O altfel de Via Crucis?
Nu, sau doar cu mici modificări.
Modificări care privesc locul în care sunt așezate așa numitele „stațiuni”.
Nu în fața unor imagini sugestive, aflate pe zidurile bisericii sau „în locuri special amenajate”…
Mici modificări și în ceeace privește timpul…
Calea Crucii la care mă gândesc în acest moment nu este „cea de vineri sau de duminică”, ci calea crucii cea de toate zilele…
Cu „stațiunile” ei de pe stradă, de prin casele fiecăruia dintre noi, de prin spitale (câte nu se scriu astăzi cu privire la sistemul sanitar!), de la locul de muncă (cine-l mai are), din paginile de cronică neagră ale așa zisei mass-media, cu o stațiune specială dedicată vreunei nedreptăți suferite recent, cu o alta (sau mai multe, de ce nu?) dedicată lașităților noastre de zi cu zi, fragilităților noastre, ipocriziilor noastre, egoismului nostru, patimilor și pătimirilor noastre de pe urma lor…
Pot completa numărul acestor „stațiuni” rarele noastre fapte bune, compasiunea noastră șovăielnică, „îndrăzneala” de a ne opri pe furiș lângă cineva care are nevoie de noi…
… O cale a crucii mai întortocheată aceea pe care o parcurgem zilnic în sufletul nostru și în jurul nostru. De multe ori nici nu ne dăm seama că o parcurgem și că ne mai însoțește cineva pe cale, cineva apăsat de toate aceste „stațiuni” ale vieții noastre zilnice…
Azi, aici, acum.
Iar când obosim pe cale, pe calea crucii cea de toate zilele, ne odihnim cățărându-ne pe Crucea pe care o duce El în spate, fără să ne treacă de loc prin cap să-l întrebăm dacă nu a obosit, dacă nu are nevoie de ajutor, dacă mai poate să ne ducă în spate?
Ce este de fapt Calea Crucii?
Ce este Calea Crucii pentru noi? Pentru mine?
Cea personală, vreau să spun…
Pentru mine, mărturisesc, este ceva ca o continuă fugă, o eternă evitare a unui răspuns…
„Adame, unde ești?”
Mă ascund, Doamne, căci sunt gol…
Fug de-o veșnicie, Doamne, căci sunt gol pe dinăuntru, am risipit toată averea pe care mi-ai dat-o la plecare…
Ajunge-mă pe cale, Doamne, pe mine și pe toți fugarii de Tine…
1. Isus este condamnat la moarte
sau
Dumnezeu aflat la cheremul omului
„Venind dimineața, toți marii preoți și bătrânii poporului s-au sfătuit între ei împotriva lui Isus pentru a-l da morții. După care l-au pus în lanțuri și l-au predat guvernatorului Pilat” (Mt. 27, 1-2).
„Dimineața, marii preoți, bătrânii, scribii și tot sinedriul, după ce s-au sfătuit între ei, l-au pus în lanțuri pe Isus, l-au dus și l-au predat lui Pilat” (Mc. 15,1).
„Toată adunarea s-a sculat, l-au condus la Pilat și au început să-l acuze: l-am aflat pe acesta că îndemna la răscoală poporul, îndemnându-l să nu plătească tributul cuvenit Cezarului și afirmând că ar fi rege” (Lc. 23, 1-2).
„Atunci l-au condus pe Isus de la casa lui Caiafa în pretoriu. Erau zorii zilei, iar ei nu voiau să intre în pretoriu pentru a nu se spurca, ca să poată mânca Paștele (In. 18, 28).
Rezultatul concordanței de opinii dintre oameni nu este întotdeauna constructiv si pozitiv, mai ales în cazul în care decizia este deja luată.
Se întâmplă, nu?
Se întâmplă atunci când o faptă oarecare, bună sau rea, iese din tiparele, din șabloanele comune, din anonimat, devenind „știre de primă pagină” pentru mass-media, această „literă de lege” a vieții noastre de zi cu zi, acest „îndrumar” comportamental care ne coordonează și ne condiționează viața în cele mai mici detalii…
O știre „ de primă pagină”, dacă „se respectă”, trebuie să ofere și soluția, trebuie să creeze „opinie”, iar cu cât soluția propusă este mai radicală, mai șocantă, cu atât știrea este mai „bună, de actualitate, constructivă, perfectă”…
Dacă nu-mi oferă și o soluție oricare ar fi ea, la ce mai dau banii pe ziarul respectiv, la ce mă mai uit la televizor sau ascult radioul, la ce bun să-mi mai tocesc degetele pe tastiera calculatorului…
Trebuie să mi se ofere totul de-a gata ?
Am investit mult prea multă comoditate, în tehnologie „de ultimă oră” pentru a-mi mai permite luxul de a gândi singur…
Poate părea că cele de mai sus se referă doar la noi, cei de azi, oamenii mileniului III, însă lectura fragmentelor evanghelice inițiale infirmă această părere.
Se întâmplau și acum două mii de ani, iar „reporterii” de atunci ne transmit fidel faptele, inclusiv soluțiile găsite de protagoniști pentru a-și liniști conștiința…
Între timp evenimentele își urmează cursul lor „firesc”…
Nu auzi de câte lucruri te acuză? Nu răspunzi nimic? (Mc. 15,4).
Isus însă tace, nu pentru că nu se putea apăra, ci din simplul motiv că pentru a se apăra ar fi trebuit să acuze la rândul său, mai mult să devină el judecător în acel moment, însă el venise în această lume nu pentru a judeca, ci pentru a mântui.
„La moarte cu el!”
„Dar ce rău a făcut?”, întreabă oarecum nedumerit Pilat, deși ca un politician consumat ce era, ar fi trebuit să știe că deși nu făcuse nimic ilegal, pentru noi ceilalți, oamenii care l-am trimis în judecată, cei cu respect față de lege și atenți întotdeauna ca cel de lângă noi, „celălalt”, să nu umble și să nu se comporte aiurea, o astfel de persoană „care nu face nimic rău” este de netolerat, căci pe unul care greșește îl putem identifica și indica, îi putem atrage atenția (cu mare satisfacție pentru orgoliul nostru de persoane respectabile!), cu o persoană care greșește ne putem eventual identifica și (mai ales) justifica, pe o astfel de persoană o putem chiar și înțelege, este asemenea nouă, folosește același metru de măsură ca și noi…
„La moarte cu el! Noi îl vrem pe Barabba!”
Barabba, cel pe care îl vrem noi, în fond ne este util orgoliului nostru de persoane respectabile, care respectăm legea, plătim zeciuiala, nu suntem ca aceia care…
Apoi, noi avem de partea noastră Legea…
O lege precisă, clară, cu îndatoriri și drepturi bine definite, care, odată aplicate, ne dau posibilitatea de a dormi liniștiți.
Sau de a ne culca pe o ureche…
Apoi a venit acest…acest… și a început să manipuleze Legea cu acele precizări ale sale: „însă eu vă spun…”
A început să ne tulbure conștiințele proclamându-i „fericiți” pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei din temniță, pe…
A rupt zăgazurile legii.
Nu mai știm cine suntem și unde suntem.
Scara noastră de valori, cu treptele ei trainice și bine înfipte în mentalitatea noastră, a început să se clatine, să nu mai corespundă, deși o moștenisem de la străbuni și până acum a rezistat…
Sistemul nostru de clasificare, cel cu două categorii clare, „cei buni și cei răi”, (evident, noi suntem obligatoriu printre cei buni, noi suntem cei buni!) se pare că nu-i este pe plac acestui… acestui … din moment ce-și manifestă predilecția față de păcătoșii publici, discută cu ei, le intră în casă, mânâncă cu ei…
Mai mult, afirmă că ar fi un fel de medic, venit tocmai pentru ei…
Culmea, se spune că ar fi organizat chiar și un banchet pentru un nenorocit care risipise toată partea sa de avere…
Chiar că îți vine să râzi…
Mai întrebați ce rău a făcut?
