Bucurați-vă…
Prima scrisoare circulară trimisă Ordinului Capucin
Câteva gânduri de început
Pe 2 februarie 2014, Prefectul Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică semna și trimitea tuturor consacraților și consacratelor din lume o Scrisoare Circulară, „ca o cale pentru a începe un itinerariu comun, mijloc pentru meditația personală, fraternă, a institutului, făgaș spre 2015, an pe care Biserica îl dedică Vieții Consacrate”.
Pe 30 noiembrie 2014, prima duminică din Advent, printr-o solemnă Celebrare Euharistică, prezidată de același prefect în numele Sfântului Părinte, începea acest timp oportun pentru Viața Consacrată, ce se va încheia pe 2 februarie 2016, Sărbătoarea prezentării lui Isus la Templu și, din 1997, Zi de rugăciune pentru Viața Consacrată.
Scrisoarea circulară adresată consacraților și consacratelor cu titlul Bucurați-vă…, cu subtitlul Din magisteriul papei Francisc, scoate în evidență faptul că își trage seva din începutul enciclicei Evangelii gaudium, prin care papa Francisc cheamă consacrații și consacratelor să dea mărturia bucuriei: „Bucuria Evangheliei umple inima și viața întreagă a acelora care se întâlnesc cu Isus. Cu Isus Cristos întotdeauna se naște și renaște bucuria”.
Bucurie care, după cum afirmă Papa, are valoare și elan evanghelizator pentru toți creștinii, însă care are, pentru consacrați și consacrate, o valoare care nu se rezumă doar la a-l fi întâlnit pe Isus și la a sta împreună cu El, ci îi împinge să trezească lumea! Să iasă în întâmpinarea lumii! Cum? Mai presus de toate viețuind în lume, pentru a face posibil ca cei care sunt ai lumii să-și asume Evanghelia ca formă de viață și astfel să crească credința, pentru a reînnoi Biserica și Societatea. Aceasta este ceea ce papa Francisc nu numai că o cere, ci și o așteaptă de la consacrați și consacrate, prin această resursă, care este a fi bucuroși. „Întotdeauna, a mai spus papa Francisc, acolo unde sunt consacrații, întotdeauna acolo este și bucuria”.
Scrisoarea circulară începe cu un citat din profetul Isaia, capitolul 66, versetele 10-14 și, după cum este uzanța pentru Scrisorile Enciclice și cele Apostolice, care se identifică cu primul cuvânt al textului, și Scrisoarea Circulară a Congregației este identificabilă prin primul cuvânt, adică „Bucurați-vă!”.
Tocmai datorită acestui titlu identificativ am fost impresionat și surprins chiar mai mult decât de conținutul Scrisorii Circulare însăși. Motivul este simplu: prima Scrisoare circulară care a fost trimisă întregului Ordin al Fraților minori Capucini de către fr. Bernardin Palli din Asti (1484-1557), Vicar General între anii 1535-1538 și 1546-1552, este cunoscută tocmai cu același titlu: „Bucurați-vă!”.
Scrisă și publicată la Castrogiovanni (prov. Enna) în data de 6 iunie 1548, scrisoarea ne arată care trebuie să fie fizionomia spirituală a fratelui capucin și trasează un model nu doar etic, ci și identificativ. Mai înainte de a citi și de a reflecta la cele scrise de fr. Bernardin Palli din Asti, este oportun să delimităm persoana și momentul istoric în care trăia Ordinul atunci.
Personajul
Bernardin Palli din Asti, odată intrat în rândurile Observanților și fiind de mai multe ori Ministru provincial al Provinciei din Roma, a trecut la Capucini în 1533, devenind succesorul lui Ludovic Tenaglia din Fossombrone în tumultosul Capitlu general din 1535. Din cauza bolii va renunța la acest oficiu în 1538, fiind substituit de către Bernardin Tomassini din Siena, supranumit Ochino. După apostazia acestuia și după trieniul lui Francisc Ripanti din Jesi, va fi din nou ales ca Vicar general, in Capitlurile din 1546 și 1549. Datorită acestei funcții, va participa la prima perioadă a Conciliului din Trento. Va muri la Roma în 1557.
Va fi considerat de către primii cronicari ai Ordinului ca fiind adevărata călăuză a Ordinului, sau chiar primul „adevărat” Vicar al Ordinului. În mandatul lui sunt de fapt redactate primele Constituțiuni și lui i se datorează, în iunie 1536, un memoriu în care apără posibilitatea de a trece de la Observanță la Capucini, deoarece, afirmă el, „doar printre aceștia din urmă este observată Regula pe deplin”.
Bernardin Palli din Asti este temporar Vicar general al Ordinului mai înainte și după furtuna care l-a avut ca protagonist pe Ochino, trăind astfel la vârf chinurile creșterii „reformei capucine”, începând cu anii următori ieșirii lui Ludovic Tenaglia și continuând cu anii unei regăsite expansiuni, care aducea cu sine alte inevitabile probleme.
Părerile lui în legătură cu transformările survenite ori care se maturizau în sânul „reformei” sunt documente importante, care ne permit să înțelegem cum o generație de frați, aceea din care făcea parte și el, trăiește și chibzuiește la schimbarea de mentalitate.
În privința austerității vieții, el intervenise deja, pe timpul primului său mandat, ca să echilibreze modul de viață al fraților, mod ce caracteriza cea dintâi generație, cu reguli ce reglementau până în cele mai mici amănunte viața de zi cu zi: de la ciorba ce trebuia condimentată suficient la vinul ce trebuia să fie moderat (amestecat cu apă) într-o măsură corespunzătoare.
Intervenise și în modul de a se ruga al fraților, pentru ca momentele de rugăciune comune să fie egale pentru toți, demascându-i pe aceia care, cu scuza că se roagă tot timpul, se retrăgea „în propria-i chilie ca să împletească coșuri sau să facă cruciulițe”, evitând astfel munca în comun în grădină, în bucătărie sau îngrijirea bolnavilor. Însă în polemica iscată de obligativitatea lucrului manual, din anii 1535-1536, el reafirmă cu hotărâre că dăruirea față de astfel de activități nu trebuie să atenueze „delectarea în rugăciune”.
Și doar abia cu puțini ani înainte de moartea sa, în momentul aprobării noilor Constituțiuni, acelea din 1552, Bernardin din Asti ne va da o evaluare personală cu privire la transformările survenite în anii ce au urmat crizei generate de Ochino.
Este o judecată critică și severă, ce scoate în evidență toată amărăciunea sa: „Deci, acum noi suntem atât de avansați, încât mai mult nici nu se poate; puținul care ni se dă în plus, în unele aspecte s-ar face împotriva Regulii; și până acum am avut o mare îngrădire și nici nu s-a schimbat Regula; însă acum noi suntem pentru ceea ce Regula ne permite, în timp ce mai înainte se făcea și tot ceea ce Regula nu poruncea”.
Este în același timp și o indicație clară și precisă asupra modului în care raporturile din interiorul „reformei capucine” s-au schimbat și cum o altă generație de frați a luat locul primei generații. În timp, este și ultima sa intervenție. Bernardin Palli abia terminase cel de-al trei-lea mandat al său ca Vicar general (1546-1549), pe timpul căruia a luptat încontinuu pentru a menține sus idealurile pe care generația sa încercase să le trăiască și care erau condensate în Constituțiunile din 1536.
Printre factorii care au intervenit în acei ani la transformarea cadrului general al „reformei capucine” se situează în primul rând o regăsită vitalitate și creșterea numerică. Totuși, decisivă va fi proveniența noilor sosiți în schimbarea de stil a vieții fraților.
Marea majoritate a candidaților provine acum din rândul laicatului, nu din rândurile Observanței. Aceștia și-au pierdut sentimentul de a fi reformatori ai Observanței și de considerau de acum a fi un nou ram al familiei franciscane. Linia de opinie potrivnică își pierde vigoarea, iar căutarea autenticității trăirii franciscane are de acum o nouă conformație.
Contextul istoric
Acesta este contextul, fratern și personal, în care Bernardin Palli din Asti, în calitate de Vicar general, adresându-se tuturor fraților prin Scrisoarea circulară „Bucurați-vă”, schițează un cadru nu numai al spiritualității fratelui capucin, ci mai ales al „formei” fratelui „reformat” capucin. Și nu putea să nu dea ca exemplu generația sa.
O generație care respira și trăia într-o reciprocă cunoaștere, unde frații, puțini la număr, se cunoșteau între ei și își acordau unii altora sprijin și îndrumare, conduită ce își avea izvorul doar în dragostea frățească care, împreună cu sărăcia, rugăciunea și observanța Regulii, erau semne vizibile, trăite, nu doar predicate, astfel încât să se poată spună: acolo este adevăratul frate capucin.
Scrisoarea circulară, în afara faptului de a trasa adevărata fizionomie a fratelui capucin, scoate în evidență în mod clar noile tensiuni pe care Ordinul le înfrunta. De fapt, el își exprimă puternic dezacordul său față de „acei frați capucini care încearcă să deformeze trăirea noastră. Ei nu sunt cu adevărat fii ai Sf. Francisc, ci mai degrabă ai fratelui Elia și, după cum spune apostolul, dușmani ai crucii lui Cristos, Dumnezeul nostru, și distrugători ai congregației noastre”.
Este evident că, chiar mai înainte de revizuirea Constituțiunilor din 1535-1536, începuse o schimbare în interiorul fraternității, iar dorința de a menține viu idealul generației sale îl împinge pe Bernardin Palli din Asti să ia atitudine împotriva oricui punea în cauză sărăcia. Iar comparația nu putea să nu facă referință la fratele Elia, figură în care întreaga Observanță cristalizase elementul negativ.
O ultimă adnotare, care ne dezvăluie cum în acei ani de schimbare, Bernardin Palli din Asti devine purtătorul de cuvânt doar al uneia dintre părți, este și o scurtă declarație a sa privind modul de a se îmbrăca, din 1550. Educat în sânul Observanței, el cunoștea toate luptele duse cu privire la adevăratul veșmânt al Sf. Francisc, lupte de care nu sunt străini nici capucinii însăși, el se lasă dus de val, făcând o afirmație de o oarecare gravitate: „Ordinele călugărești (le Religioni – în text, n. trad.) de la veșminte au început întotdeauna a se delăsa”.
În luarea sa de poziție, el se arată hotărât împotriva acelui obicei ce câștigat teren în cadrul Ordinului, de a purta mai mult de două veșminte, și, invocând Regula, spune că acel frate care, fără motive temeinice, poartă mai mult de două veșminte, „face păcat de moarte”. Face apoi, cu o adevărată precizie și minuțiozitate, o listă a adevăratelor necesități: „Mai întâi: când plouă și ești în călătorie; a doua: atunci când fratele a încercat să poarte două veșminte căptușite și tot nu se simte însănătoșit;… a treia: este o necesitate, după părerea unora, atunci când frații sunt în călătorie prin țări cu frig puternic”. Imediat însă se simte că această ultimă necesitate nu era împărtășită și de el, căci imediat adaugă: „împotriva acesteia din urmă, stă mărturie experiența mea și a confraților mei, cu care am trecut prin zece ierni sau aproape și cu care am călătorit prin țări cu frig excesiv, am trecut peste munți, prin ploi, ninsori și înghețuri, întotdeauna doar cu un singur veșmânt și cu mantaua”.
Adaptările necesare, consecință a situațiilor diferite, chiar și climatice, în care se regăsesc frații, îl împing pe Bernardin din Asti să apere modul de a se îmbrăca al generației sale.
Scrisoarea circulară: textul
Scrie Bernardin Palli din Asti:
„Bucurați-vă întotdeauna în Domnul; iarăși vă spun, bucurați-vă. Domnul ne este aproape și are grijă de noi. Așa cum veșmintele prețioase sunt podoabă trupului și îl fac să apară mai frumos decât este, tot astfel și sfintele virtuți sunt prețioase veșminte și podoabă inimii și o fac cu adevărat mai frumoasă, o fac să atingă o astfel de demnitate și înălțime încât din inimă păcătoasă adulteră și sclavă a diavolului să devină mireasă a marelui Împărat Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, regină și împărăteasă a cerescului regat și imperiu”.
