Eu sunt Păstorul cel Bun
Continuăm reflecţia noastră despre marile „Eu sunt” ale lui Cristos din Evanghelia după Sfântul Ioan. De această dată Isus nu ni se prezintă cu simboluri ale realităţii fizice neînsufleţite – pâinea, lumina -, ci cu un personaj uman, păstorul: „Eu – spune el – sunt păstorul cel bun!”. Să ascultăm partea din discurs în care este conţinută autoproclamarea lui Cristos: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun. Eu le cunosc pe ale mele şi ale mele mă cunosc pe mine aşa cum mă cunoaşte Tatăl şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu însumi îmi pun viaţa pentru oi” (In 10,11-15).
Imaginea lui Cristos „bun păstor” are un loc privilegiat în arta şi în inscripţiile paleocreştine. Bunul păstor este prezentat, după modulul clasic, în strălucirea tinereţii. Poartă pe umeri oaia pe care o ţine trainic de picioare. Imaginea bunului păstor din Evanghelia lui Ioan este de acum amestecată pentru totdeauna cu aceea sinoptică a păstorului care merge în căutarea oiţei pierdute (Lc 15,4-7).
Contextul textului despre bunul păstor este acelaşi din cele două capitole precedente şi anume discuţia cu „iudeii” care are loc la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Corturilor. Dar în Ioan se ştie că un context contează în mod relativ, pentru că, diferit de sinoptici, el nu este preocupat de a ne da un rezumat istoric şi coerent al vieţii lui Isus (pe care pare să-l considere cunoscut), ci un ansamblu de „semne” şi de învăţături ale Învăţătorului. Totuşi, acestea nu apar niciodată în afara timpului şi a spaţiului, aşa cum se întâmplă în cărţile de teologie, ci sunt şi ele situate în locuri şi timpuri precise (uneori mai precise decât sinopticii înşişi) care le conferă o valoare „istorică” în sensul cel mai profund al termenului.
* * *
Să o spunem clar: imaginea bunului păstor, şi cele legate de oaie şi de turmă, astăzi, nu sunt într-adevăr la modă. Nu se teme Isus, numindu-ne oi ale sale, că izbeşte sensibilitatea noastră şi că ofensează demnitatea noastră de oameni liberi? Omul de astăzi refuză cu mânie rolul de oaie şi ideea de turmă. Însă nu-şi dă seama cum, în realitate, el trăieşte situaţia pe care o condamnă în teorie. Unul dintre fenomenele cele mai evidente din societatea noastră este masificarea. Presă, televiziune, internet, se numesc „mijloace de comunicare în masă”, mass-media, nu numai pentru că informează masele, ci şi pentru că le formează, masifică.
Fără a ne da seama, ne lăsăm conduşi în mod pasiv de tot soiul de manipulare şi de convingere ocultă. Alţii creează modele de bunăstare şi de comportament, idealuri şi obiective de progres, iar oamenii le adoptă; se merge pe urma lor, temători de a pierde pasul, condiţionaţi şi plagiaţi de publicitate. Mâncăm ceea ce ne spun, ne îmbrăcăm aşa cum impune moda, vorbim aşa cum auzim că se vorbeşte. Nu ne distrăm atunci când se vede rulând o filmare în mod accelerat, cu persoanele care se mişcă brusc, rapid, ca nişte marionete; dar este imaginea pe care am avea-o despre noi înşine, dacă nu ne-am privi cu ochi mai puţin superficial.
Pentru a înţelege în ce sens Isus se proclamă bunul păstor şi ne numeşte pe noi oile sale, trebuie să facem referinţă la istoria biblică. Israel a fost, la început, un popor de păstori nomazi. Beduinii din deşert ne dau astăzi o idee despre ceea ce a fost odinioară viaţa triburilor lui Israel. În această societate, raportul dintre păstor şi turmă nu este numai de tip economic, bazat pe interes. Se dezvoltă un raport aproape personal între păstor şi turmă. Zile şi zile petrecute împreună în locuri solitare, fără suflet viu în jur. Păstorul ajunge să cunoască totul despre fiecare oaie; oaia recunoaşte glasul păstorului care adesea vorbeşte cu glas tare oilor, ca şi cum ar fi persoane. Asta explică de ce, pentru a exprima raportul său cu omenirea, Dumnezeu s-a folosit de această imagine, devenită astăzi ambiguă. „Păstor al lui Israel, ascultă, tu, care-l călăuzeşti pe Iosif ca pe o turmă”, se roagă psalmistul (Ps 80,2).