A făcut mai mult decât rău.
A răscolit în „binele nostru” și acum se simte un miros cam neplăcut pe lângă noi…
„La moarte cu el!”
Ne vrem înapoi viața noastră fără mustrări de conștiință, cu zăgazurile „legii” cu care ne-am obișnuit și pe care le respectăm scrupulos, cu drumul săptămânal la biserică pentru „a aprinde o lumânare”, acel popas săptămânal (obligatoriu în față, printre primii) în care trupul se odihnește iar gândul zboară aiurea…
Ne lipsesc toate acestea…
Nu ne sunt pe plac pretențiile Lui. Cine se crede?!
N-o să schimbăm noi lumea…
„Atunci Pilat a decis ca cererea lor să fie acceptată. L-a eliberat pe acela care fusese închis ca răzvrătit și ucigaș, iar pe Isus l-a lăsat pe mâna lor” (Lc.23, 23-25)
Doamne Isuse Cristoase, fă-ne să înțelegem că prin condamnarea Ta la moarte, omul s-a condamnat să rămână doar un om neîmplinit…
*
2. Lui Isus i se pune crucea pe umeri
sau
Dumnezeu acceptă, primește și devine „sacramentul” suferinței umane
„Iată-l pe regele vostru! Însă ei strigau: răstignește-l, răstignește-l! Le-a spus lor Pilat: Îl destinați crucii pe regele vostru? Au răspuns marii preoți: nu avem alt rege în afară de Cezar! Atunci l-a dat pe mâna lor ca să fie răstignit. Ei atunci l-au luat pe Isus, iar El, ducându-și crucea, a pornit spre locul Craniului, numit în ebraică Golgota, unde l-au răstignit împreună cu alți doi, unul de o parte și un altul de cealaltă, iar Isus în mijloc”. (In. 19, 14b-18)
„Ecce Homo!”
Iată Omul asupra căruia s-au adunat toate crucile oamenilor.
Chiar și cele mai ascunse.
Iată Omul, asupra căruia apasă și crucea mea, crucea care-mi rupe spinarea, crucea care îmi face pasul șovăielnic, care mă face să protestez, care mă face să urlu: nu mai pot!
Acea cruce neașteptată, absurdă, nedorită (însă care cruce este dorită și așteptată, acceptată?), acea cruce care mă face să urlu: de ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie?
Acea cruce lângă care mă prăbușesc obosit, frânt și înfrânt…
Lângă celelalte cruci, pe umerii Săi…
Sub povara crucilor noastre, El nu scoate o vorbă.
Sub povara crucilor noastre, noi îi urlăm în față, continuăm această judecată (avem neapărată nevoie de un vinovat, de ce nu ar putea fi El?)
Să ne răspundă imputatul:
– pentru ce mai sunt pe lume copii care mor de foame (urâtă priveliște, nu foamea, ci ochii aceia mari în care se oglindește foamea, ne ofensează simțul estetic…)
– pentru ce singurătatea și abandonul în care zac unii bătrâni (ce face statul, plătim impozite…)
– pentru ce acele victime ale bestialității umane despre care tot scriu ziarele (este nevoie de o mână forte, închideți-i și aruncați cheia pușcăriei…)
– pentru ce atâția oameni cad victime ale lăcomiei semenilor lor ( ne trebuie neapărat noi reguli etice, nu se mai poate așa, uite unde am ajuns…)
– pentru ce nedreptatea, durerea, calomnia, egoismul, războiul, ura, rasismul…
– pentru ce…
– pentru ce…
Aștept de la Dumnezeu un răspuns.
Pretind un răspuns.
Să-mi dea socoteală pentru toate acestea, căci am nevoie de un vinovat ca de aer…
Însă răspunsul îmi vine de unde nu mă așteptam.
De la Pilat.
„Iată Omul!”
O invitație la a mă privi.
La a mă oglindi în ochii Lui.
Poate că astfel mă voi vedea așa cum sunt.
Poate că voi reuși să văd că pe Crucea Sa nici o suferință nu este uitată, nici o ființă abandonată, toate sunt acolo, pe Crucea Sa…
De aceea este grea, atât de grea…
De aceea are El pasul șovăielnic, de aceea cade, iar când se ridică mai ia de pe jos o altă cruce, o altă durere…
Drumul greu al Calvarului, pe care El îl ia pieptiș, împovărat de crucea mea…
„Iată Omul…”
Îți mulțumesc, Doamne, că mă duci și pe mine în spate, călător abuziv și fără rușine, pe urcușul greu al Calvarului…
*
3. Isus cade întâia oară
sau
cartea mea de vizită
„Pe Acela care nu cunoscuse păcatul, Dumnezeu l-a tratat ca păcat în favoarea noastră, pentru ca noi să putem deveni prin mijlocirea lui dreptatea lui Dumnezeu”(2 Cor. 5, 21)
O greutate insuportabilă acea Cruce, iar cu fiecare clipă ce se scurge greutatea ei crește, căci alte și alte cruci se îngrămădesc peste ea.
Iar umerii rămân aceeași…
„Iată Omul!”
„Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care i-a asupra sa păcatele lumii!”
„Iată-l pe Omul durerilor, care cunoaște suferința…”
Iată-l pe omul păcatelor (ale noastre, bineînțeles…)
Sf. Paul a fost și mai îndrăzneț în afirmații: iată-l pe Acela care a fost tratat drept păcat…
Păcatul…
O noțiune perimată, o realitate care s-a transformat într-un concept pentru dezbateri filosofice, teologice, însă nu și într-o conștiință a păcatului…
S-a transformat într-o monedă aflată în plină devalorizare, chiar și pentru așa-zișii „creștini practicanți”.
Omul a pierdut simțul și sensul păcatului, implicit și pe acela al necesității iertării, al împăcării cu sine, cu ceilalți, cu Dumnezeu…
Problema nu este însă atât conștientizarea că s-a pierdut ceva (simțul păcatului, conștiința de a fi păcătos, aceasta este o realitate clară, este o altă problemă), cât voința, necesitatea, urgența de a regăsi acest simț și acest sens, această conștiință a păcatului, de a simți din nou nevoia de iertare…
Însă se vrea cu adevărat aceasta?
Sau ne mulțumim doar cu autojustificările?
Dacă Isaia putea exclama: „vai mie, sunt pierdut, căci am buzele necurate”, iar Petru putea să-i ceară Învățătorului: „îndepărtează-te de mine Doamne, căci sunt păcătos”, noi o mai facem, o mai putem face, mai vrem să o facem?
Dumnezeu îmi oferă o șansă neașteptată tocmai acum, când a căzut.
Când s-a coborât la nivelul meu, în praful de pe cale…
Măcar să profit de această nesperată ocazie și să-i dau cartea mea de vizită, pe care mi-am scris, mare, numele: păcătos…
Și adresa: în praful de pe cale…
Ia-o, Doamne, data viitoare nu vei mai avea probleme, știi unde să mă cauți ca să bați din nou la ușa indiferenței și delăsării mele…
*
4. Isus își întâlnește mama
sau
facă-se voința oamenilor
Pierdută în mulțimea care, după ce l-a condamnat la moarte, îl însoțește pe cale insultându-l , se notează o figură diversă, care nu se încadrează cu toată zarva și apăsarea din jur. O femeie, o mamă îndurerată, frântă de răutatea oamenilor. Celui de pe cale, Fiului ei, îi adresează doar o privire mută, plină de întrebări fără răspunsuri (deocamdată…) :
„ Unde sunt? Te-au abandonat cu toții?”
De fapt, unde sunt?
Unde sunt ucenicii?
Unde este Petru, cel care afirma: „Doamne, împreună cu tine sunt gata să merg în temniță, la moarte”?
Nu mai spune: „Ce bine ne este nouă aici, să facem trei colibe…”?
Unde este mulțimea care doar cu câteva zile mai înainte voia să te facă rege?
Cum adică sunt aceeași cu cei ce te scuipă și te insultă? Nu este posibil…
Unde sunt toți leproșii, șchiopii, orbii, toți cei vindecați de Tine?
Pe ultima parte a acestei aspre, dureroase „căi a mântuirii”, deocamdată doar Ea.
Cu privirea ei plină de întrebări fără răspunsuri.
Doar ea, care continuă să pronunțe acel „fiat” spus din eternitate, de o eternitate, lui Dumnezeu și Omului…
Acel „da” care o sfâșie ca mamă, ca femeie, ca ucenică a Fiului său…
De-a lungul întregului drum al Calvarului, care a început odată cu acceptul său, ea a continuat să spună „da”.
Iar întâlnirea de acum este și ea un „da” în mijlocul unui asurzitor cor de „nu”.
Dacă primul „fiat” al Mariei se traduce cu „facă-se voia Ta, Doamne”, acest ultim „fiat” nu se poate traduce decât cu „facă-se voința oamenilor”…
Cuvintele nu-și au rostul între Mamă și Fiu…
Nu și-au avut niciodată rostul…
Ajunge o privire, doar o privire, apoi Isus își continuă urcușul…
Ajută-mă, Măicuță, care ai spus „da” tuturor durerilor, să îl pot privi și eu așa cu l-ai privit și cum ne privești Tu…
Împrumută-mi ochii Tăi și ajută-mă să înțeleg că nici o fațadă a sărăciei morale nu este exclusă din acea stranie și (din păcate) neacceptată „fericire” proclamată de Fiul Tău…
Ajută-mă să accept acest peisaj alcătuit din dispreț, ură, renegare, disperare ca parte integrantă și necesară a „Căii mântuirii”…
Ajută-mă, susține-mă și fă-mă să înțeleg că viața fără El, fără Tine, fără omul de lângă mine este nu doar o cale a crucii fără sens, ci un infern…
*
5. Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-și ducă Crucea
sau
orice altceva, numai aceasta nu?
„În timp ce îl împingeau pe cale, l-au luat pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp și i-au pur pe umeri crucea pe care trebuia să o ducă în locul lui Isus” (Lc. 23, 26)
L-au obligat.
Probabil că el, Simon, nici nu voia să știe ce-i cu acea mulțime înfierbântată, cu acei soldați încruntați, cu acel amărât care-și târa pașii și crucea, care cădea tot mai des…
El voia să ajungă cât mai repede acasă, să mânânce ceva și să doarmă.
Să doarmă…
Să doarmă și să uite, căci urma o nouă zi, cu problemele și necazurile ei…
O altă zi, nici una egală cu cea precedentă decât poate în osteneală și în praful de pe tobă de la sfârșitul ei…
Acest trecător, acest țăran obosit (se întorcea de la câmp, precizează Luca, însă de la câmp, o știm cu toții, nu te poți întoarce decât cu șalele rupte…) este obligat de soldați să mai ducă o cruce, de parcă nu-i ajungea crucea cea de toate zilele…
Isus oare ce-o fi gândit despre acest om constrâns de alții să-l ajute?
„Reporterii noștri” nu relatează că ar fi existat vreun dialog între cei doi, poate și pentru că „nu erau la fața locului”, așa cum s-ar fi cuvenit, însă cu siguranță că măcar un schimb de priviri tot a existat.
Un dialog al privirilor, așa cum numai El, Învățătorul, știa să-l deschidă, să-l orienteze (fapte și priviri relatate de aceeași „reporteri”, pe atunci entuziaști, acum însă..)
Un dialog al privirilor mute, încărcate de suferință și de speranță, pe care le avem și noi pe drumul calvarului cotidian…
Or, se știe, doar numai unul care trăiește suferința, poate înțelege pe cineva care suferă…
Chiar dacă „reporterul”, în cazul nostru Luca, nu relatează despre existența vreunui dialog, se potrivește ca o mănușă un alt dialog relatat tot de Luca, cu stilul lui concis, metodic: „Învățătorule, ce trebuie să fac ca să am parte de viața veșnică?”. Cunoaștem cu toți răspunsul dat de Isus, mai ales că a devenit și text evanghelic pentru Liturghia hramului Fer. Ieremia, cel putin noua ar trebui sa ne fie îndrumar…
Mai există și un alt dialog, care deasemeni se potrivește ca o mănușă și care ar putea traduce pentru noi dialogul privirilor dintre Isus și Simon din Cirene, relatat de un alt „reporter” absent, Marcu, care ne transmite atât dialogul, cât și amărăciunea lui Isus, dar mai ales privirile. Mai ales acea privire plină de iubire și acel îndemn: „Un lucru îți mai lipsește: du-te și vinde tot ce ai, dăruiește totul săracilor și astfel vei avea o comoară în cer, apoi vino și urmează-mă. Însă acela, întristându-se din cauza acelor cuvinte, a plecat trist, căci avea multe bogății…” (cfr. Mc. 10, 21-22)
În cazul de față, și o spinare frântă de atâta muncă ar fi putut fi o „bogăție”…
Poate fi o „bogăție”…
Depinde de răspunsul pe care îl dăm privirilor ce le încrucișăm pe calea crucii noastre zilnice…
Depinde de voința noastră de a deveni, de a ne transforma în „aproapele” cuiva care are nevoie de noi, care are încredere în noi…
Această întâlnire dintre două suferințe ce se încrucișează pe cale, sintetizează misterul întâlnirii dintre Dumnezeu și Om, dintre acel Dumnezeu care „ia asupra sa păcatele lumii” și Omul care, răscumpărat, își asumă responsabilitatea de a se transforma în „aproapele” semenului său și implicit al lui Dumnezeu, de a colabora cu Dumnezeu.
Dacă vrei să fii desăvârșit…
Desigur, se pot prinde și distanțele „potrivite”, avem toată „libertatea”…
Nu, mi-e imposibil…
Abia am pentru mine și ai mei…
Da’ de ce tocmai eu?!
Nu este drept…
Eu mi-am văzut de ale mele întotdeauna…
Da’ ce-am făcut, ca să mi se întâmple tocmai mie?!
Orice altceva, numai aceasta nu…
Doamne, „constrânge-mă” și pe mine să te ajut să-mi duci Crucea.
Tu de la un capăt și eu de la celălalt, Doamne…
Poate că așa vom reuși să facem ceva și cu „multele mele bogății”,
care mă țintuiesc la pământ, cu șalele frânte, cu voința înfrântă…
*
6. Veronica șterge fața lui Isus
sau
gestul „care nu rezolvă nimic” transformat în icoană?
Această femeie, al cărui gest s-a transformat în nume și în icoană, nu a avut parte de onorurile unor rânduri din partea „reporterilor” noștri. Se mai întâmplă…
Probabil că au considerat gestul femeii ca fiind nesemnificativ față de tragedia momentului, așa cum și noi, azi, în așa-zisele noastre „fapte de milostenie”, căutăm să înlăturăm „inutilitatea”, „gratuitatea” și să promovăm „eficacitatea”, limitând și delimitând gestul caritativ cu tot felul de reguli, proiecte, norme de comportament (valabile pentru cei asistați, făcute pentru cei asistați, însă în mult prea puține cazuri „împreună” cu cei asistați…)
…Ce câștig eu din asta?
Ce vină am eu dacă nenorocitul suferă ca un câine?
De ce tocmai eu trebuie să iau atitudine?
Hai să o fac și pe asta, însă ar trebui să mă asigur că nu cheltuie banii pe altceva…
Bun, să vedem… Dacă o fac, nu cumva „supăr” pe cineva? Nu intru pe „teritoriul” altuia?
(Câte responsabilități și responsabili sunt azi în acest sector, câte legi, norme, directive, care condiționează și redirecționează gratuitatea unui gest spre eficacitate și profit…)
Desigur, un astfel de mod „normal” de a gândi și acționa, „expulzează” acel gest „inutil” din panoplia gesturilor comportamentale obișnuite.
Nu-și are locul în „normalitate”…
…Este normal ca El să-și ducă Crucea, să fie scuipat, batjocorit, biciuit, umilit…
Nu putem călca în picioare dreptul la opinie și la protest, la exprimarea propriilor convingeri, nu?
Apoi, ce poate fi mai inutil decât a șterge pe furiș un chip plin de sudoare, sânge, scuipat?
Și totuși, memoria colectivă (Tradiția, în termeni teologici) a perpetuat până la noi memoria unui gest „inutil”…
Și totuși, ce noroc că mai există persoane care fac „gesturi inutile”?
Dacă nu ar fi existat, dacă nu ar exista, dacă nu vor exista aceste „gesturi inutile”, neprogramate, necuprinse în vreun proiect cu ștampile și aprobări, aceste gesturi modeste, insuficiente chiar, lumea ar fi doar un fel de junglă, cu legile ei, cu devorările ei, cu anihilările ei…
Homo hominis lupus…
Din fericire, Cineva a apreciat acel gest inutil și l-a transformat în icoană, l-a transformat în nume…
O bucată de pânză care sfredelește egoismul, chipul nostru încrustat de indiferență, de lașitate, de trădare, de indiferență…
Un „gest inutil” care ar putea elibera și chipul nostru de toată mizeria adunată, lăsând să strălucească chipul nostru cel adevărat, acea „imagine și asemănare” cu Dumnezeu…
Doamne, transformă-mă și pe mine într-un gest inutil, fă și din mine o icoană a gesturilor inutile de care avem atâta nevoie…
*
7. A doua cădere
sau
deziluzia lui Dumnezeu?
„A început apoi să le spună că Fiul Omului trebuia să sufere mult, să fie judecat și batjocorit de către bătrâni, de către marii preoți și apoi dat morții…Dacă cineva vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea proprie și să mă urmeze… Cine se va rușina de mine și de cuvintele mele în fața acestei generații lingușitoare și plină de păcate, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui său…” (Mc. 8, 31. 34. 38)
Căderile…
Am început să le numărăm, să le clasificăm…
Suntem buni la așa ceva, avem calificarea necesară și (mai ales aceasta) un bun post de observație.
Pe marginea drumului, așezați comod.
Eventual cu vreo băutură răcoritoare în mână, căci soarele e sus și caldul sufocant, iar Tu abia te miști…
Mai bine zis te târăști…
După care cazi din nou…
Un motiv trebuie să existe pentru aceste căderi repetate. Să vedem puțin: ultima dată am ajuns la concluzia că poate și din cauza crucii mele zăceai pe jos.
Bun, parcă ți-am dat și o carte de vizită, ceva, ca să știi unde să mă cauți dacă ai nevoie de mine…
Însă acum nu acesta este motivul, nu ține, căci văd un amărât care duce crucea în locul tău…
Ce motiv ai putea avea ca să cazi din nou?!
A, unde suntem noi? Suntem aici, nu ne vezi?
Stăm comozi pe marginea drumului Calvarului, așteptând o ocazie ca să urcăm sus, să putem vedea și ultima parte a spectacolului, că doar n-o să urcăm pe jos…
Împreună cu noi mai sunt și din aceia care nu te cunosc, care nu au auzit de Tine și de Vestea Ta Bună. Stau mai deoparte și se crucesc de ce aud și văd…
Mai sunt apoi și aceia care te urăsc, dar ție nu ți-e teamă de ei, căci un suflet gol de iubire este ca o casă lăsată de izbeliște, iar Tu stai la ușă și bați…
Cred că de data asta problema suntem tot noi, cei care te iubim.
Însă doar până la un punct…
Cei care îți dăm câte ceva, dar nu totul…
Care uneori mai și facem câte ceva, însă cu moderație, ca doar nu suntem un sac fără fund, trebuie sa ne mai gândim și la noi…
Cei care îți deschidem ușa inimii, însă ne rezervăm un colțișor doar pentru noi (fără Tine…)
Aceștia, dintre toți cei ce stau comozi pe marginea drumului, sunt cu adevărat irecuperabili. Pentru că ți-au deschis ușa, te-au primit în casă, însă din când în când te însoțesc cu amabilitate până la ușă (în sens invers…)
Care îți acceptă prezența, însă nu chiar tot timpul…
Care îți aprobă ideile, proiectele, cu condiția să nu fie implicați și ei…
Cei care au întâlnit Iubirea, dar apoi au avut grijă să o contabilizeze…
Noi, care nu am înțeles că Iubirii Tale i se poate da doar un răspuns care să nu fie insultător: Totul.
Văd că ridicându-te de la vechea mea adresă îmi restitui cartea de vizită, pe care ai tăiat vechiul meu nume și ai scris numele meu cel nou, adevărat, cel pe care mi l-ai dat când te aflai cu fața-n țărână…
Trebuie să am doar curajul de a citi acest nume nou, de a-mi asuma această nouă identitate (cfr. Apoc. 2, 17)
Doamne, dă-mi puterea de a-mi asuma identitatea dăruită de Tine, dă-mi puterea de a nu mai fi o caricatură a speranțelor pe care le-ai pus în mine…
*
8. Un grup de femei îl plâng pe Isus
sau
noi de partea cui suntem?
„Îl urma pe cale o mare mulțime, iar un grup de femei își băteau pieptul și îl căinau, plângând. Insă Isus, întorcându-se spre ele, le-a spus: « Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai bine plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. Iată, vor veni zile în care se va spune: fericite sunt cele sterile și trupurile care nu au rodit și sânul care nu a alăptat.
Atunci vor începe să ceară munților:
Cădeți asupra noastră!
Și dealurilor:
Acoperiți-ne!
Dacă astfel este tratat lemnul cel verde, ce va fi cu cel uscat? »” (Lc. 23, 27-31)
De când i-am pus Crucea pe spate ne-am obișnuit ca EL să nu scoată o vorbă.
În fond, era mai comod așa.
Uite ce se întâmplă când deschide gura, nici măcar de milă nu-i mai poate plânge lumea, ce-ar vrea să facem?
Apoi, vorbele lui, nu compătimirea lumii, l-a adus acolo unde este…
Ce vrea să spună, că e vina noastră că nu a știut să-și țină gura?
Că s-a pus cu cei puternici, cu cei care contează?
Da’ ce-ar vrea?!
Și totuși…
Dincolo de semnificația textului biblic, pe care îl lăsăm spre analiză exegeților, nu se poate să nu se noteze aici un (și) îndemn la a fi atenți la felul în care ne apropiem de durerea celuilalt, căci există și va exista întotdeauna o disproporție între cel care-și duce crucea și acela care ar vrea să-l ajute.
Cel care suferă se află întotdeauna cufundat în abisuri de solitudine, de angoasă, de sfâșieri interioare, de torturi fizice sau morale, pe care nimeni, nici măcar cel mai apropiat membru al familiei, nici cel care-i stă aproape, nici cel care-l îngrijește, nu va putea să le înțeleagă pe deplin…
Poate fi una dintre multele chei de lectură ale textului biblic inițial…
Spunem des că raportul nostru cu o realitate externă, inclusiv cu suferința, este o chestie de obișnuință. La început simți ceva divers în tine, apoi te obișnuiești…
Puțin câte puțin ochii „nu mai văd” din cauza obișnuinței, se formează bătături pe inimă, survine acea transformare în „roboți ai pietății”.
Or El, de sub povara Crucii, (și) asta ar vrea să ne spună nouă, „bocitoarelor” de pe margine, chiar dacă suntem animați de cele mai bune intenții…
Crucea pe care unul sau altul o duce în spinare are un aspect vizibil, însă nu trebuie uitat că vizibilul are rădăcini invizibile, că acea cruce își afundă rădăcinile în carnea vie, în profunditatea ființei, are mii de ramificații în cele mai ascunse colțuri ale spiritului uman.
Iar acela care se apropie în mod grosolan, abrupt, superficial, chiar și cu intenția sinceră de a ajuta, sfârșește prin a umili, prin a provoca lacerări și mai dureroase, prin a spori greutatea crucii…
Sunt atunci inutile lacrimile acelor femei?
Nu, dacă se ține seama că lacrimile, mângâierea, participarea, compasiunea, intervenția noastră concretă va fi întotdeauna disproporționată în raport cu Crucea, oricare ar fi ea.
Doar dacă vom tine seama de acest abis vom fi atenți și respectuoși față de durerea altuia.
Acest episod de pe urcușul Calvarului ar trebui să ne împiedice să ne înduioșăm, să plângem (doar) pe ruinele trecutului. Vrea să ne asumăm concret partea noastră în drama Calvarului.
Cea actuală.
Noi de care parte stăm?
În misterul și drama durerii, suferinței, nedreptății actuale, concrete, doar un singur „post” este ocupat.
Cel al victimei.
De către El.
Celelalte roluri sunt libere, la dispoziția noastră…
Putem alege între:
– a fugi urmărit de propriile temeri
– a ne spăla pe mâini
– a insulta
– a sta, prudent, pe margini
– a-și vedea de lungul nasului
– a dori „moartea caprei vecinului”
– a-i ațâța pe unii contra altora
– a-i face pe alții să sufere
– a deveni complici la rău
– a renega
– a trăda
– a ne rezolva problemele pe spinarea altora
– sau a interveni curajos, plătind personal, implicându-ne fără a ne face mai întâi calcule privind utilitatea și oportunitatea gestului.
Ce vrem să alegem?
Nu este posibil să urcăm mai sus pe Calvar fără a face o alegere clară.
O alternativă dramatică, aceea de a spori greutatea Crucii sau de a o ușura.
Ceilalți, indiferenții, spectatorii, sunt condamnați să rămână ceeace sunt.
Profitori, hiene care se hrănesc cu leșuri…
Eliberează-mă de condiția de spectator, Doamne, dă-mi o mână de ajutor în alegerea rolului cel bun în drama Calvarului zilnic…
*
9. A treia cădere
sau
singurătatea celui condamnat
„Atunci Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: unde este fratele tău?
Acela a răspuns: nu știu. Sunt eu oare paznicul fratelui meu?” (Gen. 4, 9)
Ne reluăm rolul de contabili, deocamdată se pare că nu e nimic de făcut, prea ne-am obișnuit cu el…
Mai contabilizăm o cădere și scriem alături: solitudine.
Asta așa, ca să fie totul în regulă la un eventual control.
Sună și bine: Singurătatea condamnatului.
Ca titlul unui roman de succes.
Nu știu de ce, dar îmi vine în minte figura lui Zaheu, cățărat în sicomor…
Chiar, pe unde o fi Zaheu acum?
Dar ceilalți?
„Împreună cu El mai duceau alți doi răufăcători…”
Iată alaiul care îl însoțea pe Isus spre locul supliciului ultim…
Recensământul prietenilor, în anumite momente ale vieții, dezvăluie date care ne taie vlaga sub apăsarea deziluziei…
Doi răufăcători care urcă Calvarul ca să-și plătească greșelile proprii.
Și El, care-l urcă spre a plăti greșelile tuturor…
Dacă ar fi fost un alai triumfal, ar fi fost înghesuială spre a-i fi alături…
Însă față de un astfel de alai e mai bine să te faci că nu-l vezi, să-ți vezi de ale tale…
Trei indivizi care merg „să plătească”…
„A început atunci o discuție între ei cu privire la cine ar fi trebuit să fie primul…”
Parcă am citit pe undeva acestea, nu?
Persoanele oneste nu vor, nu trebuie să aibă de a face cu așa ceva…
Dar eu, unde sunt?
– eu, onestul…
– eu, cinstitul…
– eu, care merg la Biserică în fiecare duminică…
– eu, care îmi plătesc dările și contribui cu bani la diversele inițiative sociale ale Bisericii și comunității…
– eu, care merg în fiecare an în pelerinaj…
– eu, care nu am făcut niciodată rău nimănui…
– eu, …
– „iar eu duc Crucea și pentru tine”, geme Condamnatul din praful de pe cale, de sub grămada de „cinstiți”…
Cu toții suntem persoane „oneste”. Ținem mult să avem mâinile curate.
El își varsă sângele pentru a spăla multele, mult prea multele „mâini curate”.
Noi nu facem, nu vrem să facem rău nimănui.
Și totuși, El plătește pentru toți.
Nu avem nici o vină și tocmai de aceea El nu a ezitat să se „facă păcat”.
Cu toții suntem mândri de toga noastră de judecători și nu ezităm să ne arătăm bravura judecându-i pe toți, dându-ne cu părerea în orice ocazie, nimic nu scapă judecății noastre, lumea întreagă este pe banca acuzaților.
La toți găsim câte o vină, trebuie să găsim câte o vină, altfel ce fel de judecători suntem?
Inclusiv Lui…
Tocmai de aceea se află acolo, înghițind praful de pe cale, cu fața-n țărână…
Se află acolo jos, cu fața-n țărână, pentru că a acceptat singurul rol pe care noi nu-l vrem: acela de vinovat…
Așa că ne aflăm pe aceeași Cale a Crucii și noi și El:
noi, mândri de toga noastră de judecători;
El, condamnatul, căzut pe cale, strivit de povara „celor care nu au făcut nici un rău”…
Greutatea acestor „omisiuni de a face ceva” este excesivă chiar și pentru El…
Ar avea nevoie de persoane care să se simtă responsabile, de creștini care să se simtă vinovați de răul făcut de alții, de faptul că „lumea merge strâmb”…
Însă are parte doar de ridicări din umeri și de răspunsuri vechi de când lumea: „Sunt oare paznicul fratelui meu?”…
Am uitat un adevăr elementar, noi cei care nu vrem să fim „paznici”: dimensiunea concretă a creștinismului, aplicarea sa practică. A fi creștin înseamnă asumarea responsabilității pentru tot și pentru toate. Calea spre Casa Tatălui nu se parcurge de unul singur, nu este posibil. Este o cale colectivă, de parcurs împreună. Noi împreună cu noi. Și cu El.
Până nu ne vom simți „vinovați” că undeva cineva moare de foame, că cineva este agresat de un altcineva, până nu ne vom întreba „eu ce am făcut, ce fac acum ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple”, până când nu ne vom simți chemați în cauză de bunele sau relele „fratelui meu”, suntem „condamnați” să rămânem doar „judecători”…
Părțile mele bune, ca și cele rele, nu sunt doar o problemă personală, nu privesc doar raportul dintre mine și Dumnezeu, ci privesc întreaga comunitate umană.
Meschinătățile mele, resentimentele, egoismul, lașitatea de care sunt capabil, nu se restrâng doar la mizerabila mea persoană, ci înveninează aerul din jur, provoacă radiații periculoase…
Iar dacă pe pământ sunt violențe, mizerie, nedreptate, nu pot sta deoparte și să spun: „nu am nici o vină… sunt oare paznicul fratelui meu?”…
Pe de altă parte emit „radiații benefice” și bunătatea, generozitatea, iubirea, sacrificiul personal. Radiații benefice care ar putea face mai respirabilă atmosfera din jurul nostru, al fiecăruia dintre noi..
Pe Calea Crucii nu putem fi turiști, spectatori…
Din acel alai compus doar din cei doi răufăcători, mai lipsește cineva…
Cineva, care fără a avea mâinile curate, își bate pieptul cu ele…
Fă-mi și mie loc în alaiul Tău, Doamne, printre acei doi răufăcători…
*
10. Isus este despuiat de haine
sau
eram și eu acolo ca să dau o mână de ajutor?
„Soldații, după ce l-au răstignit pe Isus, au luat hainele sale și au făcut patru părți, câte una pentru fiecare soldat, apoi tunica. Acea tunică era fără cusături, țesută dintr-o bucată, de sus până jos. De aceea au hotărât între ei: să nu o sfâșiem, mai bine dăm cu zarurile, să vedem cine o va câștiga.
Astfel s-a împlinit Scriptura:
Și-au împărțit între ei hainele mele,
iar pentru tunica mea au tras la sorți.
Soldații au făcut întocmai”. (In. 19, 23-24)
Chiar dacă „reporterii” noștri ne relatează doar despre „împărțirea prăzii”, făcută într-un moment de „liniște”, odată treaba (răstignirea adică) făcută, putem fi siguri că episodul ce ne este propus din negura timpurilor de către memoria colectivă a avut loc, că doar nu aveau să împartă între ei „hainele mortului”…
Tot hazul este atunci când îl despoi de viu, când îl jupoi de viu…
O scenă care ne tulbură profund, nu?
Și totuși…
Suntem chiar atât de siguri că nu am participat și noi la acea scenă care dezlănțuie în noi repulsia și ne copleșește de rușine?
Poate că nici nu trebuie să mergem cu amintirile chiar atât de departe pentru a găsi „probele” complicității noastre…
Ne proclamăm cu toții promotori ai drepturilor omului, apărători ai libertăților umane și e firesc, căci suntem creștini, nu?
Pentru un creștin, omul este sacru, căci este locuința vie a lui Dumnezeu…
Și totuși…
Putem afirma cu toată tăria, cu „mâna pe inimă” cum se spune, că nu am profanat niciodată acest tabernacol?
Chiar nu ni s-a întâmplat niciodată să-l jefuim pe om
– de demnitatea sa,
– de libertatea sa,
– de onoarea sa,
– de încrederea sa,
– de respectul său?
Poate reușim să dăm un nume, să încadrăm „juridic” comportamentul nostru atunci când:
– nu avem nici o reținere în a judeca pe cineva;
– când răscolim fără nici o milă în trecutul său;
– când violăm intimitatea sa:
– când divulgăm secretul său;
– când îl etichetăm și catalogăm;
– când îl instrumentalizăm;
– când nu ne dăm seama că procedând astfel, desacralizăm acea persoană, îi sfâșiem Misterul.
Încă nu am găsit un nume pentru comportamentul nostru?
Mai putem răsfoi câteva pagini din jurnalul nostru cotidian…
Există o bursă care nu a intrat în criză niciodată și unde diverșii indici de evaluare sunt totdeauna în creștere. Pe agenții acestei burse îi găsim oriunde: în casele noastre, la colțurile străzilor, în piețe, în mănăstiri, în sacristii, în redacțiile diverselor ziare, în saloanele așa-zisei „lumi bune”, până și în cimitire…
Este bursa zvonurilor, a bârfelor.
Nici măcar nu trebuie cine știe ce pregătire de specialitate pentru a fi agent bursier la o astfel de bursă…
Sunt persoane care nici n-ar putea trăi fără să bârfească…
Bârfa, ca o modalitate de a te simți viu…
Zvonul, ca aliment de primă necesitate…
Zvonul și bârfa, „pâinea noastră cea de toate zilele” …
Nu alăturarea de mai sus este sacrilegă, ci cel care o practică…
Și atunci, pentru ce să ne rușinăm în fața a patru grămezi de haine și a unor zaruri aruncate, din moment ce și eu „dezbrac, las gol” pe cineva cu bârfele mele?
… Și eu eram printre acei soldați care l-au despuiat pe Isus…
Doamne, cu toții am despuiat Omul creat de Tine…
L-am făcut o caricatură meschină, goală, a mesajului Tău,
Iar acum Tu ești umilit și despuiat de dezinvoltura cu care noi „dăm cu zarul” ca să vedem cine va câștiga ceva ce nu se poate sfâșia (eventual doar călca în picioare), ești îndurerat văzând lăcomia cu care vrem să devenim stăpâni peste demnitatea altuia…
*
11. Isus este pironit pe cruce
sau
dimensiunea sărăciei divine
„Ajunși la locul numit Golgota, care înseamnă locul Craniului, i-au dat să bea vin amestecat cu fiere; însă El, după ce și-a umezit buzele, nu a vrut să-l bea. După ce l-au răstignit…” (Mt. 27, 33-35a)
„Apoi l-au răstignit…” (Mc. 15, 24a)
„Când au ajuns la locul numit al Craniului, i-au răstignit pe El și pe cei doi răufăcători, unul la dreapta și altul la stânga.” (Lc. 23, 33-34)
„…unde l-au răstignit împreună cu alți doi, unul de o parte și unul de cealaltă, iar Isus în mijloc.” (In. 19, 18).
Cam scumpi la vorbă „reporterii” noștri…
Deși nu era ceva neobișnuit pentru ei. Justiția acelor timpuri (ca și cea de azi) era destul de sumară și aspră cu cei amărâți, cu cei fără posibilități de a se apela la judecata împăratului, rezervată doar „cetățenilor romani”?…(Că tot suntem, cum se putea „cumpăra” pe atunci cetățenia? Care erau prețurile?).
Să revenim însă la „crucile” noastre…
Iconografia creștină a încercat să mai „corecteze” duritatea scenei, a încercat să-i dea o oarecare demnitate (brațele simetric desfăcute, coroana de spini artistic împletită, pânza care-i acoperă mijlocul, crucea bine șlefuită, cu un adaos-sprijin pentru picioare), însă mi se pare că nu aceasta este problema cea mai importantă, ci faptul că pe Calvar se încrucișează două tipuri de sărăcie: cea golită de sens a omului ci cea a lui Dumnezeu, care s-a „golit, nimicit” pe sine pentru a distruge sărăcia morală în care se zbate (sau se complace?) omul.
Fără această dimensiune kenotică a Crucii, sărăcia umană rămâne ceeace este: sorginte de ură, nedreptate, suferință, foame și tot ceeace mai vrem noi, căci este fructul voinței umane…
Ne-am obișnuit să ne gândim la „sărăcia” divină ca la ceva legat de o iesle, o mână de paie, dar adevărata „sărăcie” a lui Dumnezeu, plinătatea ei, o întâlnim pe acea Cruce, în acele brațe țintuite ca să poată îmbrățișa toate formele de sărăcie morală pe care omul le poate inventa.
Doar cineva atât de sărac încât să nu poată dărui nici un capăt de ață se poate dărui pe sine…
Vom reuși să înțelegem, să asimilăm acest mister?
Vom reuși să ne golim de sărăcia noastră și să ne transformăm în dar, în semn pentru alții?
Atâta timp cât ne vom considera importanți, „cetățeni”, cu posibilități de a ne „cumpăra” cetățenia, de a ne „apela la împărat”, nu vom putea să ne dăruim. Eventual, vom putea dărui câte ceva…
Însă ajunge?
Ne simțim slabi, ne simțim dezorientați fără punctele noastre di sprijin (bani, putere, forță, lege, cultură, prestigiu) și ni se pare că totul se năruie…
Fără ele, „am mânca și lăturile porcilor”, însă nimeni nu ni le dă…
Am ajuns la fundul sacului, ar fi momentul „să reintrăm în noi” și să recunoaștem că am greșit „împotriva cerului și împotriva Ta…”
El e acolo, în „pragul casei” de pe Calvar și cu ochii ațintiți în zare, cu brațele larg și bine țintuite, ca nu cumva să se piardă cineva…
Este cazul, Doamne, să recunosc că de data asta mi s-a înfundat, că nu mai am unde să fug din brațele Tale, căci le-ai deschis atât de larg încât toate posibilitățile mele de scăpare, toate ascunzișurile mele, au rămas afară…
Unde să mă mai ascund, Doamne, decât în brațele Tale…
*
12. Isus moare pe cruce
sau
ce s-a întâmplat cu Dumnezeu?
