Cateheză – Triduum-ul pascal

Cateheză – Triduum-ul pascal

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 31 martie 2021

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Deja cufundaţi în climatul spiritual al Săptămânii Sfinte, suntem în ajunul Triduum-ului pascal. De mâine până duminică vom trăi zilele centrale al anului liturgic, celebrând misterul Pătimirii, Morţii şi Învierii Domnului. Şi acest mister îl trăim de fiecare dată când celebrăm Euharistia. Când noi mergem la Liturghie, nu mergem numai să ne rugăm, nu: mergem ca să reînnoim, să-l facem din nou, acest mister, misterul pascal. Acest lucru este important să nu-l uităm. Este ca şi cum noi am merge la Calvar – este acelaşi lucru – pentru a reînnoi, pentru a face din nou misterul pascal.

În seara de Joia Sfântă, intrând în Triduum-ul pascal, vom retrăi Liturghia care se numeşte in Coena Domini, adică Liturghia în care se comemorează Ultima Cină, ceea ce s-a întâmplat acolo, în acel moment. Este seara în care Cristos a lăsat discipolilor săi testamentul iubirii sale în Euharistie, dar nu ca amintire, ci ca memorial, ca prezenţă perenă a sa. De fiecare dată când se celebrează Euharistia, aşa cum am spus la început, se reînnoieşte acest mister al răscumpărării. În acest sacrament, Isus a înlocuit victima de jertfă – mielul pascal – cu sine însuşi: Trupul său şi Sângele său ne dăruiesc mântuirea de sclavia păcatului şi a morţii. Mântuirea de orice sclavie este acolo. Este seara în care el ne cere să ne iubim devenind servitori unii altora, aşa cum a făcut el spălând picioarele discipolilor. Un gest care anticipă jertfa sângeroasă de pe cruce. Şi de fapt Învăţătorul şi Domnul va muri ziua următoare pentru a face curate nu picioarele, ci inimile şi întreaga viaţă a discipolilor săi. A fost o jertfă de slujire a noastră a tuturor, deoarece cu acea slujire a jertfei sale ne-a răscumpărat pe toţi.

Vinerea Sfântă este zi de pocăinţă, de post şi de rugăciune. Prin textele din Sfânta Scriptură şi rugăciunile liturgice, vom fi parcă adunaţi pe Calvar pentru a comemora Pătimirea şi Moartea răscumpărătoare a lui Isus Cristos. În intensitatea ritului acţiunii liturgice ne va fi prezentat Răstignitul pentru a-l adora. Adorând crucea, vom retrăi drumul Mielului nevinovat jertfit pentru mântuirea noastră. Vom purta în minte şi în inimă suferinţele bolnavilor, ale săracilor, ale rebutaţilor din această lume; vom aminti “mieii jertfiţi” victime nevinovate ale războaielor, ale dictaturilor, ale violenţelor zilnice, ale avorturilor… În faţa imaginii Dumnezeului răstignit vom purta, în rugăciune, pe mulţii, prea mulţii răstigniţi de astăzi, care numai de la el pot primi întărirea şi sensul pătimirii lor. Şi astăzi sunt atâţia: să nu-i uităm pe răstigniţii de astăzi, care sunt imaginea Răstignitului Isus, şi în ei este Isus.

De când Isus a luat asupra sa rănile omenirii şi însăşi moartea, iubirea lui Dumnezeu a irigat aceste deşerturi ale noastre, a luminat acest întuneric al nostru. Pentru că lumea este în întuneric. Să facem o listă a tuturor războaielor care se duc în acest moment; a tuturor copiilor care mor de foame; a copiilor care nu au educaţie; a popoarelor întregi distruse de războaie, de terorism. A atâtor, atâtor oameni care pentru a se simţi un pic mai bine au nevoie de droguri, de industria drogurilor care ucid… Este o calamitate, este un deşert! Există mici “insule” ale poporului lui Dumnezeu, fie creştin, fie de orice altă credinţă, care păstrează în inimă voinţa de a fi mai buni. Dar să ne spunem realitatea: în acest Calvar de moarte, Isus este cel care suferă în discipolii săi. În timpul activităţii sale publice, Fiul lui Dumnezeu a semănat cu mâini pline viaţă, vindecând, iertând, înviind… Acum, în ora jertfei supreme pe cruce, duce la împlinire opera încredinţată lui de Tatăl: intră în abisul suferinţei, intră în acele calamităţi din această lume, pentru a răscumpăra şi a transforma. Precum şi pentru a elibera pe fiecare dintre noi de puterea întunericului, de mândrie, de rezistenţa de a fi iubiţi de Dumnezeu. Şi asta, numai iubirea lui Dumnezeu poate s-o facă. De rănile lui am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24), spune apostolul Petru, de moartea lui am fost renăscuţi, noi toţi. Şi graţie lui, abandonat pe cruce, nimeni niciodată nu mai este singur în întunericul morţii. Niciodată, el este mereu alături: trebuie doar să deschidă inima şi să se lase privit de el.

