Anul Sfântului Francisc, Nykiel: Indulgenţa, întâlnire cu Dumnezeu, nu scurtătură spirituală
Regentul Penitenţiariei Apostolice comentează decretul publicat vineri, 16 ianuarie 2026, care anunţă indulgenţele plenare în Anul jubiliar special proclamat de Papa Leon al XIV-lea cu ocazia celei de-a 800-a aniversări a morţii Sfântului Francisc: „Anul Sfântului Francisc nu trebuie să devină un alt capitol bogat în efecte spirituale speciale, ci o trecere tăcută de la entuziasm la o maturitate profundă, de la celebrarea spectaculoasă la imitare în viaţa de zi cu zi”.
Nu trebuie să ne temem că timpul sacru al Jubileului va deveni „banal”. Aceasta este ceea ce subliniază Monseniorul Krzysztof Nykiel, regentul Penitenţiariei Apostolice, referindu-se la Anul jubiliar special al Sfântului Francisc proclamat de Papa Leon al XIV-lea din 10 ianuarie 2026 până în 10 ianuarie 2027, cu ocazia celui de-al optulea centenar al morţii Sfântului din Assisi. În ziua publicării decretului Penitenţiariei care anunţă indulgenţele plenare pentru acest An special, Nykiel vorbeşte despre milostivirea care transcende limitele dreptăţii umane şi subliniază că indulgenţa nu este un „distribuitor de haruri”.
Penitenţiaria Apostolică a emis un decret prin care acordă indulgenţă plenară în Anul Sfântului Francisc, cu ocazia celei de-a 800-a aniversări a morţii sale. Care sunt condiţiile exacte şi cui este destinată?
Penitenţiaria Apostolică, în conformitate cu dorinţa Papei Leon al XIV-lea, a emis un decret prin care acordă credincioşilor indulgenţă plenară în Anul Sfântului Francisc, celebrat la a 800-a aniversare a morţii Sfântului din Assisi. Viaţa Sărăcuţului din Assisi demonstrează că milostivirea lui Dumnezeu lucrează în istorie şi prin cei care şi-au deschis inimile către lucrarea sa. Privind la exemplul său, vedem că harul lui Dumnezeu poate transforma chiar şi cele mai mari slăbiciuni. Indulgenţa însăşi eliberează inima de povara păcatului, deoarece este iertarea de către Dumnezeu a pedepsei temporale pentru păcatele deja iertate în sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, permiţând ca reparaţia necesară să se facă în deplină libertate. Prin urmare, Jubileul este o oportunitate pentru credincioşi de a reînvia credinţa lor şi de a întări relaţia lor cu Dumnezeu şi cu comunitatea Bisericii. Pentru a obţine o indulgenţă plenară în Anul Sfântului Francisc, trebuie îndeplinite câteva condiţii specifice stabilite de Biserică: spovada sacramentală, împărtăşania euharistică, anumite rugăciuni pentru intenţiile papei, detaşarea interioară de păcat şi îndeplinirea anumitor lucrări, cum ar fi un pelerinaj pios la bisericile franciscane, participarea la celebrările jubiliare, rugăciunea şi meditaţia în spiritul franciscan, precum şi acte zilnice de caritate şi umilinţă care exprimă spiritualitatea Sfântului Francisc. Aş dori să subliniez că un element semnificativ al documentului este îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor care nu îşi pot părăsi locuinţele; aceştia se pot alătura spiritual celebrării Anului Sfântului Francisc, oferind lui Dumnezeu rugăciunile, suferinţele şi dificultăţile lor zilnice şi angajându-se să îndeplinească condiţiile obişnuite cât mai curând posibil.
Marea experienţă spirituală a Anului Jubiliar 2025 a trecut. Acum suntem în faţa unui alt moment special: Anul Sfântului Francisc. Cum putem evita „oboseala” spirituală cauzată de evenimente excepţionale? Ce putem face pentru ca acest timp să nu devină banal?
Aceasta este o întrebare foarte pertinentă. După experienţele spirituale intense şi frumoase ale Marelui Jubileu, putem fi cu adevărat ameninţaţi de ceea ce s-ar putea numi „inflaţia sfinţeniei”, care apare atunci când evenimentele excepţionale îşi pierd capacitatea de a mişca inima. Dar în viaţa de credinţă nu este vorba de un „mai mult” constant, ci mai degrabă de un „mai profund”. Anul Jubiliar al Speranţei a fost un timp de har; Biserica şi-a deschis larg porţile. Acum este crucial să ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu mine de atunci? Fără a reflecta şi a absorbi experienţe, chiar şi cele mai sfinte momente rămân la nivelul emoţiilor. Poate fi util să ne întoarcem la notiţele, omiliile şi reculegerile Jubileului. Să identific şi să izolez un singur rod concret care a rămas cu mine (de exemplu, o încredere mai mare, reconcilierea, o nouă practică de rugăciune), făcându-l un punct de plecare, nu un scop în sine. Figura Sfântului Francisc este deosebit de valoroasă în contextul oboselii spirituale. Nu propune „mai multe practici”, ci simplitate şi autenticitate: o întoarcere la lectura personală a Evangheliei, bucurie în lucrurile mici, o credinţă trăită în relaţii, nu numai în evenimente. Anul dedicat Sfântului Francisc poate fi o invitaţie la simplificarea rugăciunii prin aprofundarea ei, mai degrabă decât multiplicarea ei; la trăirea concretă a Evangheliei, mai degrabă decât la simpla vorbire despre ea. Nu trebuie să ne temem că vremurile sacre ale jubileelor vor deveni „banale”. Nu sunt menite să ne uimească încontinuu, ci să dea inimii direcţia corectă. Anul Sfântului Francisc nu trebuie să devină un alt capitol plin de efecte spirituale deosebite, ci o trecere tăcută de la entuziasm la o maturitate profundă, de la celebrarea spectaculoasă la imitarea în viaţa de zi cu zi.
