Scrisoarea Ministrului General al Fraților Minori Capucini

Prot. N. 00800/16

Tuturor Fraților Ordinului

Surorilor Clarise Capucine

 

Sfântul Francisc din Assisi: un om transformat în rugăciune

1. O împărtășire ce s-a maturizat în timpul slujirii mele pentru și alături de voi

Fraților preaiubiți,

   Vă adresez această scrisoare prin care doresc să vă împărtășesc câteva gânduri despre rugăciune. O scriu impulsionat de un gând ce mă frământă de mult timp și care mă încurajează să abordez o situație pe care, împreună cu confrații din Consiliul General, o întâlnesc în vizitele mele în Circumscripțiile Ordinului: dificultatea de a practica rugăciunea.

Sunt sigur că toți suntem de acord că susținem față de noi înșine, ca și față de persoanele pe care le întâlnim în exercitarea ministerului sau a slujirii noastre, că rugăciunea este elementul central în viața fiecărui botezat și, mai ales, în experiența unei persoane care a îmbrățișat viața consacrată; însă realitatea nu confirmă acest convingere. Precizez că nu voi adăuga nimic la tratatele și manualele de rugăciune; producția literară în această privință este bogată și abundentă. Vă cer doar ca atunci când citiți aceste rânduri, să citiți și capitolul al III-lea ale Constituțiunilor noastre, unde veți găsi o sinteză frumoasă și profundă, cu rădăcini adânci în valorile proprii ale tradiției Franciscano-Capucine.

    În data de 12 iulie 2016, Papa Francisc, mulțumindu-mi pentru un dar pe care i l-am făcut de sărbătoarea Sf. Petru din partea Curiei noastre Generale, mi-a scris aceste cuvinte: „Rugăciunea, ca o umilă încredințare  către Dumnezeu și voința sa, este întotdeauna calea de ieșire din micile noastre închideri personale și comunitare. Este marea cale pentru a ne deschide Evangheliei și pentru a da mărturie speranţa, cu entuziasmul discipolilor credincioși lui Isus”.

    Care este deci scopul acestei scrisori? Doresc să declanșez în fiecare dintre voi o verificare cu privire la relația cu Dumnezeu; nu în teoria ideilor, ci în concretețea zilnică. Fragilitatea, ostenelile, nu se văd atât în convingerile pe care le avem cu privire la rugăciune, cât în practica zilnică. Izvoarele franciscane ne povestesc despre strigătul îndurerat al Sfântului Francisc: „Iubirea nu este iubită”. Mie îmi vine să spun: „Rugăciunea nu este iubită, este prea puțin trăită și practicată!”.

 

2. „Omiterea” rugăciunii.

   Cotidianitatea noastră este  împărțită între momente dedicate rugăciunii, muncii, meselor luate împreună, recreației, odihnei. Trecerea timpului, a zilelor noastre, are loc prin adeziunea noastră la ritmurile și la activitățile trăite în fraternitățile noastre. Este important ca nici unul dintre aceste aspecte să fie neglijat, însă nici evidențiat  peste măsură. Ritmurile și activitățile cotidianității noastre ar trebui să ne ajute să trăim un echilibru sănătos între diversele momente. Însă experiența dă foarte des mărturie că facem și derogări: prima dintre acestea este  „omiterea” rugăciunii mentale sau a aceleia comunitare. Cu ușurință, activitatea pastorală, cu toate angajamentele sale, frecventarea prietenilor, uzul mass-mediei, devin tot atâtea motive pentru a ne dispensa de timpul destinat rugăciunii comunitare; nu ezit să spun că acest tip de comportament crește în mod îngrijorător în fraternitățile noastre. Sunt convins că atunci când această derogare devine obișnuință, conștiința apartenenței noastre Domnului în viața noastră, atunci ea devine slabă. Este adevărat: îl cinstim și îl iubim pe Dumnezeu nu doar iubindu-l. Relația noastră cu El este constituită din viața evanghelică, din caritate, din dăruirea de sine în slujirea pe care suntem chemați să o împlinim; însă, dacă lipsesc momentele de laudă, de mulțumire, de tăcere în prezența sa, relația slăbește și motivațiile acțiunilor noastre devin vlăguite. Crește pericolul de a ne căuta pe noi înșine, preocupați fiind în primul rând de a gratifica doar așteptările noastre. Atunci când relația noastră cu Dumnezeu slăbește, când aceasta nu mai este punctul de referință fundamental al existenței noastre, riscăm să trăim în ipocrizia aceluia care, profesând că este un consacrat, trăiește o dinamică contrarie acestui nume. Să ne punem împreună o întrebare pe care o extrag din capitolul 10, 38-42 al Evangheliei după Luca și pe care o redau în întregime în rândurile de mai jos: Pe când mergeau, au intrat într-un sat. Acolo l-a primit în casa ei o femeie cu numele de Marta. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” Domnul i-a răspuns: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”. (Luca 10, 38-42). Noi ce am ales? „Tradiția capucină, încă de la început, propunând să fie urmat exemplul, când al Mariei, când al Martei, ne învață să știm să armonizăm contemplarea cu acțiunea” (Const. 15, 4).