Cu trecerea de la situaţia de triburi nomade la cea de popor sedentar, titlul de păstor este dat, prin extensie, şi celor care ţin locul lui Dumnezeu pe pământ: regii, preoţii, conducătorii în general. Dar în acest caz simbolul se scindează: nu mai evocă imagini de protecţie, de siguranţă, ci şi acelea de exploatare şi de oprimare. Alături de imaginea bunului păstor apare aceea a păstorului rău. În profetul Ezechiel găsim un rechizitoriu teribil împotriva păstorilor răi care se pasc numai pe ei înşişi; se hrănesc cu lapte, se îmbracă în lână, dar nu se îngrijesc nicidecum de oi pe care chiar le tratează „cu cruzime şi violenţă” (cf. Ez 34,1 şu). După acest rechizitoriu împotriva păstorilor răi urmează o promisiune: însuşi Dumnezeu, într-o zi, se va îngriji cu iubire de turma sa: „Pe cea pierdută o voi căuta, pe cea rătăcită o voi aduce înapoi, pe cea rănită o voi bandaja, pe cea slăbită o voi întări” (Ez 34,16).
În evanghelie, Isus reia această schemă a păstorului bun şi a celui rău, dar cu o noutate. „Eu – spune el – sunt păstorul cel bun!” Promisiunea lui Dumnezeu a devenit realitate, depăşind orice aşteptare.
***
În acest moment trebuie să reamintim intenţia pe care ne-am propus-o cu aceste meditaţii: o intenţie mai mult personală decât „pastorală”, să facem să pătrundă evanghelia în viaţa noastră, pentru a o putea vesti după aceea lumii cu mai multă credibilitate.
Discursul lui Isus are doi actori: păstorul şi turma, adică, la singular fiecare oiţă. Cu care dintre cei doi ne vom identifica? Sfântul Augustin, în ziua aniversară a hirotonirii sale episcopale, spunea poporului: „Pentru voi eu sunt episcop, cu voi sunt un creştin!”: „vobis sum episcopus, vobiscum sum christianus”[1]. Şi cu altă ocazie: „Faţă de voi suntem ca păstori, dar faţă de Păstorul suprem suntem nişte oi ca şi voi”[2]. Aşadar, să uităm rolul nostru – voi de păstori şi eu de predicator – şi să ne simţim o dată numai şi doar oiţe din turmă. Să ne amintim de întrebarea pe care Isus o are la inimă în dialogul din Cezareea: „Pentru voi cine sunt eu?”. Ca şi cum ar spune: „Uitaţi pentru un moment cine sunt pentru oameni şi concentraţi-vă asupra voastră”.
Marele psiholog Karl Gustav Jung îl defineşte pe psihiatru: „A wounded healer”: „un vindecător bolnav”. Sensul teoriei sale este că trebuie cunoscute propriile răni psihologice pentru a le îngriji pe cele ale celorlalţi şi că a cunoaşte rănile celorlalţi ajută la îngrijirea propriilor răni. Intuiţia psihanalistului este valabilă şi pentru rănile spirituale. Păstorul Bisericii este şi el un „wounded healer”, un bolnav care trebuie să-i ajute pe ceilalţi să se vindece.
Să încercăm să vedem care este boala principală de care trebuie să ne îngrijim, pentru a-i îngriji pe alţii. Care este lucrul care, de la un capăt la altul al Bibliei, este insuflat oilor faţă de Dumnezeu-Păstor? Este să nu le fie frică! Cuvintele se îngrămădesc în memorie, în acest moment, începând de la cele ale lui Isus: „Nu te teme, turmă mică” (Lc 12,32), „De ce vă este frică, oameni cu puţină credinţă”, le-a spus apostolilor după ce a potolit furtuna (Mt 8,26). Să ne amintim şi de unele cuvinte familiale din psalmi, nu ca simple citate biblice, ci însuşindu-ni-le acum în timp ce le ascultăm:
„Domnul este păstorul meu:
nu voi duce lipsă de nimic. […]
Chiar dacă voi umbla în valea întunecată a morţii,
nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine” (Ps 23,1.4).
„Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele,
de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 27,1).
Aşadar, să vorbim despre acest „rău întunecat” al fricii care are atâta putere de a le fura bărbaţilor şi femeilor bucuria de a trăi. Frica este condiţia noastră existenţială; ea ne însoţeşte din copilărie până la moarte. Copilului îi este frică de atâtea lucruri; le numim terori infantile; adolescentului îi este frică de celălalt sex şi se încâlceşte în complexe de timiditate şi de inferioritate; Isus a dat un nume principalelor noastre frici de adulţi: frica de ziua de mâine – „ce vom mânca?” (Mt 6,31) -, frica de lume şi de cei puternici – „cei care ucid trupul” (Mt 10,28). Cu privire la fiecare dintre aceste frici a rostit acel: Nolite timere! Acesta nu este un cuvânt gol şi neputincios; este un cuvânt eficace, aproape sacramental. Ca toate cuvintele lui Isus, realizează ceea ce semnifică; nu este ca simplul: „Ai curaj!”, pe care ni-l spunem unul altuia noi, fiinţele umane.
* * *
Dar ce este frica? Lăsăm deoparte angoasa existenţială despre care discută filozofii de un secol şi jumătate. Vorbim despre fricile comune şi familiale. Putem spune că frica este reacţia la o ameninţare la adresa fiinţei noastre, răspunsul la un pericol adevărat sau presupus: de la cel mai mare pericol dintre toate care este cel al morţii, la pericolele particulare care ameninţă ori liniştea, ori integritatea fizică, ori lumea noastră afectivă. Frica este o manifestare a instinctului nostru fundamental de conservare. Depinde dacă este vorba de pericole obiective şi reale sau imaginare, se vorbeşte de frici justificate şi nejustificate, sau chiar de nevroze: claustrofobie, agorafobie, frică de boli imaginare, şi aşa mai departe.
Psihologia şi psihanaliza încearcă să îngrijească fricile şi nevrozele analizându-le şi ducându-le de la inconştient la conştient. Evanghelia nu abate de la aceste mijloace umane, ba chiar le încurajează, dar adaugă ceva ce nicio ştiinţă nu o poate da. Sfântul Paul scrie: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,35.37). Aici eliberarea nu este într-o ideea sau într-o tehnică, ci într-o persoană! „Solventul” oricărei frici este Cristos care a spus discipolilor săi: „Nu vă temeţi, eu am învins lumea” (In 16,33).
De la domeniul personal, apostolul lărgeşte după aceea privirea asupra marelui scenariu al spaţiului şi timpului, de la micile frici individuale trece la cele mari şi universale. Scrie el: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).
„Nici moartea, nici viaţa!” Cristos a învins cea mai mare frică din lume, moartea. Despre el, Scrisoarea către Evrei spune că a murit „pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Evr 2,14-15).
„Nici înălţimile, nici adâncurile”, ca şi cum ar spune: nici marele infinit care este universul cu proporţiile care se dilată tot mai mult, nici micul infinit – atomul – a cărui putere teribilă am descoperit-o, pe riscul nostru. Astăzi suntem mai expuşi ca oricând la acest gen de frici cosmice. Omul modern simte în mod acut vulnerabilitatea sa într-o lume violentă şi înnebunită. Ce va fi de viitorul planetei noastre dacă, în pofida strigătelor de alarmă ale papei şi ale persoanelor mai responsabile ale societăţii, continuăm, cu frâiele libere, să consumăm şi să poluăm?
La sfârşitul reflecţiilor sale filozofice despre pericolul tehnicii pentru omul modern, Martin Heidegger, aproape „aruncând prosopul” (= renunţând), exclama: „Numai un dumnezeu ne poate salva!”[3]. „Un dumnezeu” (literă mică!) este obişnuitul mod mitic pentru a vorbi despre ceva ce se află deasupra noastră. Noi eliminăm articolul nedeterminat şi spunem „numai Dumnezeu (şi ştim care Dumnezeu!) ne poate salva!”.
Nu înseamnă a descărca asupra lui Dumnezeu responsabilităţile noastre, ci a crede că, la sfârşit, „toate conlucrează la binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” [şi pe care Dumnezeu îi iubeşte!] (cf. Rom 8,28). Când avem de-a face cu Dumnezeu, măsura este veşnicia. Putem fi dezamăgiţi în timp, dar nu pentru veşnicie. Noi, creştinii, avem un motiv mult mai puternic decât psalmistul pentru a repeta, în faţa tulburărilor fizice şi morale din lume:
„Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu şi putere,
ajutor uşor de găsit în timp de strâmtorare.
De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul
şi ar cădea munţii în mijlocul mării” (Ps 46).
* * *
Dar încă nu am luat în considerare cel mai mângâietor lucru pe care evanghelia ni-l spune cu privire la fricile şi angoasele noastre! După ce i-a îndemnat, în mii de moduri, pe discipolii săi să nu se teamă, el a făcut altceva. Niciodată nu s-a auzit, în Biblie, că păstorul bun îşi dă viaţa pentru oiţele sale. Că le cunoaşte, le conduce, le îngrijeşte, le apără: asta da; dar nu că îşi dă viaţa pentru ele. Isus a promis să facă asta şi a făcut-o!
El a luat asupra sa fricile noastre. Spune autorul Scrisorii către Evrei: „În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte” (Evr 5,7). Autorul face aluzie la ceea ce i s-a întâmplat lui Isus în noaptea din Ghetsemani. Evanghelistul Marcu spune că în Grădina Măslinilor Isus „a început a se înfiora şi a se nelinişti şi le-a spus: «Sufletul meu este trist până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!»” (Mc 14,33-34). Isus se simte singur, scos din consorţiul uman; le cere apostolilor să fie aproape de el, să rămână cu el. Aceeaşi Scrisoare către Evrei scoate în evidenţă mesajul mângâietor cuprins pentru noi în această pagină misterioasă din evanghelie: „Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat. Aşadar, să ne apropiem cu toată îndrăzneala de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit!” (Evr 4,15-16).
Luându-le asupra sa, Isus a răscumpărat şi fricile şi angoasele noastre. „Am fost vindecaţi de rănile lui”, spune Scriptura despre el (Is 53,5-6; 1Pt 2,24). Isus este adevăratul „wounded healer” despre care vorbea psihologul, rănitul care vindecă rănile. A făcut din frici şi din angoase ocazii de creştere în umanitatea şi în înţelegerea celorlalţi.
Dar nici asta nu epuizează ceea ce evanghelia ne spune cu privire la fricile noastre. Dacă totul s-ar termina aici, mângâierea noastră ar fi încă incompletă. Am avea în faţa ochilor un exemplu eroic şi emoţionant de urmat, dar nu o mână care ne susţine. Dar iată a doua mare veste a evangheliei: vindecătorul străpuns a înviat din morţi şi a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Nu ne-a dat numai exemplul cum să învingem angoasa; ne-a dat mijlocul pentru a o învinge: prezenţa sa şi harul său. Lui Paul, care se întrista din cauza „ghimpelui în trup”, Cel Înviat îi răspunde: „Îţi este suficient harul meu!” (2Cor 12,9).
Martirii au trăit – şi încă trăiesc! – experienţa tangibilă. În Actele martirilor cartaginezi, ucişi sub împăratul Septimiu Sever în primii ani din secolul al III-lea (printre cele mai credibile, din punct de vedere istoric, din toate Actele martirilor!), se citeşte că una dintre ei, cu numele Felicia, era însărcinată în opt luni şi în durerile naşterii gemea de durere, în închisoare. Unul dintre paznici i-a spus: „Dacă te plângi acum, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelor în arenă?”. Şi ea a răspuns: „Acum eu sunt cea care sufăr, atunci va fi altcineva care va suferi pentru mine!”[4].
Avem un exemplu mai apropiat de noi. În închisoare şi în ajunul de a fi spânzurat, după eşecul loviturii de stat împotriva lui Hitler, pastorul Dietrich Bonhoeffer a scris aceste versuri care sunt utilizate adesea ca imn liturgic:
„De la forţe prietene învăluite în mod miraculos
aşteptăm cu calm viitorul.
Dumnezeu este cu noi seara şi dimineaţa,
va fi cu noi în fiecare zi nouă”[5].
* * *
Ne-am impus să nu vorbim, în aceste meditaţii, despre ceea ce trebuie să facem pentru ceilalţi, ci numai despre ceea ce Isus este şi face pentru noi: să nu ne identificăm cu oiţele, nu cu păstorul. Dar o mică excepţie trebuie s-o facem cu această ocazie. În pofida tuturor exortaţiilor din evanghelie, nu întotdeauna este în puterea noastră să ne eliberăm de altcineva (sau să-l ajutăm să se elibereze) de ele.
Pascal a scris în Cugetările sale: „Isus este în agonie până la sfârşitul lumii şi nu trebuie lăsat singur în tot acest timp”[6]. El continuă să fie în agonie, pentru că, în dimensiunea veşniciei în care a intrat, nu mai există un trecut, ci totul este prezent în mod misterios, chiar şi noaptea sa în Ghetsemani. Dar este în agonie şi într-un alt mod mai puţin misterios. Este în agonie în trupul său mistic: în cei care sunt oprimaţi de angoasă şi de frică din cauza singurătăţii, a bolilor, a persecuţiei, a exilului, a războiului. Acum noi suntem ochii, gura şi mâinile lui Cristos. Să încercăm să aducem cu ele întărire pentru vreunul dintre ei şi vom simţi spunându-ni-se în inimă: „Mie mi-aţi făcut!” (Mt 25,40). Trebuie să fim şi noi – păstori sau simpli credincioşi – tot atâţia wouded healers, sărmani bolnavi care îi vindecă pe ceilalţi.
Termin cu o anecdotă pe care mulţi, cred, o cunosc, dar care ne ajută să imprimăm în noi imaginea lui Isus care ne poartă pe umeri în momentele dificile ale vieţii noastre. Vorbeşte despre un om care în vis revede toată viaţa sa. Iată un scurt rezumat al istoriei: „Merg pe nisip pe malul mării, lăsând în urma mea nu una, ci două perechi de urme. Înţeleg că a doua pereche sunt urmele lui Isus care merge alături de mine şi sunt fericit. Dar iată că, la un moment dat, acea a doua pereche dispare şi pe nisip se văd numai urmele a două picioare. Asta, înţeleg, se întâmplă tocmai în corespundere cu momentele mai întunecate şi dificile ale vieţii mele. Dar mă plâng şi spun: «Doamne, m-ai lăsat singur chiar acum când aveam mai mare nevoie de tine!». «Fiule – îmi răspunde Isus – acea singură pereche de urme erau ale mele. Tu erai pe umerii mei!»”.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Augustin, Sermo 340, 1 (PL 38,1483).
[2] Augustin, Expunere despre Psalmi, 126, 3.
[3] Martin Heidegger, Antwort. Martin Heidegger im Gespräch, Gesamtausgabe, vol. 16, Frankfurt 1975.
[4] Passio Sanctarum Perpetuae et Felicitatis, XV (Ed. C.J. von Beek, Bonn, 1938).
[5] Von guten Mächten wunderbar geborgen /erwarten wir getrost, was kommen mag. Gott ist mit uns am Abend und am Morgen / und ganz gewiss an jedem neuen Tag.
[6] B. Pascal, Cugetări. 553, ed. Br.
Sursa: http://www.ercis.ro
* * *
