A doua predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa (5 martie 2021)

“Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?” – Isus Cristos, om adevărat

Gândirea modernă, iluministă, se naşte din urmărirea maximei de a trăi “etsi Deus non daretur”, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Pastorul Dietrich Bonhoeffer a reluat această maximă, încercând să-i dea un conţinut creştin pozitiv. În intenţiile sale, ea nu era o concesie făcută ateismului, ci un program de viaţă spirituală: a face propria datorie şi atunci când Dumnezeu pare absent; cu alte cuvinte, a nu face din el un Dumnezeu – umplutură, mereu gata să intervină acolo unde omul a eşuat.

Şi în această versiune, maxima este discutabilă şi a fost, pe bună dreptate, contestată (printre alţii de exemplu de Benedict al XVI-lea). Însă pe noi în acest moment ea interesează pentru cu totul alt motiv. Există un pericol de moarte pentru Biserică şi este acela de a trăi “etsi Christus non daretur”, ca şi cum Cristos n-ar exista. Este fundamentul cu care lumea şi mijloacele sale de comunicare vorbesc tot timpul despre Biserică. Interesează istoria ei (mai ales cea negativă, nu cea a sfinţeniei), organizarea, punctul de vedere cu privire la problemele momentului, faptele şi bârfele din interiorul ei. Cu greu se găseşte numită o dată persoana lui Isus. A fost propus în urmă cu nişte ani ideea unei posibile alianţe între cei care cred şi cei care nu cred, bazate pe valorile civile şi etice comune, pe rădăcinile creştine ale culturii noastre şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, o înţelegere care nu este bazată pe ceea ce s-a întâmplat în lume cu venirea lui Cristos, ci pe ceea ce s-a întâmplat după aceea, după el.

La asta se adaugă un fapt obiectiv, din păcate inevitabil. Cristos nu intră în discuţie în niciunul din cele trei dialoguri mai vii care se desfăşoară astăzi între Biserică şi lume. Nu intră în dialogul dintre credinţă şi filozofie, pentru că filozofia se ocupă de concepte metafizice, nu de realităţi istorice aşa cum este persoana lui Isus din Nazaret; nu intră în dialogul cu ştiinţa, cu care se poate discuta numai despre existenţa sau nu a unui Dumnezeu creator şi a unui proiect inteligent dedesubtul evoluţiei; în sfârşit, nu intră în dialogul interreligios, unde se ocupă de ceea ce religiile pot face împreună, în numele lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

În preocuparea – de altfel, foarte corectă – de a răspunde la exigenţele şi la provocările istoriei şi culturii, noi riscăm moral să ne comportăm, şi noi, cei care credem, “etsi Christus non daretur”. Ca şi cum s-ar putea vorbi despre Biserică făcând abstracţie de Cristos şi de evanghelia sa. M-au impresionat puternic cuvintele rostite de Sfântul Părinte la audienţa generală din 25 noiembrie 2020. Spunea el – şi se înţelegea din ton ce anume îl atingea în mod deosebit: “Găsim aici [în Fap 2,42] patru caracteristici esenţiale ale vieţii ecleziale: ascultarea învăţăturii apostolilor, prima; a doua, păstrarea comuniunii reciproce; a treia, frângerea pâinii şi, a patra, rugăciunea. Ele ne amintesc că existenţa Bisericii are sens dacă rămâne puternic unită cu Cristos, adică în comunitate, în cuvântul său, în Euharistie şi în rugăciune. Este modul de a ne uni, noi, cu Cristos. Predica şi cateheza mărturisesc cuvintele şi gesturile Învăţătorului; căutarea constantă a comuniunii fraterne fereşte de egoisme şi particularisme; frângerea pâinii realizează sacramentul prezenţei lui Isus în mijlocul nostru: el nu va fi absent niciodată, în Euharistie este chiar el. El trăieşte şi merge cu noi. Şi în sfârşit rugăciunea, care este spaţiul dialogului cu Tatăl, prin Cristos în Duhul Sfânt. Tot ceea ce în Biserică creşte în afara acestor «coordonate», este lipsit de temelii”.

Cele patru coordonate ale Bisericii, aşa cum se vede, se reduc, în cuvintele papei, la una singură: a rămâne ancorată de Cristos. Toate acestea au făcut să se nască în mine dorinţa de a dedica aceste meditaţii de Postul Mare persoanei lui Isus Cristos. A trebuit să depăşesc, eu cel dintâi, o obiecţie. O privire la cuprinsul documentelor Conciliului al II-lea din Vatican, la termenul “Isus Cristos”, sau o răsfoire rapidă prin documentele pontificale din ultimii ani ne spune despre el infinit mai mult decât ceea ce putem spune în aceste scurte meditaţii de Postul Mare. Aşadar, care este utilitatea de a alege această temă? Este că aici se va vorbi numai despre el, ca şi cum ar exista numai el şi ar merita să ne ocupăm numai despre el (care, în definitiv, este după aceea adevărul lucrurilor!).

Putem face asta pentru că nu suntem constrânşi, aşa cum este magisteriul, să ne ocupăm şi de altceva: de problemele pastorale, de cele etice, sociale, ambientale; în acest moment, de problemele create de pandemie. Desigur, vai dacă facem numai ceea ce facem noi aici, dar vai dacă nu facem asta niciodată. Din experienţa mea cu televiziunea, am învăţat un lucru. Există diferite moduri de a încadra un obiect. Există “totalul”, în care se încadrează cel care vorbeşte cu tot ceea ce îl înconjoară; apoi există “prim planul” în care se încadrează numai persoana care vorbeşte şi există în sfârşit aşa-numitul “cel mai prim plan” în care se încadrează numai faţa sau chiar numai ochii celui care vorbeşte. Iată, în aceste meditaţii, noi ne propunem să facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele mai prime planuri asupra persoanei lui Isus Cristos.

Intenţia noastră nu este apologetică, ci spirituală. Cu alte cuvinte, nu vorbim pentru a-i convinge pe ceilalţi, pe cei care nu cred, că Isus Cristos este Domnul, ci pentru ca el să devină tot mai real stăpânul vieţii noastre, al totului nostru, până acolo încât să ne simţim şi noi, ca apostolul, “cuceriţi de Cristos” (Fil 3,12) şi să putem spune cu el – cel puţin ca dorinţă – “Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21). Aşadar, întrebarea care ne va însoţi nu va fi: “Ce loc ocupă astăzi Isus în lume sau în Biserică”, ci: “Ce loc ocupă Isus în viaţa mea?”. Până la urmă, acesta va fi cel mai bun mijloc pentru a-i determina pe alţii să se intereseze de Cristos, adică modul cel mai eficace de a face evanghelizare.

Însă înainte de toate o clarificare. Despre care Cristos intenţionăm să vorbim? De fapt există diferiţi “Cristoşi”: există Cristos al istoricilor, al teologilor, al poeţilor, există chiar Cristos al ateilor[1]. Vorbim despre Cristos al Evangheliilor şi al Bisericii. Mai precis, despre Cristos al dogmei catolice pe care Conciliul din Calcedon din 451 l-a definit în termeni care, încă o dată, este bine să îi reascultăm, cel puţin în parte, în textul original: “Urmându-i pe Sfinţii Părinţi, în unanimitate noi învăţăm să mărturisim un singur şi acelaşi Fiu: pe Domnul nostru Isus Cristos, perfect în divinitatea sa şi perfect în umanitatea sa, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, [compus] din suflet raţional şi din trup, de o fiinţă cu Tatăl prin divinitate şi de o fiinţă cu noi prin umanitate, asemenea nouă în toate, în afară de păcat […], unul şi acelaşi Cristos Domn unic născut; de recunoscut în două naturi […], fără să dispară […] proprietatea fiecărei naturi şi colaborând formarea unei singure persoane şi ipostaze”[2].