 

3. Împreună, în fața prezenței lui Dumnezeu.

    Să ne rugăm împreună ca frați, atunci când ne reunim împreună în numele lui Cristos, în iubire frățească, pentru ca Domnul să fie cu adevărat în mijlocul nostru” (Const. 46, 2). Constituțiunile noastre ne prezintă rugăciunea trăită împreună ca fiind un aspect semnificativ al identității noastre. Fraternitatea noastră există pentru că pentru că a fost chemată de un Tată, fapt care ne face frați între noi. Această paternitate dă naștere la noi legături, care trec dincolo de legăturile de sânge, de afinități, de simpatii, de apartenențele etnici și geografice. Suntem chemați să pronunțăm  „iată-mă” față de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne cheamă la comuniunea cu El. Al VIII-lea CPO, la propoziția nr. 17, a scos în evidență aceasta în mod irevocabil: „Căutarea unirii cu Dumnezeu este prima muncă a fraților. Timpul de rugăciune fraternă nu este un mod oarecare de a neglija activitățile lucrative și pastorale sau de a evita ostenelile omenești inerente muncii, ci o slujire ce provine din starea noastră de consacrați. Deci nici un frate să se auto-dispenseze de datoria primară a rugăciunii liturgice și a rugăciunii lăuntrice, conștient că, atunci când se roagă, „mijlocește pentru toți oamenii” (Const. 49,1).   Când celebrăm Liturgia Orelor, ne manifestăm atât apartenența noastră la întreaga Biserică, cât și la comuniunea pe care aceasta o generează. Aparținem Poporului lui Dumnezeu, care trăiește și este ținut în viață de acțiunea continuă și fidelă a Duhului Sfânt. Să ne amintim tot timpul de aceste conținuturi ale vieții noastre de credință, capabile să remotiveze și să reînnoiască în rugăciune relația noastră cu Dumnezeu.

 

4. Tradiție și creativitate.

    Rugăciunea fraternă merită să fie pregătită cu toată atenția. Cu toții apreciem dacă la un moment de sărbătoare, o aniversare, o zi de naștere, o onomastică, apar semne care arată bucuria: un cadou, flori, un prânz festiv, un dar pentru cel sărbătorit. De multe ori însă rugăciunea noastră comunitară este marcată de monotonie, de grabă, de parcă scopul at fi acela de a mai trece de o obligație. Deseori tentativele de a introduce o altfel de modalitate celebrativă în recitarea psalmilor sunt mortificate și refuzate. Animația sobră și creativă a rugăciunii favorizează practica rugăciunii comune, de rupe de obișnuință, ne face, poate, mai atenți la participarea la ceea ce facem în acel moment. Pentru ce să nu permitem ca, din când în când, să fie și un spațiu pentru spontaneitatea inspirată de Duhul Sfânt? Datoria de a ne ruga împreună rămâne un element esențial al vieții noastre religioase, însă nu poate fi unica motivație a rugăciunii noastre. Va cer fiecăruia dintre voi, ca și fraternităților din care faceți parte, să vă întrebați: când a fost ultima dată când, la un Capitlu local, ați lăsat spațiu ca să vă confruntați cu privire la rugăciunea fraternității și la celebrarea Euharistiei împreună cu credincioșii care frecventează bisericile noastre?

 

5. Euharistia celebrată în fraternitate.

    Iau la cunoștință cu bucurie că în unele dintre Circumscripțiile Ordinului s-a introdus obiceiul ca o zi din săptămână să fie dedicată fraternității. Frații se întâlnesc împreună în reculegeri lunare, capitule locale, studiu și aprofundare a unor documente, momente de formare permanentă. Este foarte frumos și semnificativ ca în aceste zile frații să celebreze împreună Euharistia. Reuniți în jurul altarului, afirmăm și mărturisim împreună că Isus Cristos este „piatra din capul unghiului” pentru a rămâne împreună ca frați. Euharistia ne amintește că avem nevoie să fim iertați; de a ne ierta unii pe alții; că este un Cuvânt de primit și de trăit; că este o existență de oferit și de dăruit, așa cum și Cel care ne-a dăruit Trupul și Sângele său a făcut-o. Fraților, vă îndemn pe toți, ca cel puțin o dată pe săptămână, să celebrați Euharistia împreună în fraternitățile voastre. Pot da mărturie că credincioșii care frecventează bisericile noastre privesc acest lucru cu admirație și rămân edificați atunci când văd că frații dăruiesc din timpul lor ca să cultive relațiile fraterne și când trăiesc în mod autentic și concret experiența vieții fraterne prin momente de rugăciune deschise tuturor. Constituțiunile noastre ne solicită astfel: „În toate casele noastre să se celebreze în fiecare zi Liturghia fraternității. Dacă aceasta nu este posibil, să se celebreze cât mai des Euharistia cu participarea tuturor fraților” (Const. 48, 2).

 

6. O tăcere plină de prezența Sa.

    Alături de Euharistie, de celebrarea Oficiului divin, rugăciunea fraților a fost alimentată, timp de atâtea veacuri, de rugăciunea mentală, constituită din timpi îndelungați de tăcere. Originile noastre sunt înrădăcinate în viața eremitică și mulți dintre frații noștri s-au remarcat printr-o asiduă viață mistică și  prin scrierea de manuale și tratate cu privire la viața de rugăciune. La nr. 54, 1 din Constituțiuni, citim: „Să păstrăm și să promovăm acel spirit contemplativ care se evidențiază în viața sf. Francisc și a vechilor frați. De aceea, să dedicăm acestuia un spațiu cât mai mare, practicând rugăciunea mentală”. Continuând lectura, la nr. 54, paragraful 4, găsim scris: „Și pentru ca să nu se șubrezească nici când în noi spiritul rugăciunii și al reculegerii, ci să se aprindă în fiecare zi tot mai mult, trebuie să ne dedicăm zilnic acestui exercițiu”. Această afirmație devine și mai explicită și concretă, la nr. 55, 2: „Fiecare frate, oriunde s-ar afla, să găsească în fiecare zi timp suficient pentru rugăciunea mentală, cum ar fi, de exemplu, o oră întreagă”. În multe dintre fraternitățile noastre, orarul prevede ca această oră să fie împărțită în doi timpi, unul dimineața și altul seara. Însă se găsește cine să dezerteze atât de la primul, cât și de la al doilea.

    Trebuie să constat cu amărăciune că rugăciunea mentală a scăzut în importanță și este puțin practicată în fraternitățile noastre, pierzându-și astfel semnificația și importanța pe care aceasta o are în raport cu identitatea noastră. A sta împreună, reculeși în tăcere în fața prezenței lui Dumnezeu, la începutul și la sfârșitul zilei, nu numai că ne susține în viața noastră de credință, ci este și un semn grăitor al modului nostru de a fi frați, care poate că trăiesc frământări, osteneli sau divergențe, însă stau acolo împreună, în cor sau în capelele noastre. Rugându-ne în tăcere împreună, mărturisim reciproc că ceea ce ne ține împreună este Domnul. Să cerem Sfântului Duh harul ca, prin rugăciunea noastră, să ne dăruiască o privire interioară îndreptată întotdeauna spre Dumnezeu. Persoana care se roagă, care este capabilă să stea în tăcere, dobândește o privire binevoitoare, milostivă față de toate realitățile care o înconjoară. Al VII-lea CPO afirmă: „Eremul, care pentru primii capucini se situa la marginile localității, nu este un loc în care să nu mai vezi nimic, ci un loc în care se poate avea o priveliște cât mai amplă a realității, o realitate contemplată plecând de la Dumnezeu și de la săraci (1)

 

7. Omul transformat în rugăciune (2)

    Toma din Celano descrie, cu o imagine sugestivă, rugăciunea sf. Francisc: „Nu era atât un om care se ruga, cât el însuși se transformase în rugăciune” (FF 692). Ce ne spune nouă această imagine? Este ceva ce aparține edificatoarei istorii a unui sfânt, sau este capabilă să trezească în noi dorința de a trăi un raport profund și filial cu Dumnezeul cel Viu și Adevărat? Țin să împărtășesc cu voi o afirmație simplă, da în același timp profundă, a unui sfânt călugăr de la Muntele Athos: „Rugăciunea este dăruită aceluia care se roagă!”. Cine se roagă cu umilință și fidelitate își dă seama că „a sta într-un loc retras cu El” nu mai este doar o căutare fundamentată pe propriile eforturi, ci este hrana cea bună a propriei cotidianități. Rugăciunea va fi acea respirație de care vorbesc Constituțiunile noastre la începutul capitolului al trei-lea: „Rugăciunea către Dumnezeu este precum respirația iubirii, se naște din adierea Sfântului Duh, de aceea omul interior se pune în ascultarea vocii lui Dumnezeu, care vorbește inimii” (45, 1). Această respirație a iubirii devine din ce în ce mai pură și autentică, dacă este susținută de fidelitatea cotidiană. Îmi amintesc că am citit o carte a unui tânăr rabin, care povestea că în fiecare zi stătea în tăcere o oră în fața lui Dumnezeu. Cu timpul, și-a dat seama că nu se putea lipsi de ea, tăcerea rugătoare nu mai era o osteneală, ci devenise un moment spre care rabinul năzuia.

 

8. Cuvântul lui Dumnezeu.

 De la Sfântul Francisc ni s-au transmis multe scrieri, mai ales „Oficiul Patimii Domnului” (3). În toate aceste scrieri, dar mai ales în aceasta din urmă, ne dăm seama de profunda cunoaștere pe care Sfântul o avea cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Îl citise, meditase, „îl mestecase”, îl transformase în ceva propriu, astfel încât îl putea cita când voia, să recurgă la acest Cuvânt în fiecare clipă. Iar acest fapt este o invitație puternică pentru fiecare dintre noi, atât ca singuri frați, cât și ca fraternitate, ca să practicăm lectio divina. Acolo unde s-a introdus în fraternitate un timp de ascultare și de confruntare a Cuvântului lui Dumnezeu, se observă cum a devenit mai ușor să se discute teme spirituale, despre ce alimentează viața spirituală a fiecăruia dintre noi.

 

9. Dumnezeu este fiecare nouă zi.

    Să o mărturisim: de la rugăciune așteptăm întotdeauna un rezultat sensibil, pe care să-l percepem imediat. Iar aceasta este o dorință sfântă, proprie credinciosului care râvnește să perceapă apropierea lui Dumnezeu de el. Însă trec zile, luni, ani în care nu se întâmplă nimic, sta așezat în cor și te întrebi: „Ce fac eu aici?” și îți răspunzi: „mai bine merg să fac altceva, merg să citesc o carte, să continui să-mi pregătesc predica”. Trăim într-o societate a emoțiilor, este adevărat, iar ceea ce ne emoționează este considerat a fi foarte semnificativ! Și în viața de rugăciune, după ce am trăit experiențe puternice, în care am perceput clar frumusețea faptului de a sta împreună cu Domnul, se naște în noi dorința ca această percepție să dureze veșnic. Însă nu este așa. Cred că această situație poate să aparțină acelui „fără nimic propriu” care ne face liberi față de tot ce a fost și care ne deschide continuu față de noutatea lui Dumnezeu. Cineva a afirmat că Dumnezeu este fiecare nouă zi. Suntem chemați să ne lăsăm plăsmuiți de către Duhul Sfânt, care ne predispune la o întâlnire întotdeauna nouă cu El; și în această noutate este loc și pentru ariditatea și oboseala în a ne ruga. Frate preaiubit, în zilele în care, în timp ce te rogi, gândurile zboară aiurea, când mintea și inima scormonesc amintiri sau planifică ce va trebui să faci peste câteva ore, nu fugi; rămâi acolo cu trupul tău, lasă-te cuprins de brațele „surioarei fidelitate”, rămâi așa cum poți în fața Domnului tău. Dacă întârziem în a face comparații cu experiențe de lumină și de mângâiere din trecut, nu putem să ne bucurăm de noutatea zilei de azi și de fidelitatea în a sta cu Dumnezeu când El, care este noutatea ascunsă, însă foarte educativă. Rugăciunea devine profundă atunci când crește libertatea interioară. Nu mai suntem determinați de rezultatul sau de colaborarea sentimentelor noastre, însă suntem liberi să-l primim ceea ce Dumnezeu pregătește pentru noi. Suntem chemați să înaintăm în larg; să nu ne fie frică să ne măsurăm cu apele adânci și cu întunericul nopții, sau să trăim aceeași experiență a lui Petru, căruia, în timp ce, copleșit de oboseală și de frică, în timp ce apele îl înghițeau, nu i-a mai rămas altceva  decât să urle: „Doamne, salvează-mă!”. Este mișcător să ne gândim la mâna puternică a lui Isus, care îl înșfacă și îl repune în comuniune cu El. A sta împreună cu Isus în rugăciune este o frumoasă și sfântă aventură, plină de pasiune și curaj. Ar fi cu adevărat un păcat să ne lipsim de o asemenea cale. Frate, în cazul în care ai întrerupt această cale, reia-o cu încredere! Îți cer, de asemenea, să citești aceste rânduri nu ca pe un pios îndemn, pentru că trebuie să știi că Ministrul tău general nu are alte instrumente la dispoziție, decât să te solicite, să te invite, să te roage; restul este încredințat libertății tale, capacității tale de a iubi. Fii conștient de un singur lucru, atunci când îți cer: „Frate, stai cu Dumnezeu în rugăciune”; îți vreau cu adevărat binele, ca și acelora care sunt în aceeași situație.

 

10. Claustrul (*)

    Vreau să vă atrag atenția și asupra unui aspect arhitectonic ce caracterizează cea mai mare parte a conventelor capucine tradiționale: claustrul. În lumea monastică el reprezintă universul fizic și spiritual al monahului; este locul de întâlnire cu Dumnezeul Creator și Mântuitor, însă și locul tăcerii ca dispoziție și condiție indispensabilă a dialogului cu Dumnezeu. Cred că am vizitat cu toții vreo abație, cu un claustru maiestuos, cu coloanele sale, cu frescele sale, cu straturile cultivate cu flori, cu fântâna sa din centru. Noi, Capucinii, chiar dacă nu suntem monahi, am menținut claustrul în centrul conventului, însă l-am redus la esențial. Lipsesc elementele decorative, iar în centru este, normal, fântâna. Acest spațiu pătrat gol nu reprezintă, oare, într-o manieră simplă și puternică, acel spațiu pe care fiecare dintre noi este chemat să-l creeze în sufletul său pentru Dumnezeu? Iar prezența fântânii ne amintește de afirmația lui Isus: „Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (In. 4,14). Astăzi, casele noastre sunt construite după alte criterii arhitectonice; este un lucru de înțeles, însă nu ar trebui nicicând să lipsească acele semne care ne aduc aminte tot ceea ce vrem să trăim ca persoane consacrate (4).

 

11. Mantaua Sfântului Francisc.

    Toma din Celano ne povestește că sf. Francisc căuta întotdeauna un loc retras, unde putea să se unească nu doar cu spiritul, ci și cu tot trupul cu Dumnezeu. Doar că aceasta nu era întotdeauna posibil, și atunci, pentru a nu rămâne fără o chilie, își făceau una, mică de tot, cu mantaua sa. Iar, dacă îi lipsea și aceasta, își acoperea chipul cu mâneca, pentru a nu dezvălui  „mana ascunsă” (5). Este important ca, atunci când ne rugăm, fiecare să-și găsească locul și timpul potrivit, însă și poziția fizică care îl ajută cel mai bine să intre într-un climat de tăcere și reculegere. Este necesar să învățăm să alternăm timpul personal cu cel comunitar de tăcere dedicat rugăciunii mentale. Îmi vine în minte ceea ce fac confrații mei din conventul din Rapperswil, Elveția, seara, la ora Completoriului: se adună în cerc, în jurul unei lumânări, împreună cu persoanele care doresc să se roage împreună cu ei, pentru a încheia ziua într-un îndelungat timp de tăcere. În astfel de momente, gesturile spun mai mult decât cuvintele. Vizitându-i pe confrații din Franța în luna februarie anul acesta, am apreciat mult faptul că aceștia au reintrodus în fiecare fraternitate obiceiul de a începe ziua cu o oră de tăcere, trăită împreună în cor, sau în locul destinat rugăciunii.

