Cântecul Creaturilor,
calea spre a-l lăuda pe Domnul vieții

 
Pietro Maranesi, Il Cantico delle Creature di Francesco, via di lode verso il Signore della vita

 

Importanța și valoarea Cântecului Creaturilor a lui Francisc pot fi evaluate pe deplin ținând cont de trei importante date istorice.

a) Prima dată se referă la abundența de informații care provin din vechi izvoare cu privire la circumstanțele în care a fost compus Cântecul; o abundență care ar putea fi considerată o excepție în procesul de transmitere a textelor sfântului Francisc: doar Regula aprobată, Cartula fratelui Leon și, în parte, Testamentul beneficiază de o astfel de abundență de confirmări.
 
   

b) Al doilea element de care trebuie să ținem seama este prezența textului în faimosul Codex 338, conservat în biblioteca Sfântului Convent din Assisi. Acest codex, scris pe pergament, este databil în jurul anului 1243 și conține 17 din cele 24 de texte atribuite cu siguranță lui Francisc, texte copiate cel mai probabil de către fratele Leon. Deci textul de care ne ocupăm circula printre frații din primele generații, era cunoscut și apreciat.

c) Al treilea element istoric se referă la faima de care s-a bucurat textul în ultimele două veacuri, nu numai în literatură, ci și în artele figurative, așa încât a devenit unul dintre textele cele mai cunoscute și apreciate din literatura creștină. Punctul de „sosire” la care a ajuns azi este, cu siguranță, Enciclica Laudato sii a papei Francisc, care a făcut din textul Sărăcuțului punctul de referință ideal pentru propunerea ecologică a papei, propunere făcută nu numai creștinilor, ci și tuturor oamenilor de bunăvoință, anume obligația pe care fiecare trebuie să și-o asume pentru salvarea și conservarea naturii și a întregii creații, această frumoasă icoană a chipului lui Dumnezeu.
 
   

1. Originea Cântecului

Dând crezare celor scrise în Compilația din Assisi (1), pot fi identificate trei momente ale nașterii Cântecului, trei etape ale compunerii acestuia.

a) Primul moment se referă la sensibilitatea lui Francisc față de natură;

b) Al doilea se referă la contextul imediat în care a fost compusă prima parte a Cântecului (vv. 1-22);

c) Al treilea ne informează cu privire la cauzele care au determinat adăugarea ultimei părți a textului, strofele iertării și ale morții (vv. 23-33).
 
   
Prima informație care ne este furnizată de textul amintit mai sus în cap. 88, unde este relatată sensibilitatea lui Francisc față de frumusețea creației, recunoscută și utilizată de Francisc ca o cale primară și imediată pentru a-l lăuda pe Dumnezeu. Stupoarei declanșată în sufletul său de gratuitatea, de frumusețea, de abundența naturii, văzute ca semne precise ale modului de a se manifesta al lui Dumnezeu în raport cu omul, Francisc răspundea cu a vedea în apă, pietre, arbori, etc. părți ale creației demne de respect, ca prezențe sacre, pe care le asocia cântului său de laudă adus Creatorului a toate. Ne putem aminti aici de un fapt din viața sfântului, care a poruncit odată fratelui grădinar ca să rezerve în grădina sa, la loc de cinste, un spațiu gol, în care să crească orice fel de iarbă și alte plante sălbatice, „pentru ca la timpul înfloririi să-i invite pe toți aceia care le privesc să-l laude pe Dumnezeu, deoarece – explică sfântul – orice creatură strigă și spune: Dumnezeu m-a făcut pentru tine, omule!” (FF 1623). Având ca fundal această sensibilitate față de frumusețea creației, ia naștere Cântecul; este și concluzia cap. 88 al Compilației, unde se afirmă: „Acestea sunt evidente și adevărate prin însăși faptul că el, din cauza multor mângâieri avute și le mai avea din partea creaturilor lui Dumnezeu, cu puțin timp mai înainte ca să moară, a compus unele laude aduse Domnului cu privire la creaturile sale” (FF 1624).  
   
O a doua informație privește circumstanța imediată în care, spre sfârșitul vieții, Francisc a compus prima parte a textului. Aceeași Compilație ne furnizează, în cap. 83, informații despre adăpostirea lui Francisc într-o colibă de ramuri, construită lângă zidurile mănăstirii Sf. Damian, astfel încât surorile să se poată îngriji de el pe timpul ultimei sale boli. Situația sănătății descrisă de text este una tragică. Suntem în anul 1225, iar printre multele sale boli, Francisc era chinuit mai ales de o boală la ochi, contactată în timpul în care a fost pelerin în Țara Sfântă; în afara faptului că orbea treptat și iremediabil, boala făcea pentru Francisc insuportabilă vederea luminii; În acea colibă întunecoasă, singur, copleșit de durere și chinuit chiar și de șoareci, care nu-l lăsau să doarmă, el cade într-o formă de depresie și descurajare: „Într-o noapte, gândindu-se fericitul Francisc la multele chinuri pe care le suferea, i s-a făcut milă de sine însuși și a spus în inima sa: Doamne, vino-mi în ajutor în suferințele mele, pentru ca eu să fiu capabil să le suport cu răbdare!” (FF 1614). Dumnezeu îi răspunde amintindu-i despre imensitatea iubirii sale față de el, o grijă divină pe care el, Francisc ar fi recunoscut-o și împărtășit-o ar fi fost capabil să transforme acea situație în care se afla într-o nouă experiență de viață; trăită în Dumnezeu, el ar fi transformat acea sărăcie temporară într-o mare bogăție, capabilă să schimbe „țărâna în aur fin, pietrele în diamante și apa în balsam”. Și așa s-a și întâmplat: descurajarea și sensul de a fi falimentar, încredințate de Francisc lui Dumnezeu, i-au permis sfântului să-și recupereze vederea interioară, cea a inimii, astfel încât să descopere din nou frumusețea marelui tezaur al lumii întregi. Francisc îi înalță privirea de la descurajarea sa pentru a-i îndrepta spre măreția și frumusețea lumii și astfel, ca prin miracol, pământul, pietrele, apa de mai înainte se transformă într-o mare bogăție. Boala însăși, în loc să devină un întuneric total, se transformă, ca prin farmec, o nouă descoperire a ceea ce cunoștea deja, a ceea ce experimentase: fiecare lucru este memoria și manifestarea Aceluia care este orice bine, întregul bine, supremul bine. Este prima parte a Cântecului creaturilor.  
   
Al treilea nivel narativ ne este oferit tot de Compilația amintită și privește ultimele două strofe, adăugate de Francisc puțin timp mai târziu. Prima din aceste două ultime strofe se naște atunci când Francisc pune la inimă și vrea să rezolve tensiunile existente între primarul orașului și episcop; pentru ei compune strofa iertării, având credința că cântul fraților îi va determina pe cei doi antagoniști se vor împăca, așa cum s-a și întâmplat. Ultima strofă, cea referitoare la surioara moarte, va fi compusă de Francisc atunci când și-a simțit moartea aproape, pentru ca, cântată de frați, să-i fie de ajutor în acel moment final al existenței sale, o viață trăită în numele Domnului.  
   

2. Țelurile Cântecului

Succesiunea de întâmplări care au dus la nașterea Cântecului ne permit să înțelegem și obiectivele pe care Francisc voia să le ajungă prin compunerea lui. Tot în Compilație găsim o interesantă precizare cu privire la motivele lui Francisc: „Vreau, deci, spre lauda sa, spre mângâierea mea și spre edificarea aproapelui, să compun o nouă laudă Domnului cu privire la creaturile sale” (FF 1615). Din nou, 3 motive:

a) Lauda adusă lui Dumnezeu;

b) Edificarea aproapelui;

c) Mângâierea proprie.
Să le luăm pe rând și să încercăm să le aprofundăm, urmărindu-le în dezvoltarea lor cronologică.
 
   
Primul și cel mai important motiv al nașterii acestui Cântec este legat de lauda de adus lui Dumnezeu. Continuând și confirmând ceea ce ne arată alte texte de rugăciune ale lui Francisc, Cântecul ne arată clar că motivul rugăciunii lui nu constă nici în cererea de iertare pentru păcatele sale, nici în aceea de a cere ajutor în nevoi, ci doar și întotdeauna în lauda adusă lui Dumnezeu. El este cântărețul frumuseții, al măreției și al splendorii lui Dumnezeu: trubadurul care cântă, laudă, elogiază, îl preamărește și îl binecuvântează pe Dumnezeul său. Motivele unui astfel de entuziasm sunt individualizate de însuși Francisc în două evenimente care, arătând toată măreția lui Dumnezeu, îl obligă pe om să-și deschidă inima spre lauda de adus lui Dumnezeu. Mai întâi, pentru că El este „Preaînaltul și bunul Domn” al întregii creații! În capodoperele creatului, omul nu poate decât să admire și, deci, să-l laude pe Acela care le-a creat. Al doilea motiv fundamental al laudei poate fi găsit în faptul că Dumnezeu este „Tatăl lui Isus Cristos”, adică Acela care în Isus s-a arătat ca milostivire și iubire față de om. Lauda divină adusă de Francisc, acel motiv fundamental al rugăciunii sale și al modului său de a se adresa lui Dumnezeu, este, deci, legat la o dimensiune atât cosmologică, cât și cristologică și în care, chiar dacă în moduri diferite, Dumnezeu se oferă privirii omului, asigurându-l pe apropierea și de iubirea sa, vești care uimesc și care ar trebui să facă să țâșnească în creatură lauda adusă Creatorului și Mântuitorului.  
   
Dumnezeul lui Francisc nu este, deci, acela care stârnește în inima omului tulburare sau frică, ci stupoare și laudă pentru minunățiile creației și ale istoriei. În acest sens, când în Cântec vom auzi atât de multe ori repetându-se Doamne al meu, este ca și cum Francisc ar spune: acesta și doar acesta este Dumnezeul meu, acela care îmi face inima să se bucure, acela pe care l-am întâlnit și pe care vreau să-l vestesc lumii întregi. Francisc refuză să rostească al meu pentru nimic pe lume, ci doar în raport cu Dumnezeu: acesta este tot ceea ce posed, adică pe Domnul laudei și al bucuriei sufletești. Această experiență, care îl face bogat peste măsură și la care nu poate renunța sub nici o formă, constituie pentru Francisc punctul de plecare și, în același timp, de sosire în raport cu toate: doar plecând de la Dumnezeul laudei el simte că este posibil să-și îndrepte privirea spre alții și spre sine însuși, pentru a realiza cu tot ceea ce îl înconjoară un bun raport. Și atunci, a-l pierde pe acest Domn ar însemna pentru Francisc să piardă punctul de reper pentru a îmbrățișa și trăi bine atât relația sa cu alții, în diversitatea și dificultățile lor, cât și relația cu sine însuși, în momentele sale de oboseală și rătăcire. Și tocmai acestea au fost alte două motive care, cronologic vorbind, l-au determinat pe Francisc să-și scrie Cântecul: spre edificarea aproapelui și pentru propria mângâiere sufletească.  
   

În ceea ce privește al doilea motiv, acela al edificării aproapelui, el a fost cauza imediată a compunerii penultimei strofe, aceea a iertării dușmanului, pentru a facilita împăcarea dintre primarul orașului și episcop. Iar faptul că Cântecul a fost folosit ca un instrument pentru a îndemna la credință, deci pentru a evangheliza, astfel încât ascultătorii să facă ordine în viața proprie plecând de la frumusețea și măreția lui Dumnezeu, ne este confirmat de textul Compilației, atunci când relatează despre nașterea primei părți a textului poetic. Izvorul hagiografic ne oferă două importante știri ce privesc dorința lui Francisc, adresată fraților săi, aceea de a utiliza Cântecul în predicile lor:

„Voia ca mai întâi unul dintre ei să adreseze un cuvânt de învățătură poporului, iar la sfârșitul acestuia, cu toții împreună, să cânte Laudele Domnului, ca niște cântăreți ai lui Dumnezeu. Iar când s-ar fi terminat Laudele, predicatorul trebuia să spună poporului: noi suntem cântăreții Domnului, iar răsplata pe care o vrem este aceasta: ca voi să trăiți în adevărata pocăință. Iar apoi a mai spus: Ce sunt, de fapt, slujitorii Domnului, dacă nu cântăreții săi, care trebuie să înmoaie inimile oamenilor și să le înalțe la bucuria spirituală? Spunea aceasta referindu-se mai ales la frații minori, care sunt trimiși între popoare pentru a le mântui” (FF 1615).
 
   
Citind cu atenție textul de mai sus, iese la iveală o știre importantă: predicile fraților nu erau centrate pe frica de Dumnezeul dreptății, care stă deasupra celui păcătos, ci pe vestea cea bună despre un Dumnezeu al frumuseții care, în mod gratuit, are grijă de om, dăruindu-i de toate în abundență, dăruindu-i viața. Cântecul trebuia să fie cântat la sfârșitul fiecărei predici, astfel încât să fie un rezumat al acesteia în părțile sale esențiale și să exprime în același timp adevărata natură a acelor predicatori care se simțeau și voiau să fie cântăreții Domnului pentru a-i impresiona și schimba pe ascultători, pentru a fi, cu alte cuvinte, motiv de bucurie pentru aceia care îi ascultau. O astfel de atitudine plină de laudă și de exultanță creată de predica fraților se constituia, deci, într-o posibilitate oferită ascultătorilor de a trăi în adevărata pocăință, adică de o schimbarea perspectivei de a gândi și de a trăi viața: a trăi în pocăință însemna îndreptarea privirii către Domnul meu, preaînalt și bun. Mai precis, a trăi în adevărata pocăință însemna pentru Francisc intrarea, pătrunderea în esența laudei aduse lui Dumnezeu, care bucură inima, dându-i motive de speranță și curaj pentru a alege căile care în viață conduc la iertare și bună înțelegere între oameni.  
   

Al treilea obiectiv al textului îl privește pe Francisc însuși. Lauda adusă Domnului constituie pentru el primul și ultimul țel pentru a putea trăi ca un creștin, atunci când însăși existența sa devenea tot mai dificilă. Tot din același text al Compilației știm că Francisc folosea pentru sine însuși textul, pentru a fi ajutat să trăiască în Domnul; ceruse să-i fie cântat Cântecul pentru a fi mângâiat și încurajat mai ales în lupta sa cu suferința:

„În momentele în care era cel mai mult chinuit de suferință, intona el însuși Laudele Domnului, iar apoi cerea să-i fie cântate de către frați pentru a reuși să uite, din considerație față de Laudele Domnului, de chinurile bolilor sale și de suferințele pricinuite. Și așa a făcut până în ziua morții sale”.
 
   

Compilația ne dă de mai multe ori această știre. Povestind despre ultimele sale zile de viață, acele zile în care el simțea că surioara moarte venea să-l ia cu ea, textul biografic ne spune că de două ori a cerut Francisc ca frații să-i cânte această Laudă. Mai mult chiar, nr. 99 al Compilației ne pune în fața unei discuții dintre Francisc și fratele Elia tocmai cu privire la dorința sfântului, în timp ce era adăpostit în palatul episcopului din Assisi cu câteva zile înainte de moartea sa, de a asculta din nou Cântecul. Pentru Elia, o astfel de cerere crea o serie de dificultăți: ce ar fi gândit și spus lumea auzind că frații cântă în jurul lui Francisc; un sfânt care era pe moarte, în loc să se arate atât de bucuros, ar fi făcut mai bine să facă o bună pregătire pentru moarte. Răspunsul lui Francisc este precis: toată viața s-a pregătit pentru acel moment. Concluzia, adresată tot lui Elia este tot atât de sigură:

„Lasă-mă, frate, ca eu să mă bucur în Domnul de Laudele sale în suferințele și durerile mele, deoarece, prin harul Duhului Sfânt, sunt atât de strâns unit cu Domnul meu, încât, în marea sa milostivire, pot foarte bine să mă bucur în Cel Preaînalt!”.

Aceeași cerere de mângâiere sufletească este făcută din nou de Francisc atunci când este mutat din palatul episcopului la Porțiuncula, unde avea să o aștepte pe surioara moarte. Povestirea detaliată pe care o face Compilația cu privire la acele ultime zile constituie o foarte interesantă mărturie cu privire la modul în care înțelegea Francisc să moară ca un creștin. În acel moment suprem el nu numai că a vrut să adauge Cântecului său ultima strofă, un adaos adresat sieși, ci a cerut și să fie ajutat în încredințarea sa finală și definitivă în brațele deschise ale dragostei lui Dumnezeu tocmai prin cântul pe care frații trebuiau să-l intoneze, acea mirabilă compoziție a sa. Este interesant contextul în care Compilația situează această cerere. După ce unul dintre frați îi confirmă iminența morții și l-a rugat să fie fraților de exemplu de bucurie în momentul morții sale, el consimte și cere să-i fie trimiși fratele Angelo și fratele Leon, pentru ca să cânte pentru el Cântecul său:

„Și s-au prezentat în fața lui și au cântat, cu ochii plini de lacrimi, Cântecul fratelui Soare și al altor creaturi ale Domnului, compus de sfântul însuși în timpul suferințelor sale, spre lauda Domnului și mângâierea sufletului său și a altora” (FF 1547).

Acel cântec de laudă, izvorât din sensibilitatea sa umană și creștină, a rămas pentru Francisc ajutorul esențial pentru a putea trăi în mod just momentul morții, adică pentru a rămâne și în acel moment un punct de referință creștin pentru frații săi, vestind lor că lauda adusă lui Dumnezeu era mijlocul potrivit pentru a trăi pe deplin orice eveniment, chiar și acela al morții, asemenea unor fii care nu încetează să-l laude și să-l binecuvânteze pe Tatăl ceresc chiar și în mijlocul celor mai grele încercări. Laudele aduse lui Dumnezeu era mijlocul cel mai potrivit pentru mângâierea sufletului său, făcându-l liber și ușor în acceptarea și primirea cu toată disponibilitatea și bucuria a surioarei moartea.
 
   

Pe scurt, Cântecul creaturilor scris de Francisc își are originea în viață și vrea să slujească vieții; el se naște nu doar ca stupoare în fața frumuseții creației, dar și ca un răspuns în fața dificultăților existenței; este, în același timp, acel cânt care este pentru Francisc un ajutor stabil pentru a-și putea trăi viața de credință într-o continuă laudă, sigur că are în cer un Tată bun și preaînalt, atât în momentele frumoase, cât și în cele dificile ale vieții.

Pentru fidelitatea traducerii, atât cât este ea posibilă, am ales versiunea fr. Ștefan Acatrinei a Cântecului Creaturilor (Scrierile sf. Francisc și ale sf. Clara din Assisi, Ed. Galaxia Gutenberg 2011, pp. 172-173), iar pentru muzicalitate textului și versificare, am preferat versiunea pr. Claudiu Dumea, Cântecul Fratelui Soare.
 
   
Cântecul Creaturilor  
   

Preaînalt, atotputernic, preabun stăpân,

Ale tale sunt lauda, mărirea, cinstea și toată binecuvântarea

Numai ție, Preaînalte, ți se cuvin acestea

Și nici un om nu-i vrednic să-ți rostească numele.

 

Preamărit să fii tu, Doamne, cu toate făpturile tale,

Îndeosebi cu măritul frate Soare,

Căci el este ziua și ne dăruiești prin el lumina.

El este frumos și își revarsă splendoarea în nespusă strălucire

Căci e iradierea chipului tău, Preaînalte.

 

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora Lună și pentru Stele,

Pe care le-ai creat pe cer, strălucitoare, frumoase și prețioase.

 

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Vânt,

Pentru aer, pentru nori, cer senin și pentru orice altă vreme,

Prin care dai hrană făpturilor tale.

 

Preamărit să fii tu, Doamne, pentru sora Apă

Care-i atât de folositoare, smerită, prețioasă și castă.

 

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Foc,

Prin care ne luminezi noaptea;

El este frumos, voios, viguros și puternic.

 

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora noastră, mama Glie,

Ce ne hrănește și ne cârmuiește

Și produce felurite roade, multicolore flori și ierburi.

 

Preamărit să fii, tu, Doamne,

Pentru cei ce iartă din dragoste față de tine

Și îndură boli și necazuri.

 

Fericiți cei ce pe toate le suportă în pace,

Căci vor fi încoronați de tine, Preaînalte.

 

Preamărit să fii, tu, Doamne

Pentru sora noastră Moartea cea trupească,

De care nu poate scăpa viu nici o ființă omenească.

 

Vai de aceia care mor în starea de păcat de moarte;

Fericiți aceia care vor fi găsiți împlinind preasfânta ta voință,

Căci a doua moarte nu le va dăuna.

 

Preamăriți-l și binecuvântați-l pe Domnul,

Aduceți-i mulțumiri cu deosebită smerenie.
 
   
   

Cântecul Fratelui Soare

(Versiunea pr. Claudiu Dumea)
 
   

Stăpâne puternic, prea bun și etern

            La tronu-ți de slavă umil mă prostern

            Venind să te-ador pentru tot ce-i în lume

            Deși nu-ndrăznesc să rostesc al tău Nume.

 

            Să fii preamărit pentru fratele soare

            Ce-nvăluie lumea cu sfânta-i splendoare

            Izvor de căldură, lumină și viață.

            In el recunoaștem icoana-ți măreață.

 

            Frumoasă e luna, iubita mea soră

            Ce noaptea pe boltă pe tine te-adoră

            Frumoasă nespus e mulțimea de stele

            Mărire și cinste ți-aduc pentru ele.

 

            Să fii preamărit pentru fratele vânt

            Ca și pentru aer și norii ce sunt

            Întinși în văzduh, pentru cerul curat,

            Să fii pentru toate în veci lăudat.

 

            Te laud și pentru izvorul de apă

            Curat și cuminte; în el se adapă

            Ființele toate când sunt însetate,

            Ce drag mi-e izvorul, smeritul meu frate!

 

            Fii, Doamne, slăvit pentru fratele foc

            Ce pâlpâie vesel, de-i prins parcă-n joc;

            E-atât de frumos, de energic și tare,

            Din jurul lui noapte și beznă dispare.

 

Pământul ne este și mamă și soră

            Ce viață și hrană ne dă tuturora;

            Ne-ncântă privirea cu flori fel de fel;

            Fii, Doamne, de-a pururi slăvit pentru el!

 

            Fii, Doamne, slăvit pentru cei ce la ură

            Renunță și iartă și-ofense îndură,

            Căci cei ce în pace trăiesc împreună

            Primi-vor pe frunte-a răsplății cunună.

 

Dator e tot omul cu-o moarte să moară.

            O, moarte iubită, tu-mi ești surioară.

            O simt lângă mine, mă mângâie, iat-o!

            Să fii, Doamne, veșnic slăvit că mi-ai dat-o!

 

De cel care moare-n păcat, fără har

            Nu-ncape-ndoială, e vai și amar.

            Dar cel ce-a știut al tău jug ca să-l poarte

            Nu are-a se teme de veșnica moarte.
 
   

_____________

(1) Compilatio assisiensis (Compilația din Assisi), sau Legenda perusina (Legenda perugină), sau Legenda antiqua sancti Francisci (Legenda antică a sf. Francisc), este o biografie a sf. Francisc din Assisi scrisă în limba latină și ajunsă la noi într-un manuscris (ms. 1046) păstrat în Biblioteca Augusta din Perugia și care cuprinde o culegere de materiale de proveniență diferită.

 
   
Traducere și adaptare de Fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap   
   
***  
 

ORDINUL FRAȚILOR MINORI CAPUCINI - CUSTODIA "FERICITUL IEREMIA"
Adresa: B-dul Belvedere 7, cod 601091, mun. Onești, jud. Bacău
Telefon 0234 32 11 00 | Fax 0234 31 50 39