„…Isus spuse: totul s-a sfârșit. Apoi, plecându-și capul, și-a dat duhul” (In. 19, 30)
Misiune îndeplinită, ar fi spus un soldat.
Însă nu este un soldat, este doar Dumnezeu care (în sfârșit) a reușit să blocheze fuga omului.
A omului care fuge de Dumnezeu încă de la creația sa.
„M-am ascuns, Doamne, căci sunt gol…”
Nu e cuviincios să umbli gol în fața lui Dumnezeu…
Doar El își poate permite să fie gol în fața omului, care oricum nu-l privește, căci îi întoarce spatele și fuge…
Consumatum est…
Înainte de a-și da duhul, mai face odată inventarul la ce mai are de dat, căci dăruirea de sine a lui Dumnezeu trebuie să fie totală, deplină, irevocabilă, pentru a elibera omul din sclavia păcatului…
Nu a uitat nimic?
Parcă ar mai fi o „datorie”, trebuie să plătească pentru ceeace îi fac tocmai acum, o datorie care nu suferă amânare: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac…”Unii exegeți au observat că atunci când este vorba de sine, Isus folosește condiționalul (Tată, dacă este posibil…), însă când este vorba despre călăii săi, folosește imperativul: Iartă-i.
…Apoi ar mai fi și o „canonizare” de făcut, de lăsat un model pentru cei ce aveau să călăuzească Turma după El…
A, iată-i, încep să apară. Pe furiș, unul câte unul…
Un proces de canonizare rapid, căci nu este timp, se apropie seara și ei mai au multe de făcut, mai ales trebuie să „observe Legea”, care spune să nu faci nimic în zi de sâmbătă…
Pentru a fi canonizat de Isus ajunge o scurtă mărturisire, un simplu act de credință și o timidă rugăciune:
„Noi ne primim pedeapsa pentru faptele noastre, însă El nu a făcut nici un rău. Isuse, adu-ți aminte de mine când vei fi în Împărăția Ta!” (Lc. 23, 41-43).
Îi mai rămânea de dăruit ceva.
Pe mama sa.
Și nici nu a ezitat să o facă.
Nu ne putea lăsa orfani.
„Isus, văzând-o pe mama sa și alături de ea pe ucenicul pe care-l iubea…”
Ucenicul iubit de Isus nu era doar Ioan, nu putea fi doar Ioan, ci noi toți, iar acele cuvinte spuse Mariei: „iată-l pe fiul tău!” înseamnă înainte de toate începutul maternității spirituale a Mariei, „Maica Bisericii”, înseamnă începutul Bisericii.
Biserica naște din inima străpunsă a lui Isus aflat pe cruce, iar misiunea Mariei abia începe: trebuie să aibe grijă de noi toți.
Prin Ioan, ne-a spus și nouă:
„Iat-o pe mama ta”!
Un fiu, atunci când se află la necaz, când nu mai știe ce să facă, când are nevoie de ceva, aleargă în brațele mamei, unde se simte protejat, ocrotit…
Ioan însă a mai făcut ceva:
„Și din acel moment ucenicul a luat-o la sine”…
Noi suntem dispuși să o facem?
… Acum chiar că nu mai are de dat decât duhul, pe care îl încredințează Tatălui:
„Tată, în mâinile tale îmi încredințez spiritul!”
Nu știu dacă chiar așa s-au întâmplat lucrurile pe Calvar, Doamne, pentru că nu eram acolo, eram ascuns din teama de consecințele faptelor mele, eram ascuns din cauza rușinii, Doamne. Însă acum, când știu că m-ai absolvit de păcate, când știu că nu m-ai lăsat singur, când știu că o am alături pe mama, nu prea aș vrea să mai fug, Doamne, căci am obosit. Nu sunt și nu voi fi nicicând la înălțimea celui care și-a cerut să-ți amintești de el, căci el era sus, lângă Tine pe cruce, iar eu mai sunt încă jos, în praful de pe cale, de unde îndrăznesc și eu să te rog să-ți aduci aminte și de mine când vei fi în Împărăția Ta…
*
13. Trupul lui Isus este dat jos de pe cruce și restituit mamei sale
sau
cine este Dumnezeu
„După ce îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu Sunt” (In. 8, 28)
În fața morții, în fața unei mame cu fiul mort în brațe, cuvintele sunt de prisos, devin searbăde, goale de sens, de conținut, nu conving.
Poate și din cauză că ne aflăm în fața unui mister care depășește slabele, limitatele puteri de înțelegere ale omului; un eveniment pe care omul nu îl poate explica, domina, controla, manipula…
Deși încearcă din toate puterile.
Încearcă tocmai pentru că îi este teamă…
Golului din om îi este frică, groază de neant…
„M-am ascuns, Doamne, căci sunt gol…”
Sunt gol pe dinăuntru, Doamne, iar cuvintele mele sunt ca o lăută cu corzile dezacordate, rupte, sunt doar niște zdrăngăneli, nu sunt în armonie cu misterul acestei „stațiuni” de pe Calvar…
Poate că ar trebui să o iau de la început, poate că ar trebui să iau în serios sensul cuvântului „stațiune” și să mă opresc, să mă întreb nu „de ce”acel trup mort din brațele mamei, ci „pentru cine” este mort, cine „este” El, mortul din brațele mamei…
„Învățătorule, unde locuiești? – Veniți și vedeți” (In. 1, 39)
Aici trebuie să țin ochii larg deschiși, ca să „văd” unde locuiește, să înțeleg (în sfârșit!) cine este…
„Moise i-a spus lui Dumnezeu: Iată, eu ajung în fața fiilor lui Israel și le spun: « Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi. Însă ei mă vor întreba: Care este numele Său? Eu ce le voi răspunde? »” (Ieș. 3, 13-14).
Una dintre traducerile posibile ale Numelui divin dezvăluit lui Moise este și „Eu Sunt Cel care Voi Fi”, adică faptele mele mă vor dezvălui, mă veți cunoaște după tot ceeace voi face pentru voi…
Și unde altundeva voi putea înțelege ce a făcut El pentru mine? De cât a fost capabil să facă pentru mine, pentru noi?
Poate că acolo, la umbra Crucii, voi putea înțelege că se află în brațele mamei pentru mine.
Poate că în sfârșit voi înțelege că a murit ca eu să am posibilitatea de a trăi, ca eu să-mi dau seama că adevărata dimensiune a vieții nu este Teama, ci Iubirea.
„Dumnezeu este Iubire”, iată cea mai fidelă traducere a numelui divin.
Iar după ce mă voi fi săturat să „admir” roadele acțiunilor mele (trupul fără viață din brațele mamei), ar fi timpul să încetez să mă mai vait că sunt gol și să îndrăznesc să spun că „am cunoscut și am crezut în Iubire” (1 In. 4, 16).
Doamne, ar fi cazul ca să-mi imprimi cu litere de foc numele Tău în mintea, în inima și pe buzele mele, ca să nu-l uit, căci mă cunoști și știi că nu stau prea bine cu memoria…
*
14. Isus este înmormântat
sau
o recunoaștere „post mortem”
„Iosif din Arimateia, membru de vază al Sinedriului, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, făcându-și curaj, s-a dus la Pilat ca să-i ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că era deja mort; l-a chemat la el pe centurion și l-a întrebat dacă era cu adevărat mort de ceva timp. După ce a ascultat raportul centurionului, i-a acordat permisiunea lui Iosif să ridice cadavrul. Acesta a cumpărat un giulgiu, l-a dat jos de pe cruce, l-a înfășurat în el și l-a depus într-un mormânt săpat în stâncă; după aceea a rostogolit o piatră la intrarea în mormânt” (Mc. 15, 43-46). „A venit și Nicodim, cel care mai înainte (de toate acestea) a mers noaptea, pe ascuns, la Isus; a adus o măsură de amestec de mir și arome de aproape o sută de livre…”(In. 19, 39).