Putem vorbi despre un triunghi dogmatic cu privire la Cristos: cele două laturi sunt umanitatea şi divinitatea lui Cristos şi vârful unitatea persoanei sale.

Dogma cristologică nu vrea să fie o sinteză a tuturor datelor biblice, un soi de distilat care cuprinde în sine toată bogăţia imensă a afirmaţiilor referitoare la Cristos care se citesc în Noul Testament, reducând totul la formula schematică şi aridă: “două naturi, o persoană”. Dacă ar fi aşa, dogma ar fi teribil de reductivă, precum şi periculoasă. Însă nu este aşa. Biserica crede şi predică despre Cristos tot ceea ce Noul Testament afirmă despre el, fără excepţie. Prin dogmă, a încercat numai să traseze un cadru de referinţă, să stabilească un soi de “lege fundamentală” pe care orice afirmaţie despre Cristos trebuie s-o respecte. Tot ceea ce se spune despre Cristos trebuie de acum să respecte acea realitate sigură şi incontestabilă: adică, el este Dumnezeu şi om în acelaşi timp; mai bine zis, în aceeaşi persoană.

Dogmele sunt nişte “structuri deschise” (Bernhard Lonergan), gata să primească tot ceea ce fiecare epocă descoperă nou şi genuin în cuvântul lui Dumnezeu. Sunt deschise să se evolueze din interiorul lor, cu condiţia să fie mereu “în acelaşi sens şi în aceeaşi linie”. Adică, fără ca interpretarea dată într-o epocă să o contrazică pe cea din epoca precedentă. De aceea, a ne apropia de Cristos pe calea dogmei nu înseamnă a ne resemna să repetăm cu trudă mereu aceleaşi lucruri despre el, eventual schimbând numai cuvintele. Înseamnă a citi Scriptura în Tradiţie, cu ochii Bisericii, adică a o citi în mod mereu vechi şi mereu nou.

Cristos om perfect

Să vedem ce înseamnă toate acestea, aplicate la dogma umanităţii perfecte a lui Cristos. În timpul vieţii pământeşti a lui Isus nimeni nu s-a gândit să pună vreodată la îndoială realitatea umanităţii lui Cristos, adică faptul că el era cu adevărat un om ca şi ceilalţi. Când vorbeşte despre umanitatea lui Isus, Noul Testament se arată interesat mai mult de sfinţenia ei, decât de adevărul sau realitatea ei, adică mai mult de perfecţiunea sa morală decât de întregimea sa ontologică.

În momentul Conciliului din Calcedon această idee a umanităţii lui Cristos nu s-a schimbat, însă atenţia nu mai este asupra ei. Împotriva ereziei docetiste, Biserica a trebuit să afirme că Cristos a avut o adevărată carne umană; împotriva ereziei apolinariste, că a avut şi un suflet uman şi împotriva ereziei monoteliste va trebui să lupte mai târziu, în secolul al VII-lea, pentru a face să se recunoască în Cristos şi existenţa unei voinţe, deci a unei libertăţi, cu adevărat umane. Din cauza ereziilor amintite, tot interesul faţă de Cristos “om” se mută de la problema noutăţii, sau sfinţeniei, acestei umanităţi, la cea a adevărului său sau întregimii sale ontologice.

Noul Testament, spuneam – nu este interesat atât să afirme că Isus este un om “adevărat”, cât mai ales că este omul “nou” -. El este definit de Sfântul Paul “ultimul Adam” (eschatos), adică “omul definitiv” (cf. 1Cor 15,45 şu; Rom 5,14). Este “icoana lui Dumnezeu” (Col 1,15), după imaginea căruia, conform sfântului Irineu, a fost creat omul. Cristos l-a revelat pe omul nou, cel “creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef 4,24; cf. Col 3,10). Isus Cristos este “Sfântul lui Dumnezeu”: aşa este proclamat solemn în două momente ale vieţii sale pământeşti (Lc 4,34; In 6,69). Isus nu este atât omul care se aseamănă cu toţi ceilalţi oameni, cât mai ales omul cu care toţi ceilalţi oameni trebuie să se asemene. Numai despre el trebuie să se spună ceea ce filozofii greci spuneau despre om în general, adică omul este “măsura tuturor lucrurilor”!

Odată pusă în siguranţă realitatea dogmatică şi ontologică a umanităţii perfecte a lui Cristos, astăzi noi putem să valorizăm din nou această realitate biblică primară. Trebuie să facem asta şi dintr-un alt motiv. Nimeni nu neagă astăzi că Isus a fost un om, aşa cum făceau docetiştii şi ceilalţi care neagă umanitatea deplină a lui Cristos. Ba chiar se asistă la un fenomen straniu şi neliniştitor: umanitatea “adevărată” a lui Cristos este afirmată în alternativă tacită la divinitatea sa, ca un soi de contrabalansare.

Este un soi de cursă generală pentru cel care merge mai înainte în a afirma umanitatea “deplină” a lui Isus din Nazaret, ajungând să-i atribuie nu numai suferinţa, angoasa, ispita, ci şi îndoiala şi chiar posibilitatea de a comite greşeli. Astfel dogma lui Isus “om adevărat” a devenit un adevăr sigur care nu deranjează şi nu nelinişteşte pe nimeni; mai rău, un adevăr periculos care foloseşte pentru a legitima, şi nu a contesta, gândirea seculară. A afirma umanitatea deplină a lui Cristos este astăzi ca o dărâmare a unei uşi deschise.

Sfinţenia lui Cristos

Aşadar, să dedicăm restul timpului aflat la dispoziţia noastră pentru a contempla (este cuvântul corect) sfinţenia lui Cristos, pentru a ne lăsa luminaţi de ea, înainte de a trage orice consecinţă operativă. Acesta este “cel mai prim plan” asupra lui Isus pe care vrem să-l facem în această meditaţie: să ne lăsăm fascinaţi de frumuseţea infinită a lui Cristos, “cel mai frumos dintre fiii omului”.

Observaţia din evanghelii ne arată că sfinţenia lui Isus nu este numai un principiu abstract, sau o deducţie metafizică, ci este o sfinţenie reală, trăită moment cu moment şi în situaţiile cele mai concrete ale vieţii. Fericirile, pentru a da un exemplu, nu sunt numai un program frumos de viaţă pe care Isus îl trasează pentru alţii; este însăşi viaţa sa şi experienţa sa pe care el le dezvăluie discipolilor, chemându-i să intre în aceeaşi sferă a sa de sfinţenie. Fericirile sunt autoportretul lui Isus.

El învaţă ceea ce face; pentru aceasta poate să spună: “Învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29). El spune să-i iertăm pe duşmani, dar el însuşi merge până acolo încât să-i ierte pe cei care-l răstignesc, cu cuvintele: “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). De altfel, nu este episodul acesta sau acela care se prestează pentru a ilustra sfinţenia lui Isus, ci fiecare acţiune, fiecare cuvânt ieşit din gura sa.

Alături de acest element pozitiv care constă în adeziunea constantă şi absolută la voinţa Tatălui, sfinţenia lui Cristos prezintă şi un element negativ care este lipsa absolută a oricărui păcat. “Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?”, le spune Isus adversarilor săi (In 8,46). Cu privire la acest punct avem un cor unanim de mărturii apostolice: “El n-a cunoscut păcat” (2Cor 5,21); “el, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui” (1Pt 2,22); “el a fost încercat în toate, asemenea nouă, în afară de păcat” (Evr 4,15); “de un astfel de mare preot avem nevoie: sfânt, nevinovat, fără pată, separat de păcătoşi” (Evr 7,26). În prima sa scrisoare, Ioan nu încetează să proclame: “El este curat…; în el nu este păcat…; el este drept” (1In 3,3-7).

Conştiinţa lui Isus este un cristal transparent. Niciodată nici cea mai mică admitere a păcatului, sau cere de scuze şi de iertare, nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de oameni. Mereu certitudinea liniştită că este în adevăr şi în dreptate, că a acţionat bine; că este cu totul altceva decât prezumţia umană de dreptate. Niciun alt personaj din istorie n-a îndrăznit să spună despre sine acelaşi lucru.

O astfel de lipsă de păcat – şi de admitere a păcatului! – nu este legată de textul acesta sau acela sau expresie din evanghelie, despre a cărei istoricitate ne putem îndoi, ci transpiră din toată evanghelia. Este un stil de viaţă care se reflectă în toate. Se poate căuta în pasajele cele mai discrete din evanghelii şi rezultatul este mereu acelaşi. Nu este suficientă pentru a explica toate acestea ideea unei umanităţi excepţional de sfinte şi exemplare. De fapt aceasta ar putea să fie dezminţită de acela. O astfel de siguranţă, o astfel de excludere a păcatului, ca aceea care se observă în Isus ar indica, e adevărat, o umanitate excepţională, însă excepţională în orgoliu, nu în sfinţenie. O conştiinţă făcută astfel ori este în ea însăşi cel mai mare păcat comis vreodată, mai mare decât cel al lui Lucifer, ori este în schimb adevăr pur. Învierea lui Cristos şi istoria succesivă a creştinismului sunt dovada concretă care era adevărul pur.

“Sfinţiţi în Cristos Isus”

Acum să trecem ca să vedem ceea ce înseamnă pentru noi sfinţenia lui Cristos. Şi aici ne vine în întâmpinare imediat o veste bună. De fapt, există o veste bună, un anunţ fericit, şi cu privire la sfinţenia lui Cristos. Ea nu este atât faptul că Isus este Sfântul lui Dumnezeu, sau faptul că şi noi trebuie să fim sfinţi şi neprihăniţi. Nu, surpriza fericită este că Isus comunică, dăruieşte, ne oferă nouă sfinţenia sa. Că sfinţenia sa este şi a noastră. Mai mult: că el însuşi este sfinţenia noastră.

Fiecare părinte uman poate transmite copiilor ceea ce are, însă nu ceea ce este. Dacă este un artist, un om de ştiinţă, sau şi un sfânt, nu se spune că fiii se nasc şi ei artişti, oameni de ştiinţă sau sfinţi. El poate maxim să-i înveţe, să le dea un exemplu, însă nu să le transmită ca moştenire. În schimb, Isus, la Botez, nu numai că ne transmite ceea ce are, ci şi ceea ce este. El este sfânt şi ne face sfinţi; este Fiu al lui Dumnezeu şi ne face fii ai lui Dumnezeu.

Reafirmă asta şi Conciliul al II-lea din Vatican: “Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi” (LG, 40).

Sfinţenia creştină, înainte de a fi o datorie, este un dar. Este ceea ce distinge religia creştină de orice altă religie sau filozofie religioasă. Fiecare religie începe spunând oamenilor ceea ce trebuie să facă pentru a se mântui. Pot să fie speculaţii intelectuale, exerciţii ascetice, opere şi fapte deosebite… Creştinismul nu începe spunând oamenilor ceea ce trebuie să facă pentru a se mântui; începe spunând ceea ce Dumnezeu a făcut pentru a-i mântui. Începe cu darul, nu cu datoria. Aceasta există, însă vine după aceea, drept consecinţă, nu drept cauză a harului.

Ce trebuie făcut pentru a primi acest dar şi a trăi ca să spunem aşa o experienţă trăită şi nu numai crezută? Primul şi fundamentalul răspuns este credinţa. Nu o credinţă oarecare, ci credinţa prin care ne apropriem de ceea ce Cristos a obţinut pentru noi. Credinţa care inspiră curaj şi care dă aripi vieţii noastre creştine. Paul a scris: “Cristos Isus […] pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, pentru ca, după cum este scris: «Cine se laudă, în Domnul să se laude!»” (1Cor 1,30-31). Ceea ce Cristos a devenit “pentru noi” – dreptate, sfinţenie şi mântuire – ne aparţine; este mai mult al nostru decât l-am fi făcut noi! “Pentru că noi nu ne mai aparţinem nouă înşine, ci lui Cristos care ne-a cumpărat cu un preţ mare, rezultă că – scrie marele învăţător bizantin Cabasilas – ceea ce este al lui Cristos ne aparţine, este mai mult al nostru decât ceea ce vine de la noi”[3]. Eu nu încetez să repet, în această privinţă, ceea ce a scris Sfântul Bernard: Eu, într-adevăr, iau cu încredere pentru mine [în original, uzurpez!] ceea ce îmi lipseşte din măruntaiele Domnului, pentru că ele sunt pline de milostivire. […] De aceea, meritul meu este milostivirea Domnului. Desigur, nu voi fi lipsit de merit până când Domnul nu va fi lipsit de milostivire. Dacă milostivirile Domnului sunt multe, şi eu sunt foarte mare cât priveşte meritele. […] Oare voi cânta dreptatea mea? «Doamne, îmi voi aminti numai de dreptatea ta» (cf. Ps 71,16). Într-adevăr, ea este şi a mea; pentru că tu te-ai făcut pentru mine dreptate care vine de la Dumnezeu (cf. 1Cor 1,30)”[4].

Nu trebuie să ne resemnăm să murim înainte de a fi făcut, sau reînnoit, acest soi de “lovitură de mână” sugerat nouă de Sfântul Bernard. Aceasta sfântă îndrăzneală! Sfântul Paul îndeamnă adesea pe creştini “să se despoaie de omul vechi” şi “să se îmbrace în Cristos”[5]. Imaginea dezbrăcării şi îmbrăcării nu indică o operaţiune numai ascetică, ce constă în abandonarea anumitor “haine” şi înlocuirea lor cu altele, adică în abandonarea viciilor şi în obţinerea virtuţilor. Este înainte de toate o operaţiune de făcut prin credinţă. Într-un moment de rugăciune, în acest timp al Postului Mare, unul se pune în faţa Răstignitului şi, cu un act de credinţă, încredinţează lui toate păcatele proprii, propria mizerie trecută şi prezentă, ca acela care se dezbracă şi aruncă în foc propriile zdrenţe murdare; după aceea se îmbracă în dreptatea pe care Cristos a obţinut-o pentru el. Spune, ca vameşul în templu: “Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”, şi se întoarce acasă “îndreptăţit” (cf. Lc 18,13-14). Oh, dacă am putea o dată crede cu adevărat în asta! Cum s-ar schimba viaţa noastră spirituală şi raportul nostru cu Dumnezeu!

Unii Părinţi ai Bisericii au cuprins într-o imagine acest secret grandios al vieţii creştine. Imaginează-ţi, spun ei, că s-a desfăşurat, pe stadion, o luptă epică. Un viteaz l-a înfruntat pe tiranul crud care ţinea sclavă cetatea şi, cu trudă şi suferinţă uriaşă, l-a învins. Însă dacă-l admiri pe viteaz, dacă te bucuri cu el pentru victoria sa, dacă îi împleteşti coroane, dacă provoci şi zgudui pentru el adunarea, dacă te înclini cu bucurie în faţa triumfătorului, îi săruţi capul şi îi strângi mâna dreaptă; aşadar, dacă atât de mult delirezi pentru el, încât consideri victoria sa ca victorie a ta, eu îţi spun că tu vei avea parte cu siguranţă de premiul învingătorului.

Însă este mai mult: presupune că învingătorul nu are nicio nevoie pentru sine de premiul pe care l-a cucerit, ci doreşti, mai mult decât orice alt lucru, să-l vezi onorat pe cel care l-a făcut şi consideri ca premiu al luptei sale încoronarea prietenului, în acest caz acel om nu va obţine oare coroana, chiar dacă n-a trudit şi nici nu a fost rănit? Desigur că o va obţine! Astfel, spun aceşti Părinţi, se întâmplă între Cristos şi noi. El este viteazul care pe cruce l-a învins pe marele tiran al lumii şi ne-a redat viaţa[6]. De la noi se cere ca să nu fim “spectatori” distraşi de atâta durere şi de atâta iubire. Scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: “Săbiile noastre nu sunt însângerate, nu am fost în agonie, nu am fost răniţi, bătălia nici măcar n-am văzut-o, şi iată că obţinem victoria. Lupta a fost a sa, coroana este a noastră. Şi pentru că noi am fost cei care au învins, să imităm ceea ce fac soldaţii în aceste cazuri: cu glasuri de bucurie să preamărim victoria, să intonăm imnuri de laudă Domnului”[7].

Desigur, nu se termină totul aici. De la apropriere trebuie să trecem la imitare. Textul Conciliului care ne-a prezentat sfinţenia ca da (LG, 40), continuă spunând: “Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o. Apostolul îi îndeamnă să trăiască «după cum se cuvine unor sfinţi» (Ef 5,3), să se îmbrace «ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu simţăminte de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, blândeţe, cu îndelungă răbdare» (Col 3,12) şi să aibă roadele Duhului în sfinţenie (cf. Gal 5, 22; Rom 6,22)”.

Însă avem atâtea alte ocazii pentru a vorbi şi a auzi vorbindu-se despre datoria de a-l imita pe Cristos şi de a cultiva virtuţile, încât, pentru un moment, este bine să ne oprim aici. Şi pentru că dacă nu facem acel prim salt în credinţă care ne deschide la harul lui Dumnezeu, nu vom merge niciodată foarte departe în imitare. “Nu se ajunge de la virtuţi la credinţă – spunea Sfântul Grigore cel Mare – ci de la credinţă la virtuţi”[8].

Dacă într-adevăr nu vrem să terminăm fără măcar o mică propunere practică, iată una care ne poate ajuta. Sfinţenia lui Isus a constat în a face mereu ceea ce îi plăcea Tatălui. “Eu fac mereu – spunea el – lucrurile care îi sunt plăcute” (In 8,29). Să încercăm să ne întrebăm cât mai des când putem, începând de astăzi, în faţa fiecărei decizii de luat şi a fiecărui răspuns de dat: “Care este, în cazul prezent, lucrul care i-ar place lui Isus ca eu să fac?” şi să facem asta fără întârziere. A şti care este voinţa lui Isus este mai uşor decât a şti în abstract care este “voinţa lui Dumnezeu” (deşi cele două lucruri de fapt coincid). Pentru a cunoaşte voinţa lui Isus nu trebuie să facem altceva decât să ne gândim la ceea ce el spune în evanghelie. Duhul Sfânt este acolo, gata să ne amintească, aşa cum ne-a promis Isus.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro

Note:

[1] Cf. Milan Machovec, Gesú per gli atei [Isus pentru atei], Cittadella Editrice, Assisi 1973.

[2] Denzinger – Schoenmetzer, Enchiridion Symbolorum, nr. 301-302.

[3] N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, IV, 6 (PG 150, 613).

[4] Bernard de Clairvaux, Predici despre Cântarea Cântărilor, 61, 4-5 (PL 183, 1072).

[5] Cf. Col 3,9; Rom 13,14; Gal 3,27; Ef 4,24.

[6] N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, 5 (PG 150, 516 şu).

[7] Ioan Gură de Aur, De coemeterio et de cruce (PG, 49, 396).

[8] Sf. Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, II, 7 (PL 76, 1018).

* * *

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.