În documentul Penitenţiariei Apostolice citim următoarele cuvinte: „Fie ca acest An al Sfântului Francisc să ne îndemne pe toţi, fiecare după posibilităţile sale, să-l imităm pe sărăcuţul din Assisi”. Ce mesaj îi dă omului modern viaţa Sfântului Francisc?
Biografia Sfântului Francisc arată că adevărata imitare a lui Cristos nu se bazează pe declaraţii sau idei, ci pe un stil de viaţă concret şi real, înrădăcinat în evanghelie. El ne aminteşte de valoarea atemporală a sărăciei şi a simplităţii. Renunţând la bogăţie şi la prestigiul social, Francisc a demonstrat că libertatea inimii vine din detaşarea de bunurile materiale. Pentru omul de astăzi, care trăieşte într-o lume a consumismului, aceasta este o invitaţie extrem de oportună la moderaţie, la utilizarea responsabilă a bunurilor şi la a-l pune pe Dumnezeu şi pe aproapele mai presus de bunurile materiale: este vorba despre „a fi” mai degrabă decât despre „a avea”. În zilele noastre, când credinţa este adesea superficială sau redusă la emoţii şi experienţe, abordarea sa încurajează şi coerenţa dintre credinţă şi viaţa de zi cu zi şi mărturia dată prin fapte, nu numai prin cuvinte sau emoţii. Sfântul Francisc învaţă iubirea activă şi fraternă, în special faţă de cei mai slabi, săraci şi marginalizaţi. Viaţa sa a fost un răspuns la indiferenţă şi, uneori, la egoism, probleme la fel de evidente astăzi, când relaţiile interpersonale tind să se estompeze şi „virtualul prevalează asupra realităţii”. Nu în ultimul rând, Francisc demonstrează că pacea vine dintr-o inimă convertită, nu din declaraţii egoiste sau compromisuri neadevărate. Într-o lume marcată de conflicte, violenţe sociale şi insecuritate, viaţa sa este o chemare la construirea păcii bazate pe evanghelia lui Cristos, singurul Mântuitor al omenirii!
Decretul vorbeşte despre necesitatea de „a ne detaşa de păcat” pentru a obţine indulgenţa. Cum ar trebui interpretată concret această cerinţă?
Cerinţa de a „ne detaşa de orice păcat”, menţionată în decret, poate părea unul dintre cele mai dificile elemente ale teologiei indulgenţei. În cheie pastorală, merită să o considerăm nu ca un ideal disponibil numai câtorva, ci ca o atitudine a inimii la care fiecare creştin este cu adevărat chemat. Din punct de vedere teologic, nu este vorba numai de faptul de a comite un păcat, ci de acceptarea interioară a păcatului, a plăcerii pe care el o oferă sau de disponibilitatea de a-l comite din nou. O persoană se poate spovedi şi, în acelaşi timp, poate păstra gândul în inima sa: „Ştiu că este greşit, că nu este corect, dar nu vreau să încetez să-l fac”. O astfel de atitudine este o ataşare de păcat care neutralizează harul. În schimb, detaşarea necesară de păcat nu este un sentiment emoţional de puritate, ci un act de voinţă care spune: „Doamne, nu vreau niciun păcat, nici măcar cel mai mic”. În primul rând, nu este o stare de lipsă a păcatului. O persoană poate avea slăbiciuni, păcate veniale recurente şi chiar poate experimenta căderi dureroase. Ceea ce contează este intenţia şi direcţia inimii: decizia sinceră de a rupe cu păcatul aici şi acum. Dacă cineva îi spune lui Dumnezeu: „Nu vreau păcatul, îl urăsc, chiar dacă ştiu că sunt slab”, atunci nu există în el nicio ataşare faţă de păcat.
Cum putem ajuta credincioşii într-o pregătire spirituală mai matură, astfel încât să nu trateze indulgenţele ca pe „un distribuitor de haruri”?
Este esenţial să înţelegem că indulgenţele sunt în primul rând o întâlnire cu Dumnezeu, iar puterea lor nu rezidă în eforturile noastre umane, ci în harul lui Dumnezeu care transformă inima. Din aceasta decurg mai multe concluzii. Toate practicile penitenţiale, precum spovada, împărtăşania, pelerinajul şi rugăciunea, sunt instrumente pregătitoare care facilitează întâlnirea cu Dumnezeu, dar nu înlocuiesc experienţa harului în sine. Roadele autentice ale indulgenţelor apar atunci când o persoană se deschide în mod conştient puterii transformatoare a lui Dumnezeu, îi permite să acţioneze în inima sa, vindecă relaţii, iartă şi se converteşte. Prin urmare, indulgenţele nu sunt „magie religioasă” sau, aşa cum se formula în întrebare, „un distribuitor de haruri”, ci mai degrabă o invitaţie la un raport viu cu Dumnezeu, în care omul acceptă darul milostivirii, mai degrabă decât să caute să-l cucerească. Dumnezeu lucrează, iar omul răspunde cu generozitate şi credinţă. Dacă păstorii îi vor ajuta pe credincioşi să perceapă indulgenţa ca pe un pas pe calea convertirii, şi nu o scurtătură spirituală, aceasta va deveni de fapt un instrument pentru maturizarea şi aprofundarea credinţei, iar acesta este, în cele din urmă, obiectivul principal al Anului jubiliar al Sfântului Francisc.
Pr. Marek Weresa
(După Vatican News, 16 ianuarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro
