntem chemați să tindem „în mod constant la perfecta caritate în slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii și a oamenilor” (cfr. Formula de profesiune).

Nota trad.
Mons. Domenico Sorrentino s-a născut la Boscoreale (Na) pe 16 mai 1948, a studiat teologia la Roma, unde și-a luat doctoratul în teologie la Univ. Gregoriană. Este licențiat și în Științe politice.
A fost sfințit preot pentru Dieceza din Nola pe 24 iunie 1972 și a avut diverse însărcinări, atât la nivel parohial cât și diecezan. Printre altele, a fost profesor de teologie la Institutul Superior de Științe Religioase „Duns Scotus” din Nola și la Facultatea Teologică a Italiei Meridionale, Secțiunea „Sf. Toma”, din Napoli. Din 1992 și până în 2001 a activat în cadrul Primei Secțiuni a Secretariatului de Stat al Sf. Scaun. Pe 17 fer. 2001 a fost numit de către Sf. Părinte Ioan-Paul al II-lea și consacrat Arhiepiscop-Prelat de Pompei, succesor al slujitorului lui Dumnezeu, mons. Francesco Saverio Toppi, OFM Cap. Pe 2 august 2003 a fost numit Secretar al Congregației pentru Cultul divin și Disciplina Sacramentelor. Pe 19 noiembrie 2005 a fost numit Episcop de Assisi-Nocera Umbra-Gualdo Tadino, făcându-și intrarea oficială în Dieceză pe 11 febr. 2006. La Assisi l-a primit pe Benedict al XVI-lea, care a mers în vizită pastorală pe 17 iunie 2007, cu ocazia celui de-al VIII-lea centenar al convertirii Sf. Francisc.
Dintre publicațiile sale, amintim: Giuseppe Toniolo. Una Chiesa nella Storia, 1987; Il Rosario e la nuova evangelizzazione, 2003; L’esperienza di Dio. Disegno di teologia spirituale, 2007.

COMPLICI AI SFÂNTULUI DUH
Tânărul Francisc și episcopul Guido
Traducere după:
Domenico Sorrentino, Complici dello Spirito
Il giovane Francesco e il vescovo Guido
Meditazione
Ed. Frate Indovino, Perugia 2009

*

Să locuiești în casa unde s-au întâmplat toate acestea…
Un privilegiu pe care îl am ca episcop de Assisi, succesor al acelui Guido I, care a avut norocul să fie episcopul lui Francisc.
Un privilegiu care mă determină la o meditație cotidiană.
Mă obligă să mă măsor cu Francisc, desigur, pentru că gestul de radicalitate săvârșit în casa mea continuă să interpeleze. „Despuiat cu Dumnezeu cel despuiat”: trupul despuiat al lui Cristos în trupul lui Francisc!
Mă obligă deasemeni să mă măsor cu Guido. Ce aș fi făcut în locul său? Cărui aspect al Bisericii i-aș fi dat voce? În fața unei carisme imprevizibile, uluitoare, copleșitoare, aș fi fost autoritatea investigatoare și impasibilă, sau sânul cald al unei mame?
În acel episod pe care Giotto, în bazilica superioară a sf. Francisc, l-a reprezentat într-un mod admirabil, sunt ascunse semnificații pentru Biserica de azi și din totdeauna.
În al VIII-lea centenar al acelui trieniu 1206-1209, care a văzut începuturile franciscanismului, pornind de la convertirea lui Francisc și formarea primului grup de confrați și până la aprobarea verbală a Regulei de către Inocențiu al III-lea, îmi place să împărtășesc aceste gânduri – simplă interpretare de tip meditativ, fără nici o pretenție de critică istorică – cu poporul di Assisi și cu toți fiii și fiicele lui Francisc răspândiți prin lumea întreagă. Îndrăznesc să sper și cu ceilalți, bărbați și femei, care continuă să fie atrași de sfântul din Assisi. O urare: într-o lume plină de „complicități” la negativ, exemplul lui Francisc și al lui Guido să aprindă în toate conștiințele dorința unei „complicități” orientată spre bine. Și cu cine, dacă nu cu Duhul lui Dumnezeu?

*

Atunci când suflă Duhul Sfânt…
Între 1206 și 1209 cetatea Asissi a fost adumbrită de Duhul Sfânt.
În mod normal, Duhul Sfânt este „o adiere de vânt” (1 Regi, 19, 12). „Plutește peste ape”, ca la începuturile lumii (Gen. 1, 2). Ne educă cu ajutorul timpilor lungi: darurile sale se ascund printre încrețiturile cotidianului nostru.
Sunt însă și timpuri în care Duhul Sfânt arde precum focul. Sunt timpurile sale speciale, în care vine să reînnoiască totul.
Istoria mântuirii cunoaște aceste timpuri ale Duhului Sfânt. Ne li oferă ca pe un val unduitor, care uneori se înalță în creste înalte, după care coboară din nou la nivelul normal.
Iar înălțimea care dă cele mai mari amețeli este Întruparea Cuvântului. Et incarnatus est de Spiritu Sancto ex Maria Virgine. În sânul Fecioarei, capodopera Duhului Sfânt.
Reflexul acelei capodopere – o altă „culme”- Francisc de Assisi.
Istorie știută și grăitoare. Chiar și pentru tinerii de azi.
Prima parte: douăzeci și cinci de ani de vagabondaj, în căutarea unei bucurii pe care nimic i-o putea dărui. Nici bogăția, nici petrecerile, nici armele.
A aflat-o într-un sfârșit, – iar aici începe partea a doua: douăzeci de ani de viață sfântă – în chipul lui Cristos întruchipat în carnea desfigurată a leproșilor, contemplat în răstignitul de la Sf. Damian.
Bucurie adevărată. Bucuria sufletului. Va scrie în Testament:
Ceeace mi se părea amar, mi-a fost schimbat în dulceață a sufletului și trupului (FF.110).
Din acel moment, prăvălia tatălui nu mai este aceeași, prietenii și petrecerile, la fel.
Francisc arată primele semne ale „nebuniei iubirii”.
Căci de bucurie se poate „înnebuni”.
Banii lui Petru Bernardone îi ard mâinile.
O încătușare aurită pe care n-o mai putea suporta.
Era necesar deci să îi dăruiască: pentru reconstrucția bisericilor, pentru a restitui demnitatea săracilor.
O răsturnare a valorilor. O răsturnare a lumii.

Duhul Sfânt interpelează Biserica
În casa lui Petru Bernardone era de-acum cutremur.
În Assisi se vorbește, se comentează, se ironizează, se pariază.
În locuința episcopului Guido se aud tot felul de zvonuri. Se caută motive, se așteaptă vești.
Va fi reușit Francisc, chiar și pe ascuns, să obțină o audiență la Guido? O cred posibil, ba chiar probabil. Legenda celor trei confrați e sigură de aceasta:
„Însă nu împărtășea nimănui secretul său și nici nu cerea sfatul nimănui, decât lui Dumnezeu și, uneori, episcopului de Assisi” (FF 1406).
Guido: un alt tată, un „adevărat” tată, de la care Francisc se așteaptă la înțelegere. La un cuvânt care să fie acela al lui Dumnezeu.
Oricum, e sigur că atunci când tatăl, exasperat, decide să lămurească lucrurile cu fiul său odată pentru totdeauna, el era deja o persoană consacrată lui Dumnezeu, care pretindea respect pentru noua sa viață: nu căpetenia cetății, ci episcopul va fi judecătorul său.
La distanța de opt veacuri, străbat în fiecare zi, după cum mi-e obiceiul, locul în care a primit Guido cererea lui Francisc. Și mă regăsesc deseori… vorbind cu amândoi.
Cum ai reacționat, Guido, la cererea lui Francisc?
Mi se pare că te pot înțelege bine, punându-mă în locul tău. Cazuri de felul acesta, nimeni n-ar vrea să le aibă spre soluționare.
În jur, fiecare își spune părerea, fiecare se dă drept judecător. Însă ești tu, Guido, cel care va trebui să judeci. Decizia îți aparține.
Dacă vei hotărî în favoarea lui Francisc, ce nu se va spune despre imprudența, ușurința, despre idealismul tău fără nici un punct de sprijin solid… Se va spune că ești un „distrugător de familii”…
Dacă vei decide împotriva lui Francisc, cum să suporți o viață întreagă remușcarea unui Cuvânt al lui Dumnezeu zădărnicit? Avertismentul lui Paul te neliniștește: „Nu-l înăbușiți pe Duhul Sfânt” (1 Ts. 5, 19).
Instituția nu poate, nu trebuie să fie moartea unei carisme. Ea trebuie să fie sânul în care Cristos, văzut în dimensiunea sa „mistică”, este încontinuu zămislit. Sân al Mariei care continuă să fie roditor: Fecioară devenită Biserică (Salut către Sfânta Fecioară Maria, FF. 259).
Iar toate acestea în noaptea adâncă, profundă a gândurilor tale. Mâine vor veni Francisc, un tată furios, o cetate băgăreață și curioasă.
Iar tu ce vei face? Nu aș vrea să am parte de noaptea ta. Însă Duhul Sfânt te va îndruma…

În ascultarea Duhului Sfânt
„Apărând în fața episcopului, Francisc nu a zăbovit și nici nu a chibzuit nici o clipă: fără a spune sau să aștepte să i se spună ceva, s-a despuiat de toate hainele și le-a aruncat în brațele tatălui, rămânând dezbrăcat în fața tuturor. Episcopul, lămurit de atâta curaj și admirându-i fervoarea și dârzenia sufletească, s-a sculat imediat, l-a îmbrățișat și l-a acoperit cu mantia sa. A înțeles în mod clar că este martor al unei fapte inspirate de Dumnezeu slujitorului său, încărcată de un înțeles misterios. De aceea, din acea clipă s-a transformat în sfătuitorul, susținătorul și mângâierea sa, copleșindu-l cu marea sa dragoste (Tomasso da Celano, Vita prima, FF 344).
Mă uimește Francisc. Însă îl admir mult și pe Guido!
Dând crezare Izvoarelor și Tradiției, totul s-a întâmplat între casa în care locuiesc (clădirea a suferit atâtea modificări de-a lungul timpului, încât este destul de diferită de aceea de pe timpul lui Francisc) și piața unde domină totul Sfânta Maria cea Mare, vechea catedrală, de o măreție austeră, care face corp comun cu clădirea episcopală, al cărui nivel în timpul acela era mai jos decât cel al catedralei (conform ipotezelor experților, o temă de aprofundat), datorită diferitelor nivele ale fundației. Acum, intrarea în biserică este la nivelul străzii, însă atunci trebuia să fi existat o rampă de scări. In piață – fără nici o îndoială – trebuie să se fi fost adunată o mare mulțime de curioși. Oricum ar fi stat lucrurile atunci, astăzi, într-o sală a clădirii episcopale numită „a tronului” (urât cuvânt, datorat unui baldachin ce ar fi trebuit să dea ideea unui tron; însă mie îmi place să o numesc „sala despuierii”) – obișnuim să repropunem scena de atunci pelerinilor de azi.
Unde a fost locul precis al judecății? Fortini l-a localizat pe ultima treaptă a scării ce urca la clădirea episcopală ( astăzi nu mai există nici o urmă din aceasta), având pe partea dreaptă Sfânta Maria cea Mare (Nova vita di San Francesco, 1999, III, p. 235). În documente din primii ani ai veacului al XIV-lea se vorbește de „pridvorul episcopiei” – un fel de spațiu deschis, cu acoperișul ieșit mult în afară (Santucci, Clădirea episcopală pe timpul sf. Francisc, în „Subasio” 2000, nr. 2-3, p. 8) – ca despre locul destinat judecăților. Așa să fi fost și pe timpul lui Francisc? Las istoricilor determinarea locului exact, dacă aceasta mai este posibil. Rămâne faptul. În Sala Tronului, o frescă din veacul al XVII-lea, atribuită lui Cesare Sermei – semnificativă, însă departe de luminoasa frumusețe a celei pictate de Giotto – amintește scena.
Ce a spus Guido, încerc să-mi imaginez. Tommaso da Celano, în a sa Vita prima, îl descrie pe Francisc atât de decis încât nici măcar nu așteaptă hotărârea episcopului. Despuierea apare astfel un gest pe cât de premeditat în timp, pe atât de imediat în actualizare: fără a spune sau să aștepte să i se spună ceva, și-a lepădat toate veșmintele… (FF 344). În Vita seconda, reconstruiește altfel cele întâmplate: Urmând sfatul episcopului cetății… (FF 597).
Punându-mă în locul predecesorului meu, mi se pare plauzibil ca Guido să fi ascultat, după cum era de datoria sa, acuzația părintească, dând și un verdict. Și oare ce putea hotărî, dacă nu să salveze pe de o parte bunele intenții și fervoarea religioasă a lui Francisc, iar pe de altă parte pacea familiei acestuia? Tommaso da Celano argumentează acest punct de vedere și prin constatarea că episcopul era „un om foarte cucernic”: Guido îi dă dreptate lui Petru Bernardone în ceeace privește modul în care fiul i-a folosit banii. Voia Francisc să fie binefăcătorul Bisericii? Voia să reconstruiască edificiile sacre aflate în ruină? Bine! Însă nu cu banii familiei. Aceștia trebuiau restituiți. Pe asta se baza – cel puțin din punct de vedere juridic – capul de acuzare, incriminarea, cererea lui Petru Bernardone de a i se face dreptate. Nu se puteau amesteca sentimentele și interesele, asta mai lipsea!
Francisc nu a ezitat să asculte. Episcopul nu a făcut altceva decât să-i amintească decalogul: porunca a șaptea, să nu furi! Nici măcar pentru a face un bine!
Însă – iată „focul” Duhului Sfânt – tânărul convertit merge mult mai departe. Căci dacă este un decalog de respectat, o altă „poruncă” se impune conștiinței sale. Petru Bernardone n-ar înțelege-o nicicând. „Omul pământesc nu poate înțelege ceeace aparține Duhului lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 14). Însuși Guido poate doar să intuiască, fără a putea însă pătrunde în profunzime. De mult timp Francisc se ruga: Ca eu să trăiesc sfânta și adevărata ta poruncă (FF 276). Sunt cuvintele de încheiere ale rugăciunii din fața Răstignitului, cu toată probabilitatea, de la Sf. Damian. Dinaintea acelor ochi mari al lui Cristos care sfredelesc sufletul, „porunca” se impune lui Francisc cu forța unui ciclon. Gestul despuierii va fi traducerea sa iconică, o intensă profeție a unei experiențe copleșitoare. Un gest dintre acelea care îți taie respirația. Să privim acele chipuri nedumerite din fresca lui Giotto: curiozitate, întrebări, perplexitate…
Este clipa Duhului Sfânt: a acelui„vânt jucăuș” din ziua de Rusalii, de obicei potolit, însă totdeauna în acțiune de-a lungul veacurilor, care acum suflă peste acest tânăr din Assisi. Petru, în ziua de Rusalii, a trebuit să se apere pe sine și pe cei aflați împreună cu el, de acuzația de beție (cfr. Fapte, 2, 15). Sf. Ambroziu vorbește despre „euforia copleșitoare a Duhului”. Francisc nu va fi catalogat ca bețiv, ci ca nebun. Iar într-un anumit sens se și simte așa: Domnul mi-a spus că eu trebuia să fiu ca un nou nebun în această lume (Oglinda perfecțiunii: FF 1761). Și aici ne vine în minte scenariul spiritual – cunoscut mai ales în Orientul creștin – al „nebunilor după Dumnezeu”. Din acest moment, fiul lui Petru Bernardone este „altcineva”. Însă nici Assisi nu va mai fi la fel.

Despuiat, asemenea unei creaturi nou-născute
Să ne întoarcem la istorisirea noastră, sau mai bine zis la istorisirile noastre: „valuri” narative, fiecare cu aspectul său caracteristic. Dacă nu este povestirea exactă a celor întâmplate, îmi place să cred ce este o lectură făcută cu ochii sufletului, o poveste despre o sfințenie care răsună ca un ecou și care iradiază.
Tommaso da Celano, Vita prima:
„Apărând în fața episcopului, Francisc nu a zăbovit și nici nu a chibzuit pentru nici un motiv: fără a spune sau să aștepte să i se spună ceva, s-a despuiat de toate hainele și le-a aruncat în brațele tatălui, rămânând dezbrăcat în fața tuturor”. (FF 344).
Impresionează felul în care este descris episodul. Un fel de efect „surpriză”. Dificil de înțeles – cel puțin pentru sensibilitatea noastră – ca un astfel de „auto-despuiere” să se fi petrecut sub ochii tuturor, fără să fi fost împiedicat de către cei din familie sau de către colaboratorii episcopului. Poate că Francisc, cunoscător al locuinței episcopului, să se fi strecurat în vreun ungher pentru a se dezbrăca, după cum descrie episodul Legenda celor trei confrați: S-a retras într-o cameră, unde s-a dezbrăcat de tot (FF 1419). Reapare din nou, de data asta despuiat complet, „înarmat” doar cu maldărul de haine și cu punga de bani, purtându-le nu ca pe ceva ce trebuia restituit, ci ca pe un lanț rupt și lăsat pradă vâltorii…
Atmosferă încinsă, unde sentimentele se suprapun. Hainele-cătușe sunt acum în brațele tatălui, căruia Giotto i-a „fotografiat” chipul: un amestec de mânie, uimire, descumpănire, pe care o mână îl reține de la o reacție necontrolată. El, Francisc, „despuiat în fața tuturor”: chipul și trupul său este un cânt adresat libertății, întotdeauna aceeași și totuși întotdeauna noua libertate a Fiilor lui Dumnezeu. „ Unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea” (2 Cor. 3, 17). Gestul său „nebun” înseamnă un salt în Eden, posibil atunci când cineva este răsfățat de Suflul lui Dumnezeu, „omul și femeia sa era despuiați și nu simțeau nici o rușine” (Gen. 2, 25). Goliciune lipsită de senzualitate. Trup transfigurat. Dante va interpreta episodul ca pe o „nuntă mistică” cu Sărăcia: „În fața spiritualei curți, / et coram patre s-a unit” (Paradis XI, 61-62).