Sâmbăta Sfântă este ziua tăcerii: o mare tăcere este pe tot pământul; o tăcere trăită în plâns şi în dezorientare de primii discipoli, tulburaţi de moartea ruşinoasă a lui Isus. În timp ce cuvântul tace, în timp ce viaţa este în mormânt, cei care au sperat în el sunt puşi la grea încercare, se simt orfani, probabil orfani şi de Dumnezeu. Această sâmbătă este şi ziua Mariei: şi ea o trăieşte în plâns, însă inima sa este plină de credinţă, plină de speranţă, plină de iubire. Mama lui Isus l-a urmat pe Fiul de-a lungul căii dureroase şi a rămas la picioarele crucii, cu suflet străpuns. Însă atunci când totul pare terminat, ea veghează, veghează în aşteptare păstrând speranţa în promisiunea lui Dumnezeu care învie pe cei morţi. astfel, în ora cea mai întunecată a lumii, a devenit Mamă a celor care cred, Mamă a Bisericii şi semn de speranţă. Mărturia sa şi mijlocirea sa ne susţin atunci când povara crucii devine prea grea pentru fiecare dintre noi.

În întunericul Sâmbetei Sfinte vor erupe bucuria şi lumina cu riturile din Veghea pascală şi, seara târziu, cântul de sărbătoare Aleluia. Va fi întâlnirea în credinţă cu Cristos înviat şi bucuria pascală se va prelungi pentru toate cele cincizeci de zile care vor urma, până la venirea Duhului Sfânt. Cel care a fost răstignit a înviat! Toate întrebările şi incertitudinile, ezitările şi fricile sunt alungate de această revelaţie. Cel Înviat ne dă certitudinea că binele triumfă mereu asupra răului, că viaţa învinge mereu moartea şi sfârşitul nostru nu înseamnă a coborî tot mai în jos, din tristeţe în tristeţe, ci a urca sus. Cel Înviat este confirmarea că Isus are dreptate în toate: în a ne promite viaţa dincolo de moarte şi iertarea dincolo de păcate. Discipolii se îndoiau, nu credeau. Prima care a crezut şi a văzut a fost Maria Magdalena, a fost apostola învierii care a mers să relateze că l-a văzut pe Isus, care o chemase pe nume. Şi după aceea, toţi discipolii l-au văzut. Însă, eu aş vrea să mă opresc asupra acestui lucru: paznicii, soldaţii, care erau la mormânt pentru a nu lăsa ca să vină discipolii şi să ia trupul, l-au văzut: l-au văzut viu şi înviat. Duşmanii l-au văzut şi apoi s-au prefăcut că nu l-au văzut. De ce? Pentru că au fost plătiţi. Aici este adevăratul mister a ceea ce Isus a spus odată: “Există doi stăpâni în lume, doi, nu mai mulţi: doi. Dumnezeu şi banul. Cine slujeşte banul este împotriva lui Dumnezeu”. Şi aici banul este cel care a schimbat realitatea. Au văzut uimirea învierii, dar au fost plătiţi pentru a tăcea. Să ne gândim la multele dăţi când bărbaţi şi femei au fost plătiţi pentru a nu recunoaşte în practică învierea lui Cristos şi nu au făcut ceea ce Cristos ne-a cerut să face, fiind creştini.

Iubiţi fraţi şi surori, şi anul acesta vom trăi celebrările pascale în contextul pandemiei. În atâtea situaţii de suferinţă, în special când cei care le îndură sunt persoane, familii şi populaţii deja încercate de sărăcie, calamităţi sau conflicte, Crucea lui Cristos este ca un far care indică portul navelor aflate încă în larg pe marea în furtună. Crucea lui Cristos este semnul speranţei care nu dezamăgeşte; şi ne spune că nici măcar o lacrimă, nici măcar un geamăt nu se pierd în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Să-i cerem Domnului ca să ne dea harul de a-l sluji şi de a-l recunoaşte şi să nu ne lăsăm plătiţi pentru a-l uita.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.