 

12. Oameni ai lui Dumnezeu.

    Cine te-a învățat să te rogi?”. Vorbind despre mine, îmi amintesc că seara, îngenunchiat lângă pat, mama m-a învățat să mă rog, în timp ce tata mă ducea cu el la biserică, iar amintirea cea mai vie cu el este atunci când am trăit anumite momente fascinante ale Liturghiei din Săptămâna Sfântă: nu înțelegeam nimic, totuși eram profund impresionat de ceea ce se întâmpla pe altar și de cântecele celor prezenți. Nu știu dacă în familiile creștine se continuă a-i învăța pe cei mici să se roage încă de la cea mai fragedă vârstă, cred totuși că azi sunt mulți  creștini care nu știu să se roage, pentru că nimeni nu i-a învățat aceasta. Dacă mă gândesc la marele bine pe care l-a făcut confratele nostru, Ignacio Larrañaga (5), învățând  să se roage în mod sistematic și ordonat atâtea persoane, înțeleg că există o mare dorință de a se ruga, de a se relaționa cu Dumnezeu, deci există și dorința de a avea persoane care pot să introducă și să însoțească în rugăciune. Sunt convins că și nouă ni se cere aceasta. Multe persoane ne cer să fim „oameni ai lui Dumnezeu” mai înainte ca să fim specialiști în diverse discipline umane și teologice. Fraternitățile noastre trebuie să devină adevărate școli de rugăciune. Este important să împărtășim rugăciunea noastră cu poporul. Pastorația noastră trebuie să devină o călăuză pentru persoanele care caută calea spre contemplație. Suntem chemați să devenim oameni ai lui Dumnezeu, așa cum au fost sfinții noștri, care au întrupat în ei Fericirile din predica de pe Munte și erau asidui în practicarea carității. Însă ceea ce iese în evidență, ca o constantă de neconfundat a existenței lor, este relația trăită cu Domnul în rugăciune. Vă asigur că la școala Sfinților este întotdeauna deschisă și îmi doresc ca ea să aibă întotdeauna elevi plin de pasiune.

 

13. Îți doresc să te rogi cu fidelitate.

     Fraților preaiubiți, închei aici. Înmânez această scrisoare fiecăruia dintre voi și tuturor fraternităților Ordinului nostru. Confruntați-vă ce seninătate și în spiritul adevărului: premiul pus în joc este prețios, este relația noastră cu Acela care ne iubește și se milostivește de noi.  Voi fi și mai direct: frate, este o problemă de fidelitate. Adu trupul tău, persoana ta, sentimentele tale, în fața lui Dumnezeu în fiecare zi și fii sigur că prin acel „iată-mă”, uneori puțin obosit sau adormit, El va duce la bun sfârșit opera pe care a început-o în tine. Să lăsăm la o parte discuțiile privind rugăciunea, să o trăim și să o practicăm! Sper din tot sufletul ca această scrisoare a mea să vă ajute; discutați împreună, fără a vă folosi de ea pentru a arăta cu degetul unii către alții. Fiecăruia dintre voi, fraților, vă doresc harul unei rugăciuni din ce în ce mai profundă, iar eu, așa cum pot, mă voi ruga pentru aceasta, însă și voi continuați să vă rugați pentru mine! 

   Îndrăznesc să mă rog pentru ca în inima voastră de consacrați să puteți simți și spune, împreună cu Francisc: „Tu ești, din belșug,  toată bogăția noastră: Tu ești dulceața noastră” (FF 2619).   

  Tuturor, salutul meu fratern!  

  

 4 octombrie 2016 

Solemnitatea Seraficului nostru Părinte Francisc   

 Fr. Mauro Jöhri, 

Ministru General OFMCap

 _____________

(1) Nr. 57

(2) În legătură cu felul în care se ruga sf. Francisc, îmi face plăcere să semnalez cartea confratelui nostru, Raffaele Ruffo, „Nu vreau să fiu hoț” Francisc din Assisi și restituirea bunurilor; Bologna, EDB 2015.

(3) Cfr. FF 280-303

(*) CLAÚSTRU s. n. 1. curte interioară a unei mănăstiri, mărginită pe toate laturile de un portic acoperit, loc de plimbare, repaus și meditație (DEX  online.ro).

(4) Cu privire la alegerile capucinilor  în materie arhitectonică și semnificația acestora, cfr. Giovanni Pozzi, Smerita sobrietate. Identitatea capucină și simbolurile sale. Bologna, 2015, 13-26.

(5) Citez, ca un exemplu, aici: Arată-mi chipul tău. Către o intimitate cu Dumnezeu. Ed. San Paolo, Roma 2015. Această carte arată, mai ales, calea sa de rugăciune, în timp ce Întâlnire – Manual de rugăciune, EMP 1994, este un adevărat manual de rugăciune.

 
   
Traducere de Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap   
   
***  
 

ORDINUL FRAŢILOR MINORI CAPUCINI - CUSTODIA "FERICITUL IEREMIA"
Adresa: B-dul Belvedere 7, cod 601091, mun. Oneşti, jud. Bacău
Telefon 0234 32 11 00 | Fax 0234 31 50 39