Îl acoperă cu mantia
Iar tu, Guido? Poate că ai prevăzut – sau cel puțin sperat – să fi scăpat cu mai puțin… Ciclonul Duhului Sfânt te-a răvășit și pe tine. Ceilalți sunt curioși, însă tu freamăți. Nu ți-a fost acordat timpul să te retragi „în sala de consiliu” pentru a te gândi la o sentință ponderată. Nu ți-a fost dat nici măcar timpul să-ți îndrepți privirea spre sfătuitorii de încredere. Trebuie să decizi într-o clipă. Cineva poate ca va fi tentat să te preceadă și să acopere acel trup „înnebunit”, ca să te scutească de stinghereală. Tommaso da Celano este clar, nu ascunde, nu înfrumusețează nimic: nuditate completă, nec femoralia. Bonaventura, fără a ascunde goliciunea deplină, ba chiar scoțând-o în evidență în interpretarea sa teologică („despuiat cu Dumnezeu cel despuiat”), o îndulcește oarecum printr-o lectură ascetică, notând că omul lui Dumnezeu, sub hainele rafinate, purta pe trup un ciliciu (FF 1043).
Oricum, Francisc este acolo, în fața ta, Guido. Previziunile omenești au fost răsturnate: „mutarea” a fost făcută pe tabla de șah a lui Dumnezeu. Însă mutarea ta? În locul tău, o mărturisesc, aș fi ezitat mult. Aș fi făcut o mie de socoteli. Aș fi simțit, neputincios și rușinat, cum se abate peste mine valul sarcasmului. M-aș fi temut de scoop-ul care te dă pradă comentariilor pline de venin. Însă mai ales m-aș fi întrebat: chiar este sănătos la minte băiatul acesta?
Însă tu, Guido… Să recitim:
Episcopul, lămurit pe deplin de atâta curaj și admirând fervoarea și tăria sufletească, se scoală imediat, îl îmbrățișează și îl acoperă cu mantia sa. A înțeles clar că este martor al unui fapt inspirat de Dumnezeu slujitorului său, încărcat de semnificații misterioase (FF 344).
Măreția lui Francisc! Însă și măreția lui Guido! Dintotdeauna, în istoria Bisericii, Instituția și Carisma au mers împreună. Și una și alta sunt indispensabile și de nedespărțit. Vin de la același Cristos și oglindesc, în mod diferit, acțiunea Duhului Sfânt. Pârâiașe alimentate de același izvor, destinate să se reunească mai devreme sau mai târziu. Însă, după cum istoria o arată, merg paralel, fără a se amesteca, uneori chiar și fără un „mal” între ele, caz în care se notează o anumită tensiune sau chiar neînțelegere. O dialectică inevitabilă și salutară, chiar dacă dureroasă. În cazul lui Francisc și al lui Guido, cele două pârâiașe se revarsă spontan unul în celălalt. Docilitatea față de Duhul Sfânt este în amândoi imediată: desigur, ajutată și îndrumată și de privirea Mamei – „mireasa” Duhului Sfânt – care spre clădirea episcopiei privește din Sfânta Maria cea Mare. Datorită importanței mizei aflate în joc, Duhul Sfânt avea nevoie nu numai de genialitatea lui Francisc, ci și de „reflexele prompte” ale lui Guido. Tânărul Francisc și episcopul Guido: o întâlnire care devine „letopisețul” lui Dumnezeu. Doi „complici” ai Duhului Sfânt!
Cognovit mysterium continere: așa sună textul latin. Însă ce „semnificație misterioasă” a întrevăzut Guido în acel gest nemaiauzit, sau cel puțin extravagant, al lui Francisc?
Desigur, nu și-ar fi putut imagina la ce culmi de sfințenie acest tânăr, care fusese până cu puțin timp în urmă „regele petrecerilor” din Assisi, putea să ajungă. Iar în privința a tot ceeace se întâmpla sub ochii săi, acestea aveau o intensitate care doar cu timpul va crește și va putea fi înțeleasă pe deplin. Însă unele indicații sunt suficiente pentru a intui misterul.

Tată, care ești în ceruri
Despuierea lui Francisc este, mai înainte de toate, o tăiere a „cordonului ombilical”. O realitate irevocabilă. În contenciosul care îl opune tatălui, alegerea sa este, în mod necesar, radicală.
Petru Bernardone însemna pentru Francisc rădăcina pământească, o cale sigură în viață și, de ce nu o spunem, un succes asigurat.
Însă acum destinele lor sunt iremediabil separate. Constrâns să aleagă între tatăl pământesc și Tatăl ceresc, Francisc nu are șovăieli. „Cine își iubește tatăl sau mama mai mult decât mine, nu este vrednic de mine” (Mt. 10, 37). Este răscrucea evanghelică. Nu există o a treia cale. În reconstrucția făcută de Giotto, această răscruce este „fotografiată” într-un mod splendid.
Expresia chipurilor. Chipul lui Petru Bernardone, oglindind suspiciune, cătând pe furiș chipul lui Francisc. Însă ochii lui Francisc sunt de-acum în afara oricărei posibilități de a fi capturați, sunt orientați altundeva, spre înălțimi. Printre masivitatea apăsătoare a caselor și încruntăturile masei umane, Francisc și-a deschis o cale spre azur, către cerul liber, spre care mâna Tatălui îl trage, irezistibil, spre sine: atracție stăruitoare, „întâlnire” stabilită din veșnicie. Totul este îndreptat acum spre Tatăl. Chipului încruntat al lui Petru, un alt chip și, mai ales aceasta, o altă inimă i-au luat locul.
Mișcări corporale: ținând maldărul de haine restituit de Francisc, brațul lui Petru Bernardone este îngreunat, atras de forța gravitației spre pământ. Bogăția este o greutate. Iar ca un contrast, Francisc pare să aibă aripi… Trupul său, curat și sprinten, este proiectat spre veșnicie.
Vita secunda a lui Tommaso da Celano continuă astfel:
Și înaintea tuturor acelora care se adunaseră acolo și ascultau: De acum înainte – a exclamat – voi putea spune liber „Tatăl nostru care ești în ceruri”, iar nu tatăl meu, Petru Bernardone (FF 597).
Bonaventura, împreunând cele două precedente povestiri, împarte în două faze gestul despuierii. Într-un prim timp, restituirea hainelor și apariția ciliciului. După aceea, în fața tuturor, despuierea integrală:
Apoi, amețit de o admirabilă fervoare spirituală, și-a dat jos și hainele intime, s-a despuiat total și definitiv în fața tuturor și i-a spus tatălui: „Până acum te-am chemat pe tine tată pământesc, însă de acum înainte voi putea spune cu toată siguranța: Tatăl nostru, care ești în ceruri, deoarece Lui i-am încredințat bogățiile mele și în El mi-am pus încrederea și speranța”. (FF 1043).
Francisc este o icoană vie. Cu puterea sugestivă a unei teologii trăite, el traduce în gesturi și profeție afirmația lui Paul: „L-ați primit pe Duhul Sfânt, care vă transformă în fii adoptivi, prin mijlocirea căruia strigăm Abba, Tată!” (Rm. 8,15).
Francisc depinde acum doar de Abba. Tatăl care este în ceruri este „unicul” său Tată. Iar atunci când Cel Preaînalt îi va dărui însoțitori pe cale, aceștia nu vor putea fi decât „frați”. Iar cu toții împreună, în fața lumii, nu vor putea fi decât „frați minori”: Din acest motiv sunt numiți „frați minori”, deoarece trebuie să fie cei mai mici dintre oamenii de pe pământ (Legenda perugină, FF 1562).
Împărăția lui Dumnezeu este pentru cei mici. Și doar cei mici îl cunosc pe Abba. “Îți mulțumesc, Tată, Stăpânul cerului și al pământului, pentru că ai ascuns toate acestea înțelepților și învățaților și le-ai dezvăluit celor mici”. (Mt. 11, 25).

Domnul, despuiat și răstignit
Iese la iveală un alt element al “semnificației misteriose” a despuierii: aluzia cristologică. Referința la Cristos nu a scăpat biografului-teolog Bonaventura. Tu, Guido, ai sesizat aceasta? Desigur, nu aveai mult timp de gândire în acele clipe agitate. Însă intuițiile Duhului Sfânt sunt ca niște fulgere pe timp de noapte… Nouă, celor de azi, ne revine descoperirea semnificațiilor la lumina liniștitoare a zilei.
Este clar faptul că la acest gest al despuierii, Francisc a ajuns după o lungă meditație, de contemplație, timp în care ochii săi s-au măsurat cu trupul răstignit al lui Cristos în Sf. Damian și în cel, la fel de „răstignit”, al leproșilor. Spiritualitatea lui Francisc are consistența cărnii. Trăsăturile lui Cristos se imprimă în el. Felul de viață pe care îl voia era deplina conformitate cu Cristos. Să-l reproducă pe Cristos în suflet și trup. Să-l oglindească. Să-l înconjoare cu duioșie trupească, ca la Greccio. Să se lase străpuns de razele rănilor sale, ca la Verna.
În clădirea episcopală din Assisi, chiar în biroul unde primesc vizite (și nu este oaspete căruia să nu i-o arăt!), o frescă din veacul al XVII-lea – și aceasta, se pare, de Sermei (conform unei recente reconsiderații a lui E. Lunghi) – explică într-un fel minunat acest caracter corporal al iubirii lui Francisc față de Isus: Sf. Fecioară îi oferă copilul, iar el, cu chipul în extaz, cu mâinile deja străpunse de stigmate, iradiază bucurie și mulțumire. Sau poate că „glumește” și se joacă cu el. Chipul copilului pare să o sugereze.
Francisc este un îndrăgostit de Isus. Simte nevoia să se piardă în el, să se asemuiască lui.
Soarbe, pentru a-și împlini dorința, cuvintele cântate de buzele Mamei.
Și cum să nu fii nevoit să gândești că atunci când a reapărut gol în fața ta, Guido, el să nu fi simțit dulcea amețeală trupească a acestei configurări cu Cristos?
În acel gest impulsiv nu vom găsi, desigur, tihna unei meditații îndelungate. Însă cum s-ar putea explica un gest atât de radical doar cu simpla restituire a unui maldăr de haine lui Petru Bernardone? Nu, este ceva mai mult decât atât. Iar acel ceva este Cristos, fulger în noapte… Iar după fulger, va veni acea lumină lină – și ea o lucrare a Duhului Sfânt – care va plasma zilnic mădularele trupului său transfigurat. Îl va transforma într-un trup răstignit, ca acela al lui Paul: „Am fost răstignit cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Și nu vor greși credincioșii în aprecierea lor atunci când vor vedea în Francisc un Alter Christus. O notă a lui Bonaventura ne aduce aminte că atunci când tu, Guido, ai poruncit să i se dea ceva cu care să se acopere și i-a fost dată mantia unui țăran aflat în slujba ta, Francisc nu a îmbrăcat-o decât după ce a semnat-o cu semnul crucii:
A poruncit apoi colaboratorilor săi să-i dea ceva tânărului cu care să se acopere. Iar aceștia i-au oferit taman mantia săracă și de puțin preț a uni țăran, slujitor al episcopului. El, primind-o cu recunoștință, cu propria-i mână a însemnat-o cu semnul crucii cu o piatră care se afla la îndemână, apoi și-a croit din ea un veșmânt menit să acopere un om răstignit și pe jumătate dezbrăcat. Astfel, slujitorul preaînaltului Rege s-a despuiat, pentru ca să-l urmeze despuiat pe Domnul cel răstignit, ținta iubirii sale; astfel a fost înzestrat cu o cruce și astfel și-a încredințat sufletul lemnului mântuirii, mântuindu-se prin Cruce de pierzania lumii (FF 1043).

Guido tată, Biserica mamă
Nu mă pot opri din admirație, Guido, pentru modul în care te-ai comportat cu Francisc. Izvoarele nu lasă loc dubiilor.
Mai întâi, Tommaso da Celano:
S-a sculat imediat, l-a îmbrățișat și l-a acoperit cu mantia sa (FF 344).
Bonaventura, Legenda maggiore:
Episcopul, văzând aceasta și admirându-l pe omul lui Dumnezeu pentru fervoarea sa fără limite, s-a sculat imediat, l-a strâns în brațe plângând și, milostiv și bun cum era, l-a acoperit cu însăși mantia sa (FF 1043).
Legenda celor trei confrați:
Episcopul, scrutându-l cu atenție pe omul sfânt și admirând atâta dăruire și hotărâre de schimbare, și-a deschis brațele și l-a acoperit cu mantia sa (FF 1419).
Acesată solicitudine protectivă, mai cuprinzătoare decât aceea a unui tată, seamănă mai ales cu aceea a unei mame. Unde se afla Pica, mama sa, în acel moment? Poate se ascunsese să plângă, dezolată. Guido îi ia locul. Mai bine spus, pe acela al Sfintei Fecioare, Mama aflată la „picioarele crucii”, așa cum o vedem reprezentată pe crucifixul da la Sf. Damian. Acolo se află și Ioan, care o va lua cu sine: o primește ca mamă și învață de la ea „trăsătura maternă” a ministerului apostolic. Îmi dă dreptate Paul: „Ne-am arătat față de voi plini de iubire, asemenea unei mame care se îngrijește de copiii săi” (1 Ts. 2, 7). Fresca lui Sermei din Sala Tronului ni-l arată pe Francisc îngenuncheat în fața episcopului, în timp ce-i este adusă mantia. Pe aceeași linie cu o precedentă frescă de un autor necunoscut (Maestrul din Sf. Francisc), fresca lui Giotto din Bazilica superioară a Sf. Francisc, este de nedepășit în ceeace privește culorile, expresiile, semnificațiile. Teologie estetică și, în același timp, estetică teologică. Îl reprezintă pe Sfânt în momentul exact în care Guido îl acoperă cu mantia sa azură, ținând pulpana în așa fel încât să-l acopere ca o haină. Francisc este pierdut în elanul mistic. Guido privește spre aceia care l-ar putea ajuta cu o haină oarecare: Istoria concretă procedează astfel. Însă istoria „mistică” are o latură mult mai profundă: Acea mantie care îl unește pe Francisc cu episcopul său îmi apare ca o icoană a Bisericii-mame: Francisc este un regenerat de sânul Bisericii. Nouă efuziune a Duhului Sfânt. Cuvântul venit de sus își găsește în Guido confirmarea. Există în Legenda perugină un fragment în care această percepție iese la iveală din gura lui Francisc:
La începuturile noii mele vieți, atunci când m-am despărțit de lume și de tatăl meu pământesc, Domnul a pus cuvântul său pe buzele episcopului din Assisi, ca astfel să mă sfătuiască cu înțelepciune în slujirea lui Cristos și să mă poată mângâia (FF 1562).
Recunoașterea celor de mai sus o regăsim într-un îndemn pe care Francisc l-a adresat fraților, ca să trăiască întotdeauna în bună înțelegere cu episcopii și preoții. Guido i-a dat posibilitatea să experimenteze o Biserică-mamă. O precisă consecință:

Pentru acest motiv și pentru alte eminente calități pe care le recunosc în prelați, eu vreau ca aceștia să fie iubiți, venerați și considerați ca stăpâni ai mei nu numai episcopii, ci și cei mai de jos preoți. (FF 1562).
Sunt precizări pe care le găsim și în Testamentul său.

Mesajul unei eveniment
Să facem un mic popas: doar o privire teologică cu privire la tot ce s-a petrecut la judecata din clădirea episcopiei. În lumina considerațiilor abia făcute, totul asumă trăsăturile unei icoane din care ies la iveală, chiar dacă aluziv, dimensiuni fundamentale ale credinței creștine. Le-aș sintetiza astfel:
– răsuflul trinitar. Dintre cele trei persoane divine, doar Tatăl este invocat în mod lămurit în cuvintele lui Francisc: doar Tatăl din ceruri mai putea să umple golul lăsat de asprimea lui Petru Bernardone. Cristos este evocat în goliciunea sa răstignită și în forma de cruce a noii sale haine: Francisc „se îmbracă” cu Cristos. Și cum să nu ne gândim la lucrarea Duhului Sfânt, la acel „vânt nestăvilit” de la Rusalii, în fața radicalității lui Francisc și a nemaiauzitului său limbaj simbolic și profetic în același timp? Dumnezeieasca ruah, la fel ca la începutul lumii, ca la Buna vestire, ca la Rusalii, apare încă odată ca Spiritus creator: fantezia fără sfârșit a iubirii creatoare a lui Dumnezeu;
– misterul eclezial. Ies la iveală în episcopul Guido trăsăturile Bisericii-mame care îmbrățișează la sânul său, ocrotește și îndrumă, printr-o fericită „complicitate” dintre instituție și carismă, cele două dimensiuni ale Bisericii pe care obișnuim să le definim ca „petrină” (autoritatea exercitată de Petru, de către apostoli și de succesorii lor) și „mariană” (respirul interior-contemplativ, atitudinea „nupțială”, care își are culmea în Maria);
– calea spirituală. Francisc face în fața episcopului alegerea definitivă. Cuvântul i-a venit de Sus. Decizia a fost luată în străfundul sufletului. Însă este Biserica, prin episcop, cea confirmă alegerea și o întărește;
– o nouă „familie”. La prima vedere, Francisc o „rupe” cu tatăl său și „sfâșie” familia sa pământească. „Nu Petru Bernardone, ci Tatăl ceresc!”. Însă porunca a patra? Unde este cinstirea tatălui și a mamei? În realitate, tânărul rebel nu trădează iubirea filială, ci demaschează caracterul posesiv al iubirii părintești și pământești. Nemaifiind blocat de această tiranie, va deveni el însuși zămislitor al unei mulțimi… Pe urmele lui Cristos: „Cine face voința lui Dumnezeu, acela este pentru mine, frate, soră și mamă” (Mc. 3, 35);
– o libertate cucerită. Odată învins idolul bogăției, s-a sfârșit și cu robia aurită, cu încătușarea în lanțuri de aur. Totul se transformă în dar. Totul devine prilej de laudă. Totul îmbracă veșmântul fraternității: fratele soare, surioara lună… Și din neobișnuitul protest „anti-economic” al fiului negustorului se va naște o nouă economie, fondată pe „domnița sărăcie”, izvorul unei noi sobrietăți fraterne, care îi va așeza, de-a lungul veacurilor, pe fiii lui Francisc alături de săraci, chiar și prin instituții de tip bancar, așa cum au fost „Munții de pietate”.
Judecata din locuința episcopului este piatra de hotar definitivă a vieții lui Francisc. Nu numai că a decis în privința raporturilor cu tatăl său. A mai definit clar și raportul său cu Biserica. Erau în vogă pe atunci o mulțime de mișcări eretice – să-i amintim doar pe catari – care, în numele coerenței evanghelice și al sărăciei, puneau sub acuzație nu numai viața păstorilor nedemni, ci însăși autoritatea lor. Francisc face o alegere clară, care este mai înainte de toate una de credință. Va scrie în Testamentul său:
După care Domnul mi-a dat și îmi mai dă încă o așa de mare credință în preoții care trăiesc după învățătura Sfintei Biserici Romane, din cauza ungerii lor, încât chiar dacă m-ar persecuta, vreau să fiu călăuzit doar de ei (FF 112).
Judecata-despuiere, dincolo de aspectul său pur judiciar, este un eveniment al Bisericii. Iese la iveală Biserica -„mireasa lui Cristos”, în ascultare față de Duhul Sfânt, așa cum a fost în acea culme a sa, fiat-ul Mariei. La capătul drumului spiritual al lui Francisc, chiar dacă ce găsim nu este ceeace azi numim o „profesiune” călugărească, practic i se aseamănă foarte mult. Francisc se convertise și se consacrase deja, însă acum are loc momentul consacrării publice și ecleziale al noii sale vieți. Guido pune sigiliul său pe consacrarea lui Francisc. În același timp își asumă responsabilitatea și tutela:
Așa că din acel moment el s-a considerat ajutorul, pavăza și mângâierea sa, înconjurându-l cu sentimente de intensă iubire (FF 344).

Început de drum cu Guido
De protecția episcopul chiar că era nevoie, din moment ce viața lui se transformase într-un semn de contradicție. Și cum am putea să nu-ți recunoaștem, Guido, curajul dovedit? Susținerea pe care i-o acordai Sărăcuțului putea să te facă nepopular și pe tine. În privința raportului lui Francisc cu concetățenii săi, Legenda celor trei confrați amintește:
Mulți își băteau joc de el, convinși cum erau că nu mai era în toate mințile (FF 1421).
Același destin pentru primii săi confrați:
Atunci când mergeau să cerșească prin cetate, doar puțini le mai dădeau câte ceva. Cei mai mulți îi acopereau de mojicii: ”Cum adică?! V-ați risipit averea, iar acum vreți să mâncați pe seama altora?”. Astfel, erau constrânși să îndure nemeritate lipsuri. În ceeace-i privea, părinții și rudele nici măcar nu voiau să-i vadă; iar ceilalți locuitori ai cetății își băteau joc de ei, ca de niște scrântiți la minte (FF 1438).
Nu putea fi simplu pentru Francisc. Dacă lumina interioară îl orienta, vocea lui Guido îl susținea. Oare care era părerea prevalentă în entourage-ul lui Guido? Sunt curios să o cunosc. Poate că pozițiile erau diversificate, iar sfințenia Sărăcuțului s-a afirmat puțin câte puțin. Guido nu s-a lăsat intimidat de critici, limitându-se să-i dea lui Francisc ceva sfaturi cu privire la moderație și prudență:
Doar episcopul din Assisi, la care omul lui Dumnezeu apela destul de des pentru a se sfătui, îl primea cu bunăvoință. Odată i-a spus: ”Modul vostru de viață mi se pare foarte aspru, deoarece nu aveți nimic al vostru pe acest pământ”. I-a răspuns sfântul: „Preasfințite, dacă am avea bunuri, ar trebui să avem și arme pentru a le apăra. De la bogăție izvorăsc toate încurcăturile și certurile și astfel este stingherită în cele mai diverse feluri atât iubirea față de Dumnezeu cât și milostenia față de aproapele. Din această cauză nu vrem să să avem nici un fel de bun material pe acest pământ”. Episcopului i-a plăcut foarte mult acest răspuns al omului lui Dumnezeu, care disprețuia toate bogățiile trecătoare, mai ales arginții (Legenda celor trei confrați, FF 1438).

O ocazie… ratată în mod providențial
Ce armonie între Francisc și Guido! Într-un timp în care marea majoritate a clerului se distingea nu prin sfințenia vieții, ci prin mondenitate și bogăție, Guido a fost cucerit de felul de viață evanghelic al lui Francisc. Nu găsim, în descrierea raporturilor dintre ei, semne de neînțelegere sau de nervozitate.
O excepție ar putea fi faptul că Francisc nu a reușit să obțină de la Guido folosința unei bisericuțe. Francisc nu avea, desigur, nevoie de locuință. Îi ajungea, pentru aceasta, un adăpost oarecare, ca acela de la Rivotorto, descrisă de Legenda celor trei confrați: un chiler atât de îngust și jos, încât cu greu puteau să se așeze sau să se întindă (FF 1464). Însă de un loc în care să se adune pentru o rugăciune făcută în tihnă, îndelungată, bogată în laude aduse lui Dumnezeu, da, de aceasta aveau nevoie. Francisc cere deci să i se dăruiască o bisericuță potrivită nevoii de rugăciune și de împărtășire a fraternității sale. Și la cine putea să apeleze, dacă nu la Guido? Însă se pare că de data aceasta spiritul patern al acestuia a dat greș. Ocazie nefolosită. Nu-mi pot explica, Guido, cum de te-ai resemnat să nu găsești o soluție. Același răspuns negativ și de la canonicii de la Sf. Rufino. Cei care s-au milostivit, prin dăruirea Porțiunculei, au fost benedictinii de pe muntele Subasio (și astăzi zidurile acestei abații domină marea vale). S-a putut răsădi astfel o mlădiță destinată să aducă multe roade, chiar dacă nu pentru ei înșiși. Însă Biserica nu este una? Ceeace este dăruit altora, se reîntoarce, într-un fel sau altul, în interesul propriu!
Se poate crede că Guido a avut cu adevărat greutăți în găsirea unei bisericuțe potrivite cu necesitățile lui Francisc. Datorită poate și indisponibilităților sau opozițiilor ecleziale. Chiar și un episcop nu poate face tot ce vrea! Regulile, legămintele, apartenențele, sunt destul de des greu de depășit, chiar și atunci când suflă Duhul Sfânt. Însă până la urmă acesta își croiește loc printre intrigile oamenilor. Conform Legendei perugine, răspunsul episcopului a sunat astfel: Frate, nu am nici o bisericuță pe care să v-o pot da. Este constatarea unui fapt. Poate că noi am fi adăugat: „îmi pare rău, însă…”.
Este însă semnificativ că i se adresează cu „frate”.Un gest de umilință: chiar dacă era constrâns să refuze, coboară alături de Francisc, la nivelul acestuia, ca un însoțitor pe cale…
Ocazie ratată: însă totul se încadrează în planurile Providenței! În spatele disponibilității benedictine se afla planul divin al Porțiunculei. Sfântul – afirmă Bonaventura – a iubit acest loc mai mult decât toate celelalte locuri răspândite prin lume (FF1048). Franciscanii din totdeauna aveau să găsească la Porțiuncula căldura mariană a „sânului matern”. Însă și foarte mulți alți credincioși aveau să simtă mângâierea și iertarea lui Dumnezeu. Este interesant de notat că cel ce a făcut proiectul ciclului de fresce din Sala Tronului – episcopul Ludovico Giustiniani (1670-85) – a așezat în partea opusă a scenei judecății-despuiere, voită de episcopul Marcello Crescenzi (1591-1630), scena benedictinilor care îi oferă lui Francisc Porțiuncula (frescă de pictorul bolognez Providoni). Ca un fel de „îndreptare postumă” a refuzului dat lui Francisc! În centrul sălii, deasupra baldachinului, de mâna aceluiaș artist, plutește, parcă, „iertarea din Assisi”: tânărul despuiat este de acum sfântul care imploră și obține milostivirea divină pentru toți de la Cristos cel preamărit, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Vor trece veacuri, iar episcopii din Assisi simt – iar eu pot da mărturie! – cum din clădirea lor episcopală Francisc nici măcar nu a plecat: copac care crește, ramuri care se prelungesc, însă rădăcinile sunt acolo, unde Biserica-mamă la primit și a ocrotit carisma sa universală.

Întâlnire la Roma: întâmplare sau ceva programat?
„Mergi, repară-mi casa”: cuvintele pline de mister, auzite de la Crucifixul din Sf. Damian asumă, pentru Francisc, o semnificație din ce în ce mai universală. Însă pentru ca aceasta să devină realitate, este nevoie ca sigiliului lui Guido să i se unească, superior și definitiv, sigiliul Papei. De la Biserica locală la cea universală! Astfel le vorbește Francisc primilor săi 11 frați:
Să mergem deci la Maica noastră, Sfânta Biserică romană, ca să-i împărtășim Pontifului suprem ceeace Domnul a început să facă prin noi, ca astfel să ne putem continua misiunea conform voinței și dispozițiilor sale (Legenda celor trei confrați, FF 1455).
Suntem în 1209, iar papă este Inocențiu al III-lea. Ceata lui Francisc și a primilor săi confrați a pornit la drum către Cetatea eternă.
Dacă Legenda celor trei confrați vede „expediția” romană în funcție de misiunea pe care Francisc și-o propune, Tommaso da Celano subliniază mai ales exigența de a-și vedea confirmată Regula (cea dintâi, cea aprobată verbal):
Apoi, împreună cu mai sus numiții frați, s-a dus la Roma, dorind foarte mult ca Domnul Papă Inocențiu al III-lea să-i confirme tot ceeace scrisese (FF 373).
Ceeace Francisc dorea să i se confirme nu era altceva decât decizia de a trăi „conform sfintei Evanghelii” (Testament, FF 116). Toată Regula sa este cuprinsă aici. Însă ajungea pentru aceasta aprobarea lui Guido? În realitate era nevoie de aprobarea papei, deoarece Regula fusese concepută în dimensiunea universală a apostolatului. În capitolul precedent, Celano subliniase elanul misionar al lui Francisc. Nu erau decât opt confrați și deja îi trimisese în misiune doi câte doi, după exemplul lui Isus:
„Mergeți, preaiubiților, doi câte doi în diferite părți ale lumii și vestiți oamenilor pacea și pocăința pentru iertarea păcatelor” (FF 366).
Regulă sau misiune? O falsă dilemă: ambele se găsesc bine împreună, se întretaie.
Oricare ar fi sensul călătoriei la Roma, aici ne interesează să focalizăm rolul avut de Guido.
În acel timp se găsea la Roma și venerabilul episcop de Assisi, Guido, care nutrea o deosebită dragoste și stimă față de Francisc și de toți frații săi. Când i-a văzut, neștiind nimic despre motivul venirii lor, s-a frământat mult, pentru că se temea că vor să-și părăsească meleagurile natale, unde Domnul, prin mijlocirea acelor slujitori ai săi, săvârșea foarte mult bine. El era mai mult decât mulțumit de a avea în propria-i dieceză atâția bărbați de felul lor, deoarece de la viața lor sfântă se aștepta la mari roade. Însă cum a auzit motivul călătoriei și planurile lor, s-a bucurat mult în Domnul și s-a oferit să-i sfătuiască și să-i ajute (FF 373).
Găsesc acest fragment foarte frumos. Câtă duioșie în tonul biografului față de acest „venerabil episcop” și câtă gratitudine pentru afecțiunea și stima pe care acesta o nutrea față de Francisc și ”toți ceilalți frați ai săi”! Îți intrase în suflet, Guido, aventura lui Francisc! Nu mai reușești să vezi Assisi fără aceste „trupe de asalt” ale Duhului Sfânt. Ai constatat tu însuți roadele. Francisc, după primele rezistențe, a făcut o breșă în sufletele încredințate ție. Și îmi pare că te văd în timp ce visezi, ca un bun păstor ce ești, cum întregul popor se lasă sedus de acest genial fiu al său.
Acum, întâlnirea voastră vă împinge pe scena Bisericii universale. Nu mă convinge, în acest reportage, ca întâlnirea de la Roma să fi avut loc „din întâmplare” (caz în care ar fi fost oricum fructul „providenței”). Îmi vine mai degrabă să mă gândesc că Guido și Francisc și-au dat acolo întâlnire. Lui Guido nu trebuie să-i fi scăpat prima tentativă misionară a lui Francisc. Ceeace s-a petrecut la Roma este un pas ulterior al discernământului la care episcopul supune vocația lui Francisc. Raoul Manselli, (San Francesco di Assisi, 2002, p. 186), în legătură cu teama lui Guido că Francisc ar fi putut abandona Assisi, aruncă o umbră de suspiciune asupra acestuia atunci când insinuează că adevăratul motiv al temerii sale era dorința de a-i ține pe Francisc și confrații săi sub jurisdicția sa. Însă ce puteai câștiga, Guido, de pe urma unei jurisdicții asupra unui grup de entuziaști fără nimic, care îți ofereau mai mult motive de jenă decât satisfacții legate de exercitarea puterii?
Nu, în discernământul tău – îmi place să o cred – întră în joc dinamismul Bisericii, în dimensiunea sa universală și locală. Guido ține la Biserica sa. Cu ar putea fi altfel? A reafirmat-o Benedict al XVI-lea, în vizita sa făcută la Assisi pe 17 iunie 2007, în lumina teologiei Conciliului Vatican al II-lea:
„Există o rechemare interioară reciprocă între universal și local. Singurele Biserici, în timp ce-și trăiesc identitatea lor de „crâmpeie” ale poporului lui Dumnezeu, sunt expresia unei comuniuni și a unei diaconii în raport cu Biserica universală răspândită în întreaga lume, însuflțită de Sfântul Duh și slujită de ministerul unității ce aparține Succesorului lui Petru. Această deschidere catolică aparține fiecărei dieceze și lasă semn, într-un fel sau altul, pe toate dimensiunile vieții acesteia, însă se accentuează atunci când o Biserică dispune de o carismă care îmbie și operează dincolo de hotarele acesteia. Și cum să negi că astfel a fost carisma lui Francisc și mesajul său?” (Discursul din Catedrala Sf. Rufino).
Rămâne oricum adevărat, sub aspect istoric, că intuiția universală a apostolatului franciscan – analog celui dominican – s-a consolidat în conștiința și, aș spune, în experiența eclezială a sensului de Biserică „una, sfântă, catolică”, în a cărui slujire se află ministerul lui Petru. Francisc intuiește cu spirituală clarviziune Biserica ca mister al Duhului lui Cristos în noi, spațiu vital fără hotare în care fiecare credincios locuiește, ca un fiu la sânul Mamei… Înțeleg acum cuvintele pe care mi l-a spus Benedict al XVI-lea, când am fost să-l invit să viziteze Assisi. Francisc – mi-a spus – îl explică pe Petru. În acele clipe, afirmația nu mi-a fost clară. Reflectând, este chiar așa: Francisc, „eclezialitatea personificată” (I. Felder), îl explică pe Petru în ministerul său universal. Îl explică și îl… susține, cu acea umilință care îl transformase în „inferior și supus tuturor oamenilor care sunt pe lume” (Salutul virtuților, FF 258) și care, paradoxal, l-a transformat – ca în celebrul vis al lui Inocențiu al III-lea interpretat de Giotto – în sprijinul puternic și sigur al Bazilicii din Lateran, ce stătea să se prăbușească. De acest rol al Sărăcuțului papii s-au arătat conștienți și recunoscători, acordând Bazilicii Sf. Francisc și celei a Sfintei Maria a Îngerilor – Bazilici papale – o deosebită predilecție (Cfr. Papa și Bazilica Sf. Francisc din Assisi, Assisi 1999). Predilecție care, prin Cardinalul Legat, a fost menținută chiar și atunci când, prin „Motu proprio Totius orbis” s-a decis deplina integrare pastorală a Bazilicilor în viața diecezană din Assisi.

Împreună cu Guido la Sf. Părinte
Francisc l-a convins într-un fel pe episcopul său. Guido, în ceeace îl privea, a devenit din nou aliatul lui Francisc. Este dificil de imaginat cum ar fi putut ajunge la curia romană și în fața papei, micul grup de tineri din Assisi, „despuiați” de orice sprijin și putere. Guido mai acoperă încă odată goliciunea lui Francisc cu mantia sa, deschizându-i calea către papă prin mijlocirea cardinalului Giovanni di San Paolo. Istoriografia cea mai recentă se arată a fi în temă cu acest aspect, lepădând teza „cazualității” întâlnirii dintre Francisc și Guido, bazându-se mai ales pe contextul istoric și pe raporturile existente între Guido și Curia romană. Nu este aici locul potrivit pentru aprofundarea acestei teme (eventual poate fi citită lucrarea lui N: D’Acunto, Il vescovo di Assisi Guido I presso la curia romana în Cacciotti-Melli, Francesco a Roma dal signor Papa, Milano 2008, pp. 41-60).
Să ne reluăm însă „meditația” urmărind povestirea evenimentului făcută de Legenda perugină:
Episcopul din Assisi era bun prieten cu cardinalul Giovanni di San Paolo, episcop de Sabina, bărbat aflat cu adevărat în harul lui Dumnezeu și care nutrea o deosebită stimă față de cei ce duceau o viață sfântă. Aflând de la episcopul din Assisi despre Francisc și confrații săi, Giovanni dorea din tot sufletul să-l întâlnească pe Sfânt și pe unii dintre cei de lângă el. Aflând că aceștia se aflau la Roma, i-a invitat acasă la el, unde i-a primit cu mult respect și dragoste. În puținele zile care au stat împreună, l-au întărit prin sfintele lor cuvântări și prin bunul exemplu. Cardinalul, văzând că informațiile pe care le primise corespundeau adevărului, s-a recomandat cu umilință și evlavie rugăciunilor lor și le-a cerut, ca pe o favoare specială, să fie considerat ca unul dintre ei. L-a întrebat pe Francisc despre motivul venirii sale și, după ce a ascultat tot ceeace îi stătea acestuia pe suflet, s-a oferit să le fie reprezentant pe lângă Curia romană. A mers deci la domnul Papă Inocențiu al III-lea și i-a spus: „Am întâlnit un bărbat de o neasemuită virtute, care s-a legat să trăiască idealul evanghelic, practicând desăvârșirea proclamată în Evanghelie: sunt convins că Domnul vrea, prin mijlocirea acestuia, să reînnoiască în toată lumea credința sfintei Biserici”. Aceste cuvinte l-au impresionat mult pe Papă, care a poruncit cardinalului să-l conducă în fața sa pe Francisc (FF 1457).
Guido și-a îndeplinit partea sa. A informat în așa fel încât să trezească în interlocutori dorința de a-i întâlni pe tinerii „penitenți” din Assisi, iar un bărbat cu viață sfântă, așa cum era cardinalul Giovanni di San Paolo, să devină imediat protectorul și mediatorul lor. Francisc era de-acum încredințat Papei și Bisericii universale. Însă Assisi va rămâne pentru totdeauna în sufletul său, va rămâne apreoape ca o parte integrală a carismei sale. O adevărată „gratia loci”, un har care îl va ține ancorat în Assisi chiar și atunci când misiunea universală va fi realitate. Nu este caracteristică tuturor sfinților o astfel de strânsă legătură între locul de origine și cronica sfințeniei lor. De la Bazilica Sf. Francisc la Porțiuncula, de la Sf. Damian la Rivotorto, de la Sf. Clara la Schitul Carcerelor, până la însăși Catedrala Sf. Rufino, este imposibil să străbați Assisi fără să te gândești la Francisc. Și, desigur, la Clara, „floricica” sa… Și pentru aceasta din urmă, Guido (sau succesorul său? Lista episcopilor din Assisi învăluie această perioadă cu o zonă de umbră) va face un gest patern și profetic deopotrivă, ca o binecuvântare „cifrată”, atunci când i-a înmânat, în acea Duminică a Floriilor din 1211, pe când ea se pregătea să-și „ia zborul”, ramura de măslin. Cosițe libere în bătaia vântului. Liberă cu Francisc, liberă în Cristos.