Ne întoarcem pe un teren stabil, încep să mă regăsesc…
Termeni ca „făcându-și curaj”, „noaptea, pe ascuns” îmi sunt familiari, îmi sunt normă de comportament, căci și eu sunt „membru de vază” al nopții…
Și eu fac parte din grupul de prieteni care se arată doar când riscul de a se compromite este minim…
… când este întuneric, ca să nu mă recunoască cineva, căci în timpuri ca acestea, nu se știe…
… sunt dispus să susțin o cauză, sunt dispus să contribui financiar, dar nu-mi cereți să mă implic direct, asta nu!
” Nu-l cunosc pe acel om!”…
… ce-a fost, a fost… punem o piatră deasupra și să nu mai vorbim…
Și eu îmi frec mâinile mulțumit când duc la „bun sfârșit” o problemă, o situație ce ar fi putut deveni compromițătoare…
La urma urmei, un cadavru nu-i chiar atât de compromițător…
Cel mult, pot fi acuzat că sunt prea bun cu cine nu trebuie, dar asta nu-i o vină (bine „regizată”, o astfel de situație poate deveni chiar un merit, nu? Nu se știe niciodată de unde sare iepurele…).
Așa că să-i dăm mortului ce este al lui, o recunoaștere ceva acolo, să terminăm orice discuție, căci este jenant…
O medalie „post mortem”…
„ …a rostogolit o piatră mare peste intrarea în mormânt, apoi a plecat” (Mt, 27, 60)
Am mai făcut o faptă ”bună”, un act de milostenie…
S-a sfârșit…
Se pare însă că nu toți sunt de acord cu această echivalare între cele două „Consumatum est”: cel divin și cel uman.
Mai bine zis, nu toate, căci din nou femeile nu se resemnează în fața realității, a faptului împlinit…
„Maria din Magdala și cealaltă Marie stăteau acolo, lângă mormânt” (Mt. 27,61).
Două femei care nu vor să accepte realitatea, pentru că simt că nu aceasta este realitatea ultimă…
În așteptarea lor nu este numai preocuparea întipăririi bine în minte a locului „unde a fost depus”, astfel încât să poată veni în liniște și calm, după ce va trece sâmbăta, pentru a-l îngriji cum se cuvine, pentru a-l scălda cu lacrimile lor, pentru a-i unge trupul cu parfumuri și uleiuri aromate, după datină.
Mai este și altceva. Intuiția feminină, încrederea în promisiunile Învățătorului, care a spus că El este „Învierea și Viața”, credința în acele promisiuni…
Poate că ar fi cazul să ne oprim lângă acele femei și să-i lăsăm pe ceilalți să se întoarcă, obosiți și deziluzionați, la preocupările lor mărunte…
Pentru că este momentul nu al deziluziilor, al frângerii unor speranțe deșarte, ci momentul unei analize profunde asupra a tot ceeace s-a întâmplat, căci ni s-a întâmplat și nouă ceva, nu numai Lui…
De exemplu: cum am ajuns noi acolo, când ne știam departe de Dumnezeu, fugari din fața lui, doritori să mărim cât mai mult distanța dintre noi și El, ca până la urmă să ne trezim în acele brațe larg deschise (și bătute bine în cuie, ca nu cumva din cauza oboselii și a durerii să-și restrângă aria de activitate…)
Și dacă tot avem timp, de ce nu ne-am gândi cum ar arăta oare lumea dacă creștinii ar lua în serios logica Evangheliei, dacă nu ar căuta tot felul de portițe de scăpare, tot felul de scuze pentru a nu se implica, a nu se dărui, a nu trăi?
Atunci chiar că ar deveni „un pericol public” pentru lume, așa cum o cunoaștem noi?
Citeam undeva că pe timpul mișcărilor sociale din ’68, pe zidurile Sorbonei se putea citi următoarea constatare sarcastică: „Știați că încă mai există creștini?”. Astăzi, după patruzeci de ani, într-un context similar, inscripția respectivă ar putea să sune și așa: „Nu știți cumva dacă mai există creștini?”…
Istoria Patimii: ceva ce i s-a întâmplat lui Dumnezeu, ceva ce s-a întâmplat oamenilor, ceva ce se poate întâmpla în lume și pentru lume, dacă creștinii ar recunoaște și pune în practică enorma posibilitate ce li se oferă (mai ales pe Calvar): aceea de a fi ei înșiși.
„Însă noi avem acest tezaur în vase de lut, pentru ca să fie clar că această putere extraordinară vine de la Dumnezeu, nu de la noi. Suntem supuși încercării din toate părțile (…) purtând întotdeauna și pretutindeni în trupul nostru moartea lui Isus, pentru ca astfel și viața lui Isus să fie prezentă, să se dezvăluie în trupul nostru muritor?…(2 Cor. 4, 8-10)
*
Învierea
sau
Dumnezeu este puțin mai în față
„Trecută sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria din Magdala și cealaltă Marie s-au dus să viziteze mormântul. Și iată că a fost un mare cutremur: un înger al Domnului, coborât din cer, s-a apropiat, a rostogolit piatra și s-a așezat pe ea. Aspectul său era asemeni unui fulger și hainele sale erau albe ca zăpada. Din cauza spaimei avute, gărzile tremurau și păreau paralizate. Însă îngerul a spus femeilor: « Nu vă fie teamă! Știu că îl căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici. A înviat, după cum a spus; veniți și vedeți locul unde a fost depus. Mergeți imediat și spuneți discipolilor: a înviat din morți, iar acum vă precede în Galileea; acolo îl veți vedea. Iată, eu v-am spus aceasta » Părăsind în grabă mormântul, cu teamă și cu bucurie mare, femeile au alergat să ducă vestea discipolilor săi”. (Mt. 28, 1-8)
S-a terminat cu opririle, căderile, popasurile, „stațiunile”…
Din zorii acelei zile, trebuie să alergăm.
Nu să fugim de El, ci să alergăm după El.
„Pentru ce îl căutați printre morți pe Cel Viu?” De ce, (cu alte cuvinte) vă tot învârtiți în jurul mormântului, de ce plângeți? Se plânge după un mort, însă El este Viu, chiar așa de repede ați uitat? Credeți mai mult ochilor voștri decât cuvintelor Sale? Ștergeți-vă lacrimile și alergați după El, este cu puțin înaintea voastră, vrea să vă întâlniți cu toții pe Calea Luminii, nu a durerii…
Alergați și spuneți discipolilor …
Petru și Ioan aleargă la mormânt…
Fuge și straja, ca să anunțe cele întâmplate marilor preoți…
Nu e nici o oprire în dimineața aceasta, căci este dimineața unui nou început…
Însă nu avem timp să rămânem străfulgerați de această veste neașteptată, nemaiauzită, nesperată, căci trebuie să alergăm la întâlnire…
Ne precede…
Merge înaintea noastră…
Ne deschide calea…
Ne este „Calea”.
Pe toți ne așteaptă…
Pe cei doi, care își târau pașii spre Emaus, întristați, copleșiți de golul din ei…
Pe acela care nu era atunci împreună cu ei și care a avut „bunul simț” să se îndoiască: vreau să văd, să ating, nu mă las eu dus de nas de vorbele unor femei…
Nici măcar noi, care ne tot învârtim în jurul „mormântului” din inima noastră și nu avem curajul să ridicăm pietroiul, nu mai trebuie să fugim de El, ci să alergăm după El și să-i cerem să ridice El pietroiul, căci Lui nu-i este teamă de ce va descoperi acolo, nu-i este teamă de păcat.
El a învins Moartea, sorgintea și consecința tuturor păcatelor…
„Și chiar dacă inima noastră ne condamnă,
Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1 In. 3, 20)
* *
Nola, 16 martie 2009
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.
N.B. În pregătirea acestor timide divagații am avut ca punct de reper ( de unde am „împrumutat” cu amândouă mâinile!) cartea lui Al. Pronzato „La Via Crucis del peccatore”, Gribaudi 1969.
Multumesc parintilor capucini