Este credința totală a cui știe că Domnul este credincios și stă cu ai săi până la sfârșitul lumii ceea ce face să țâșnească acel sentiment care este bucuria. Așa cum a ști că nu suntem singuri și abandonați aduce cu sine certitudinea de a fi iubiți. În asta constă izvorul bucuriei, conștiința de a fi iubit de către cel Nemărginit la nesfârșit. În asta constă acel Bucurați-vă în Domnul pe care Bernardin Palli din Asti îl așează la începutul scrisorii sale. Unde acel „în” indică felul în care consacratul este chemat „să stea cu el”, după cum relatează și dă mărturie Evanghelia lui Marcu (Mc. 3, 13). Nu pentru o lăuntrică fericire, ci pentru a fi mesageri, trimiși, aruncați în lume. A se bucura în Domnul are în sine toată acea încărcătură care împinge spre a ieși în întâmpinarea omului și a lumii. Această dublă dimensiune sau deplasare este cauza și, în același timp, izvorul adevăratei bucurii. Încă odată iese la suprafață dimensiunea cristologică a Aceluia care era în Dumnezeu încă de la început și a ieșit pentru a-l aduce pe Dumnezeu. Chemarea deci constă în a sta în Domnul pentru a fi vestitori ai Evangheliei. Bucuria este deplină, totală pentru că suntem chemați să facem parte și altora de Vestea cea Bună.
Însă a ne bucura în Domnul are și o altă rădăcină: mai înai nte de a sta noi cu El este starea Lui cu noi. Aici se cunoaște dragostea lui Dumnezeu, se degustează Iubirea sa (Charitas), persoana care este Isus Cristos, singura care poate mișca sufletul, trupul, dorința, acțiunea către bucurie și cu bucurie, nu altceva! Dacă ar fi alte sentimente la rădăcinile bucuriei, aceasta nu ar fi decât limitată în timp, sau și mai rău, efemeră.
Știind acestea, a crede în El nu ajunge, este nevoie de un gest concret: înveșmântarea în virtuți. Pentru Bernardin Palli din Asti virtuțile îl fac pe om, pe acea inimă păcătoasă și sclavă a diavolului, frumoasă și victorioasă în Domnul. Virtuțile îl înveșmântează pe omul nou, pe acela care este mort cu Cristos și trăiește cu El viața cea nouă. Pentru a deține virtuțile este deci nevoie de a muri, iar moartea nu poate fi alta decât moartea celui care se oferă pe sine, în semn de participare la moartea Domnului. Orice alt fel de moarte nu este creștină și nu este înveșmântată cu veșmintele prețioase ale virtuților.
„Dintre virtuți, cea mai demnă și cea mai importantă este caritatea și iubirea; este o virtute foarte dulce și plăcută. Însă oamenii carnali, trăitori ai veacului acestuia și cu porniri animalice, se prefac că sunt înveșmântați de iubire; de aceștia trebuie să ne păzim și să-i evităm, după cum ne atrage atenția Învățătorul când ne spune că după roadele lor îi vom cunoaște. Însă vreau să vă dau și două exemple și semne pentru a recunoaște dacă în voi sau în alții este adevărata dragoste”.
După cum bine știe cineva care cunoaște natura umană, poate fi prefăcătorie sau falsă iubire, ușor de demascat prin fapte fățarnice sau neduse la bun sfârșit. Ipocritul este într-un anumit sens și un mincinos, deoarece spune și nu face, spune ca are, dar nu are, deoarece spune că este, dar nu este.
Ipocrizia poate lua diferite forme. Cea mai simplă este falsitatea care desparte net ceea ce se afirmă ți ceea ce se trăiește, între ceea ce se spune și ceea ce se gândește. Consacratul nu poate fi decât transparent, iar existența sa nu poate decât să fie reflectarea vieții lui Cristos, până la abandonarea totală față de voința Tatălui.
O a doua formă de ipocrizie, și deci de lipsă de credibilitate a vieții consacrate este șiretenia, capacitatea de a schimba cărțile pe masă și de a face să apară propriile obiceiuri ca adevăr. Cum? Aducând probe de nezdruncinat, fundamentate științific și filosofic, în învățături care nu au nimic de a face cu Evanghelia.
A treia formă de ipocrizie este aceea de a combate răul sau lucrurile care nu merg bine, câteodată chiar și acolo unde nu este nimic rău, însă care sunt în exteriorul sinelui însuși. Ipocritul de acest tip evită să caute răul acolo unde este el de fapt, în primul rând evită să-l caute în interiorul său. Considerându-se ca fiind drept, nu păcătos, neavând nevoie de harul sfințitor, sau de iertarea care face posibilă renașterea, această atitudine este Ipocrizie. Cu cât este mai absent din viața consacratului sacramentul reconcilierii, cu atât mai mult viața sa riscă să nu mai fie credibilă.
O ultimă formă de ipocrizie este teatralitatea. Acela care exagerează tot ceea ce face. Un om întotdeauna în căutarea scenei și a aplauzelor. De multe ori este scuzat, alteori este considerat mărginit sau ridicol. Însă teatralitatea ascunde un gol. Atunci când există o viață adevărată, aceasta strălucește datorită sieși și nu are nevoie de publicitate. Atunci când există virtute, aceasta strălucește pentru că frumusețea și lumina este acolo, semn că înfăptuirile sunt adevărate.
„Atunci când veți vedea un frate capucin dedicat tot timpul rugăciunii și zelos în ceea ce privește preasfânta sărăcie și plin de iubire față de frații săi spirituali și față de ceilalți semeni ai săi, să credeți că în acesta este adevărata iubire. Însă dacă îl veți vedea pe vreunul neglijent în rugăciune, căruia îi place viața comodă și abundentă în lucruri lumești și care predică și laudă dragostea de aproapele, țineți-vă departe de el și considera-ți-l ca fiind îndoielnic; iar iubirea sa ca nefiind adevărată iubire, ci mai degrabă dragoste carnală și senzuală; deoarece caritatea nu poate exista în noi fără celelalte virtuți necesare, în special rugăciunea și sărăcia”.
Bernardin Palli din Asti construiește fizionomia fratelui capucin pe trinomul: sărăcia, rugăciunea și caritatea. Doar acolo unde caritatea, ca virtute teologală, este axul și principalul fundament atât al adevăratei rugăciuni cât și al adevăratei sărăcii; iar rugăciunea și sărăcia, unite cu observarea integrală a Regulii, sunt semnele concrete și vizibile ale autenticei carități. Caritatea, adică caritatea-virtute, nu poate rămâne ascunsă, ci trebuie să explodeze în caritatea fraternă, adică în trăirea iubirii frățești.
„Deci continua preocupare, în special cea față de preasfânta sărăcie, este adevăratul semn ale carității adevărate, nu închipuite, ca și față de celelalte virtuți. Iar dacă veți vedea un frate capucin care nu este dedicat și sârguitor în totala trăire a preasfintei sărăcii, să priviți cu suspiciune rugăciunea sa, ca și dăruirea sa față de sărăcie. Deoarece am văzut că la unii dintre frați nu se vedea nici un fel de zel față de sărăcie; iar după aceea le-a părut rău și s-au întors pe calea cea largă; iar despre aceștia nu este datoria noastră de a-i judeca. Însă cred că principala cauză pentru care au căzut este lipsa rugăciunii făcute cu umilință”.
Avertismentul lui Bernardin Palli din Asti tinde să readucă în discuție problema trăirii sărăciei care nu constă doar a nu poseda, ci mai ales în faptul că totul este ceva vremelnic, este simplitate a vieții, este capacitatea de a părăsi locuri, a nu rămâne legat pentru totdeauna de aceleași persoane, este și transparența vieții, care lasă să se vadă spiritul cu care se acționează, eliminând acele duplicități pe care în prima parte a scrisorii le-a subliniat în mod repetat. Iar remarcile sale nu puteau să nu aducă în memorie rana încă deschisă provocată de Bernardin Ochino.
În concret, Bernardin Palli din Asti se referă nu doar la sărăcia personală, ci la un anumit tip de sărăcie, care trebuia să se oglindească mai ales în locuințe. Exigențele concrete ale vieții, frații bătrâni și bolnavi, cei slabi, sau schimbatele condiții ecleziale; pregătirea academică a tinerilor candidați, însușirea și punerea în aplicare a decretelor conciliare, toate făceau ca ideea sa de sărăcie să se degradeze sub loviturile dragostei frățești și ale ascultării față de Biserică. Toate apăreau în ochii lui Bernardin Palli din Asti ca o adevărată trădare a primei forme de viață a capucinilor.
„Cine vrea deci să fie sigur, cum se și cuvine de altfel în situația actuală, să chibzuiască bine atât unul, cât și celălalt aspect. Și să fiți siguri că, așa cum casa nu poate să stea în picioare în lipsa temeliei, tot astfel și noi, când ne lipsim de trăirea radicală a preasfintei sărăcii. Dumnezeu ar permite în acest caz ruina congregației noastre. Și vai de acei capucini care încearcă să îndulcească modul nostru de a trăi! Ei nu sunt cu adevărat frați minori ai Sf. Francisc, ci mai degrabă ai fratelui Elia; și, așa cum spune Apostolul, dușmani ai crucii lui Cristos, Dumnezeul nostru, și distrugători ai congregației noastre”.
Severul său avertisment, după cum am amintit deja, este semnul puternicelor tensiuni existente în interiorul Ordinului, fără însă a pune în discuție ascultarea față de Biserică, conducând astfel generația sa, la o nostalgică renunțare în fața noilor generații care creșteau în sânul Ordinului. De altfel, nici noul mod de a trăi sărăcia nu era mai puțin eroic. Noua generație de frați, ce poate fi sintetizată în scrierile și figura lui Mattia Bellintani din Salo, părea să spună că și „în traiul zilnic obișnuit”capucinii puteau merge pe calea sfințeniei.
„De aceea îi îndemn și îi rog pe fiecare dintre voi, atât pe cât știu eu și pot, ca să fiți râvnici în rugăciunea umilă și stăruitoare, rugându-l cu umilință pe Domnul să ne dăruiască, să facă să crească și să dăinuiască în noi virtuțile sănătoase, în mod special preasfânta caritate și sărăcie, care, împreună cu rugăciunea, sunt mai mult decât necesare și sunt prețioase odoare pentru fratele minor; fără de acestea nici un frate capucin nu poate să-i mulțumească lui Dumnezeu și nici nu poate spera să intre la veșnica nuntă a divinului și cerescului Mire, cel care să vă binecuvânteze pe toți și să vă păstreze în harul său și în sfânta sa pace.
Dat în conventul din Castrogiovanni, VII Iunie 1548
În întregime al vostru general al capucinilor
Fr. Bernardin din Asti”.
Concluzie
Scrisoarea circulară a Congregației, din care răzbate îngrijorarea față de criza care a atins viața călugărească și al cărei semn evident este lipsa acelei bucurii care ar trebui să o caracterizeze, ne propune o lungă serie de considerații ce-și au punctul de plecare în cuvintele papei Francisc, ne indică unde ar trebui să ne canalizăm nu numai meditația, ci și acțiunea concretă.
Recunoscută fiind frumusețea chemării și odată declanșată bucuria, direcția nu va putea fi decât spre a ieși în întâmpinarea omului, căruia să-i fie adresat „Cuvântul nou”. Scrisoarea lui Bernardin din Asti, scrisă într-un moment de trecere de la o generație la alta, scoate și ea în evidență încordarea care-i frământa pe frați în trăirea ascultării față de Regulă și pune accentul pe tot ce s-a trăit atunci de către acea generație de frați.
Sărăcia, rugăciunea, caritatea, sunt temele-cheie strâns legate și interdependente între ele, pe care Bernardin Palli din Asti le indica ca fiind fundamentale în recunoașterea adevăratului frate capucin. În acest sens, caritatea este virtutea care pune în mișcare totul, în timp ce rugăciunea și sărăcia sunt expresia concretă a carității.
Caritatea-virtute declanșează rugăciunea și sărăcia și în același timp rugăciunea și sărăcia fac să crească caritatea. Cu cât mai puternică este dragoste, cu atât mai vie va fi sărăcia și mai puternică rugăciunea. Trăsăturile definitorii ale capucinului de acum cinci sute de ani sunt de aceleași și pentru capucinul celui de-al treilea mileniu.
Fr. Carlo Calloni, OFM Cap.
(Articol publicat pe www.ofmcap.org, în 9 dec. 2014)
Traducere de fr. Petre-Marian Ianoș, OFM Cap.
