Acea pensulă care ne poate salva de prăpastie
De Nicola Gori
În timpul Postului Mare predicile au fost ţinute de capucinul Raniero Cantalamessa – astăzi cardinal – cu uşile închise din cauza pandemiei de Covid-19. În acest Advent situaţia sanitară s-a schimbat un pic şi permite desfăşurarea într-un spaţiu larg cum este cel din Aula „Paul al VI-lea”, unde este garantată o distanţare corespunzătoare între participanţi. Aşa va începe în Vatican, vineri, 4 decembrie 2020 – pentru a continua după aceea la 11 şi 18 decembrie – ciclul de meditaţii ţinute de predicatorul Casei Pontificale despre tema „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii (Ps 90,12)”. Şi tocmai pandemia va fi o ocazie pentru a reflecta asupra unor realităţi spirituale centrale în viaţa creştinului, aşa cum explică în acest interviu la „L’Osservatore Romano” cardinalul.
De ce alegerea acestei teme pentru predici?
Există multe ocazii pentru a reflecta despre ceea ce ne spune pandemia din punct de vedere social şi pastoral. Am voit să profit de predica de Advent pentru a reflecta asupra a ceea ce ea ne aminteşte şi ne constrânge să medităm din punct de vedere spiritual: caducitatea şi precaritatea vieţii pământeşti, certitudinea de credinţă în viaţa veşnică, mângâierea de a şti că nu suntem singuri în această furtună care s-a abătut asupra lumii, pentru că – aşa cum ne vom aminti la Crăciun – „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. În memorabilul moment de rugăciune din 27 martie, Papa Francisc a făcut o confruntare între situaţia noastră actuală şi cea a apostolilor pe lacul Tiberiadei aflaţi în furtună. Nu trebuie să comitem aceeaşi lipsă de credinţă pe care Isus le-a reproşat-o apostolilor în acea ocazie, adică să ne îndoim că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi, sau să credem că se poate scufunda „corabia” care îl are la bord pe Fiul lui Dumnezeu.
Cât poate influenţa pandemia raportul nostru cu Dumnezeu?
Filozoful Blaise Pascal, în ultima sa infirmitate, a scris o carte care a ajutat atâtea persoane. Este intitulată Buna folosire a bolilor. Pentru noi este vorba de a folosi bine această boală globală care este pandemia. Alături, sau dedesubt, suferinţe nenumărate şi foarte grave pe care ea la comportă la toate nivelurile, există roade pozitive pe care nu suntem gata să le recunoaştem în timp ce suntem înăuntru, dar pe care probabil că generaţia viitoare le va putea recunoaşte. „Într-o lume bolnavă – spunea papa Francisc cu ocazia pe care am amintit-o – am crezut că putem să rămânem sănătoşi”. Nu este deja un rod bun a descoperi că suntem bolnavi, că societatea pe care am construit-o este bolnavă? Enciclica Fratelli tutti conţine diagnoza principalelor rele dintre acestea, însă nu se opreşte la diagnoză, indică şi calea pentru a ieşi din ele. Repet, nu mă voi opri asupra lor în predici – n-am nicio competenţă să fac asta – ci mai degrabă asupra unor rele spirituale care pot să ne atace cu uşurinţă şi pe noi credincioşii şi fiii Bisericii: a uita că „nu avem aici o cetate stabilă” (Evr 13,14), că nu trebuie să ne alipim de acelea pe care apostolul le numeşte „cele de pe pământ” (Col 3,2): bani, prestigiu, carieră…
În societăţile noastre s-a pierdut percepţia „Lucrurilor de pe urmă”: nu mai folosesc?
Cele trei meditaţii de Advent, mai ales a doua, ar vrea să răspundă tocmai la această nevoie de a ţine vii „Lucrurile de pe urmă”. A le uita, ar însemna ca şi cum unul călătoreşte, însă nu ştie unde trebuie să meargă şi unde merge. La fiecare Liturghie proclamăm că „aşteptăm venirea sa”. Chiar aşa? Pandemia este o ocazie pentru a ne aminti asta.
Cum trebuie citite planurile lui Dumnezeu chiar şi în evenimentele dramatice?
Îmi permit să repet aici o reflecţie pe care a dezvoltat-o în predica din Vinerea Sfântă, celebrată cu uşile închise în „Sfântul Petru”, în momentul probabil cel mai dur al pandemiei. Am pornit de la un episod. În timp ce picta în Catedrala „Sfântul Paul” din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm faţă de o frescă a sa încât, mergând în spate pentru a o vedea mai bine, nu-şi dădea seama că urma să se prăbuşească în gol de pe schelă. Un asistent, îngrozit, a înţeles că un strigăt de chemare doar va accelera dezastrul. Fără se să gândească de două ori, a înmuiat o pensulă în vopsea şi a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un pas înainte. Opera sa era compromisă, însă el era salvat. M-am inspirat din acest episod pentru a spune că uneori aşa face Dumnezeu cu noi. Răscoleşte proiectele noastre şi liniştea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care n-o vedem. Nu înseamnă că Dumnezeu, cu coronavirusul, a aruncat pensula pe fresca civilizaţiei noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! „Fiind suprem de bun – a scris Sfântul Augustin – Dumnezeu n-ar permite niciodată ca să existe vreun rău în lucrările sale, dacă n-ar fi suficient de puternic şi bun, încât să scoată binele chiar din rău” (Enchiridion, 11, 3).
După pandemie, omenirea va fi aceea de mai înainte?
Sperăm că nu! Însă nu trebuie să ne facem prea multe iluzii. Cei de vârsta mea au trăit o parabolă care n-am vrea să se repete. Am văzut ceea ce s-a întâmplat după al doilea război mondial. Lumea – Europa în mod deosebit – îngrozită în faţa celor petrecute, a început să pună pe picioare organisme de unitate şi de solidaritate, însă încet-încet rădăcinile nefaste ale naţionalismului şi rasismului au reapărut şi ameninţă ceea ce s-a construit bine, pornind, întocmai, de la Europa unită. Şi acest lucru este bine scos în evidenţă în enciclica Fratelli tutti. Sperăm ca să nu fie şi el „un glas care strigă în deşert”, ca acela al lui Ioan Botezătorul pe care-l vom asculta în timpul Adventului.
(După L’Osservatore Romano, 3 decembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro
