Moastele sfintilor – icoana mortii si invierii lui Cristos

Moaștele sfinților – icoana morții și învierii lui Cristos

Biserica cinstește moaștele sfinților pentru că ei au trăit și s-au mutat la cele veșnice ca ființe umane ce și-au asumat vocația de „temple vii” (cf. 1 Cor 3,16; 6,19), s-au bucurat de o mare intimitate cu Dumnezeu. Tocmai pe această intimitate mistică se întemeiază și se explică puterea lor de a mijlocii înaintea lui Dumnezeu pentru noi pelerini în această viață, vocația lor fiind aceea de a-i ajuta pe oameni.
Ca „prieten al lui Dumnezeu”, sfântul este considerat mijlocitor și model de viață, fapt pentru care, în credința creștină, mormântul său, împreună cu memoria/amintirea sa și cu ceremonialul liturgic prin care Biserica îl venerează, face parte din zona de lumină a comuniunii oamenilor – vii și morții deopotrivă – , cu Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob (cf. Mt 22,32).
Lupta cea bună și sfântă pe care au dus-o sfinții, este pentru noi cei care trăim și iubim istoria mântuirii și istoria harului care sfințește necontenit, o mare bucurie și speranță. Fericitul Ieremia este unul dintre cei mulți care au dus această luptă și au înțeles că vestirea lui Cristos și urmarea lui este principalul factor de dezvoltare a inimii și a inteligenței umane. „Nu prin morală se face omul om. Devenim „umani” prin unirea noastră cu umanitatea cea îndumnezeită a lui Cristos”. Harul creștin este umanitatea îndumnezeită. De acest har nu a dus lipsă fericitul Ieremia, chiar dacă a fost și el un simplu trecător prin lume el a fost altfel decât ceilalți.
Pentru el șansa ce a primit-o de la Dumnezeu prin darul vieții și prin chemarea la viața de feciorie închinată Domnului, a fost un cadou dumnezeiesc primit și apoi împărtășit semenilor prin slujirea cu caritate. Pentru el caritatea a depășit dreptatea, ceea ce ar trebuii să fie și în societatea zilelor noastre, cum spune papa Benedict al XVI-lea în „Caritas in veritate”. Oamenii iubesc la fel dar nu iubesc aceleași lucruri. Caritatea este posibilă numai la om, și dacă omul poate strălucii este pentru că poate decide să fie virtuos.
Fie omul oricât de păcătos nu v-a ajunge niciodată la stadiul de animal pentru că el singur omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul nu-l pierde pe Dumnezeu prin păcat, ci harul este îndepărtat, comuniunea ruptă, căci și un diamant chiar dacă este prăfuit și pierde din strălucirea sa tot diamant rămâne. Cristos în viața fericitului Ieremia a fost binele și frumosul suprem, unicul motiv de speranță pentru vederea paradisului.
Dacă vocația este o chemare care cere un răspuns liber și responsabil, atunci cu siguranță, noi suntem garanția propriei noastre vieții și parțial al propriei mântuiri, ajutați fiind mereu de harul divin. Așa cum spunea și sfântul Grigore de Nyssa: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei vieți: sufletul este pânza, virtuțile sunt culorile, iar Cristos este modelul pe care trebuie să-l pictăm”, și aș spune eu că pensula este Duhul Sfânt.
Așadar, să trecem la treabă și să ne deprindem cu pictatul, să pictăm în viața noastră virtuțile cât mai multor sfinți cunoscuți și dragi inimii noastre. Unul care ar putea fi luat drept model după Cristos și Maica Domnului, ar putea fi și fericitul Ieremia care are ADN-ul nostru de român, iar viața lui fiind o dovadă că și ADN-ul românilor poate fi purificat și chiar beatificat, deocamdată în cazul fericitului Ieremia.

Fr. Eugen Murariu O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.