Clădirea episcopală de la Sf. Maria cea Mare
Raportul extraordinar dintre Francisc și episcopul Guido așează clădirea episcopală, care face corp comun cu Sfânta Maria cea Mare, în peisajul franciscan din Assisi. În această clădire tânărul Francisc a lăsat urme de neșters. Amintește aceasta frumoasa statuie a Sărăcuțului din fața intrării, operă a lui Dupre. În Sfânta Maria cea Mare se păstrează o iscripție aflată în partea externă a absidei și care constituie cel mai vechi document în ceeace îl privește pe Francisc.
Mi se întâmplă deseori să primesc vizitatori și să constat cât de mișcător și eficace este, în acest spațiu dintre clădirea episcopală și vechea catedrală, să se retrăiască acel singular eveniment petrecut aici. Grupuri de tineri, organizați de Franciscan Pilgrimage, venind în vizită la episcopie, „dramatizează” evenimentul. Se află printre ei și cine îl reprezintă pe Guido. Uneori îmi place să mă amestec pe ascuns printre spectatori, ca la sfârșitul scenetei să mă prezint ca episcopul de azi care îl primește pe cel din vechime. Tinerii se bucură, iar aceasta este cea mai eficace introducere la „cateheza” mea. Însă mai ales mă trezesc deseori visând că acest loc, unde Duhul Sfânt a suflat atât de puternic, așteaptă… un alt Francisc (și cum aș vrea să fiu Guido pentru acesta!): adevărat „sanctuar al discernământului”, în care tinerii să vină să învețe să-și „despoaie” sufletul, să izgonească idolii ce-i țin în robie și să rupă lanțurile care îi țin legați de aceștia, pentru a putea alege și trăi o viață după inima lui Dumnezeu.
Acea despuiere nu a fost singurul eveniment franciscan legat de clădirea episcopiei. Iar dacă între Francisc și episcopul Guido s-a stabilit un raport de prietenie, nu este pură fantezie să ni-l imaginăm pe Sărăcuț înfățișându-se din când în când la ușa episcopiei, după ce mai întâi se rugase îndelung în Sfânta Maria cea Mare, pentru a da socoteală, a cere un sfat, a primi o binecuvântare.
Desigur că Francisc nu va uita nicicând tot ceeace a primit de la Guido: familiaritatea sa cu episcopul a continuat, chiar și atunci când clădirea episcopiei era locuită de un alt Păstor, care avea același nume cu primul: probabil mai puțin „sfânt” decât cel dinaintea lui, mai autoritar și mai irascibil, dacă stăm să dăm crezare cronicilor franciscane care îl privesc (cfr. N. D’Acunto, Assisi nel Medio Evo. Studi di storia ecclesiastica e civile, 2002, pp. 105-145). Însă ascultarea lui Francisc și primilor săi confrați – toți din Assisi („penitenții din Assisi”, după cum obișnuiau să se prezinte: Legenda celor trei confrați, FF 1441), Bernardo, Pietro Cattani, Silvestro, Egidio… – trebuie să fi fost atât de adâncă încât să-l convingă și pe noul Păstor. Francisc va scrie (poate chiar în episcopie, în ultimele luni de viață? Cfr. P. Maranesi, Facere misericordiam, Assisi 2007, p. 30) despre preoți: Și nu vreau să iau în considerație păcatul acestora, deoarece eu recunosc în ei pe Fiul lui Dumnezeu, iar ei sunt stăpânii mei (Testament, FF 113). Sfințenia și autoritatea sunt chemate să stea „împreună”, nu să se „opună”, așa cum sunt împreunate aura lui Francisc și mitra lui Guido din fresca despuierii pictată de Giotto.
Acreditată de către Ascultare, Sfințenia lui Francisc se transformă în „școală” pentru însuși Păstorul său. Aceasta iese în evidență în episodul în care îl vedem pe episcop, împins de o forță misterioasă, intră fără să stea pe gânduri în refugiul Sfântului și îl găsește pe acesta cufundat în rugăciune (FF 687; 1182; 1550). Autoritatea la școala „misterului”!. Este vorba despre primul Guido, sau despre cel de-al doilea? E sigur că celui de-al doilea i-a adresat Francisc un călduros apel pentru a se împăca cu căpetenia cetății, atunci când raporturile dintre aceștia păreau iremediabil compromise. Nu putea suporta ca în cetatea sa de suflet, Assisi și mai ales în episcopie, să nu domnească pacea. Tocmai pentru a o favoriza, a adăugat strofa iertării la Cântecul fratelui Soare. Doi dintre confrați au cântat-o, iar rezultatul a fost „miraculos”, căci cei doi dușmani s-au regăsit unul în brațele celuilalt, după cum ne-o reamintește plăcile de majolică așezate la intrarea în clădirea episcopiei. Cântecul creaturilor s-a transformat în cântecul împăcării.
În clădirea episcopiei Francisc va petrece câteva din ultimele sale zile de viață (Tommaso da Celano,Vita prima, FF 507). Locuința Păstorului – conform cerințelor confraților săi (fr. Elia, ministru general) – trebuia să fie nu numai un loc primitor pentru trupul său chinuit, dar și un „refugiu sigur” împotriva posibilelor tentative de acaparare a „rămășițelor” pământești ale Sfântului, transformate deja „bogăție”, cel puțin din punct de vedere spiritual. Dând crezare Legendei perugine (FF 1609), au fost cavalerii din Assisi – ce diferență față de anii „despuierii”! – cei care l-au preluat pe Sfânt de la Nocera umbră, mai exact de la Bagnara, și l-au escortat până în cetatea sa, destinată să devină mai mult ca niciodată cetatea lui Francisc, „cetatea serafică”. Episcopia-fortăreață, sau mai exact „casă părintească”, în acele zile de orbire și durere de dinaintea trecerii la cele veșnice: s-o fi născut aici oare și strofa „surioarei noastre, moartea trupească”? Mă gândesc la aceasta în fiecare zi atunci când, fredonând Cântecul fratelui Soare, admir minunata priveliște – frumoasă ca într-o poveste, chiar și atunci când este ceață! – pe care Sfântul, în acele zile nu a putut-o contempla. Cerul era de-acum doar „înăuntrul” său. Iar năzuința sa era Patria „trinitară”. Însă inima sa nu înceta să bată pentru frații săi (lor le-a adresat ultimele îndemnuri din Testament) și pentru iubita sa cetate, pe care a binecuvântat-o cu o solemnă profeție. Nu a voit însă să închidă ochii în clădirea episcopiei, ci la Porțiuncula: sânul marian al Ordinului, loc al intuițiilor cerești și al fraternității legănate în simplitatea colibelor. Chiar și pentru cine, așa cum a fost Francisc, considera moartea drept „surioară”, mult mai dulce i se părea să o întâmpine la umbra ocrotitoare a Mamei. Și a primit-o despuiat pe pământul gol, cu aceeași goliciune din care făcuse o alegere de viață și pe care o „celebrase” cu aproape douăzeci de ani mai înainte, sub privirea lui Guido.
Legenda major ne spune că episcopul de Assisi se găsea la sanctuarul Sf. Mihail de pe muntele Gargano, atunci când Francisc, în noaptea trecerii la cele veșnice, i-a apărut spunându-i: Iată, eu părăsesc această lume pentru a merge în cer (FF 1244). Poate că biograful, redând acest episod, voia doar să aibă o mărturie convingătoare cu privire la sfințenia lui Francisc. Însă mie îmi place să scot în evidență un alt aspect: până și în ceasul morții Francisc păstrează un raport special cu episcopul său; este un fragment din teologia și spiritualitatea comuniunii: desigur, este și fructul legăturii sufletești care s-a stabilit cu episcopul din momentul convertirii și despuierii, din momentul începerii marii aventuri de sfințenie. „Complici” amândoi ai Duhului lui Dumnezeu!

Istoria continuă…
Mulțumesc, Francisc! Mulțumesc, Guido!
Duhul Sfânt coborât peste voi cu opt veacuri în urmă continuă să adie, mulțumită memoriei păstrate de „pietrele” din Assisi, însă mai ales celei păstrate de „pietrele vii” care formează Biserica și în multele comunități care se regăsesc în spiritualitatea lui Francisc – și prin el și a Clarei – în orice parte a lumii.
La începutul acestui mileniu, Ioan Paul al II-lea a dăruit Bisericii un motto care este el singur un program: „A porni din nou de la Cristos” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte).
Și tocmai pentru a porni din nou de la Cristos, mărturia lui Francisc are o autenticitate și o vrajă pe care veacurile ce au trecut nu au reușit să o împuțineze.
Benedict al XVI-lea, pelerin la Assisi, ne-a invitat să-l recitim pe Francisc și franciscanismul în acest cifru cristologic și eclezial. Mai înainte de litera Regulei este spiritul acesteia, care este tocmai convertirea lui Francisc la Cristos. Convertire maturizată în contextul concret și crucial al comunității creștine din Assisi.
„Această convertire a sa la Cristos, până la a dori să se „transforme” în El, devenind o imagine deplină Lui, care explică trăirea sa unică, în virtutea căreia el ne apare atât de actual chiar și în raport cu marile teme ale timpului nostru, cum ar fi căutarea păcii, salvarea naturii, promovarea dialogului între oameni. Francisc este un adevărat maestru în toate acestea. Însă este un maestru deoarece a plecat de la Cristos” (Omilia Sf. Părinte Benedict al XVI-lea la Sf. Liturghie din Piața Inferioară a Sf. Francisc, 17 iunie 2007).
A porni de la Cristos: și raportul dintre Francisc și episcopul său trebuie citit în această cheie. Francisc a știut să vadă în Guido pe însuși Cristos. Iar Guido a știut să asculte în Francisc vocea lui Dumnezeu.
„Este necesar să redescoperim – a mai adăugat Sf. Părinte – valoarea nu numai biografică, ci și ecleziologică a acelei întâlniri dintre tânărul Francisc și episcopul Guido, în mâinile căruia a încredințat pentru discernământ, despuindu-se de tot, alegerea sa de viață”.
Valoarea ecleziologică: mesaj care ne ajută să înțelegem și să iubim Biserica, rază de lumină care iluminează misterul său. Lumină care se extinde și asupra raporturilor dintre Biserică și societate, scoțând în evidență cât de multe are Evanghelia de spus omului contemporan aflat, asemenea lui Francisc, în căutarea libertății și adevărului. Mulțimile de pelerini care vin la Assisi o atestă. Vin aici să respire „spiritul din Assisi”. Francisc a „refondat” cetatea sa, transformând-o într-o icoană, imprimându-i trăsături care ne arată vocația și misiunea acesteia în lume.
La opt sute de ani de la acele evenimente, multe lucruri s-au schimbat. Europa și lumea lui Francisc sunt îndepărtate în timp și nu lipsește cine ar vrea, lipsit fiind de memoria rădăcinilor, să dosească acel timp și acea lume în cărțile de istorie și în muzee.
Însă Francisc continuă să vorbească. O „aventură” nu atât de povestit altora, cât de retrăit.
Iar Duhul lui Dumnezeu adie și azi, în ciuda tuturor curentelor contrare. În vederea unor noi primăveri, sau, mai bine zis, a unor noi Rusalii. Iar noi trebuie să fim, asemenea lui Francisc, „complicii” săi.

Domenico Sorrentino

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.