Milostivirea față de noi înșine

   

Chipul milostivirii are mai multe fațete în viața noastră, de aceea papa Francisc ne propune adevăratul chip al milostivirii, care este Isus Cristos, chipul milostivirii Tatălui ceresc, al lui Dumnezeu.

   Dacă milostivirea este chipul lui Dumnezeu, iar noi am fost creați după chipul său, teoretic rezultă că milostivirea ar trebui să fie și chipul nostru. Însă oare chiar așa stau lucrurile?

   Cum trăim noi milostivirea, care este ponderea ei în viața noastră, în „normalitatea” noastră?

   A fi milostiv, este (din punct de vedere uman) un sentiment, o trăire care cuprinde în sine compasiunea, înțelegerea, iertarea, răbdarea, ajutorarea celui aflat în nevoie, înduioșarea, bunătatea, stăruința, iubirea, etc.

   Ce face necesară milostivirea în viața noastră de zi cu zi? În familie, la locul de muncă, în societate?

Diversitatea persoanelor, diferențele de opinii, prioritățile fiecăruia, dar și lipsa de înțelegere față de prioritățile celuilalt sau de prioritățile comune, lipsa unui dialog real în căutarea unei soluții comune, neînțelegerea, limitele umane, obtuzitatea, disprețul, calomnia…

   Lista ar putea continua la nesfârșit.

   Dacă compasiunea, înțelegerea, iertarea, răbdarea, ajutorarea celui aflat în nevoie, înduioșarea, bunătatea, stăruința, sunt sentimente, trăiri care dau un chip concret  milostivirii, acestea trebuie exprimate prin cuvinte și concretizate prin fapte.

    Care sunt cuvintele care exprimă starea noastră de fapt, care este raportul nostru real cu milostivirea? Deschiderea noastră? Sau, poate obtuzitatea, închiderea noastră?

 Și care sunt faptele concrete, într-un sens sau în altul?

 Poate că dintre toate cuvintele care pot da concretețe stării, sentimentului de milostivire, cel mai potrivit este iertarea.

   Iartă-mă, am greșit, scuză-mă, fie-ți milă, etc.

   De câte ori le mai folosim în viața noastră?

   Una dintre fericirile proclamate de Isus în predica de pe munte sună așa: „Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt. 5, 7). 

   Milostivirea, cu alte cuvinte, este expresia concretă a iubirii lui Dumnezeu față de noi, iar cei care o practică sunt fericiți, așa ca fericitul Ieremia, care a trăit-o în totalitate.

   „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndur㔠(1 Cor. 13, 4-7).

   Însă analizând viața de zi cu zi, a noastră, ca persoane, ca și viața societății, se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

   Obosim din ce în ce mai mult să iertăm.

   Obosim ca persoane, obosim ca societate.

   Ajunge să ne uităm jumătate de oră la televizor sau și intrăm pe internet, ca să ne dăm seama de această realitate.

   „Atunci, Petru s-a apropiat și i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?” (Mt. 18, 21).

   Petru, când l-a întrebat pe Isus despre iertare, era însuflețit de cele mai bune intenții. La evrei, dacă cineva își cerea iertare în mod corespunzător, adică în fața a doi martori, trebuia să fie iertat, se considera iertat pentru aceeași vină, dar nu mai mult de trei ori, căci după a treia oară era considerat irecuperabil, deci trebuia izolat de comunitate. Petru face un salt calitativ, dublează, ba mai pune și de la el, poate că Isus își va da seama cât de interesat este el de subiect și cât de mult este dispus el să ierte…

   Isus i-a spus: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte” (Mt. 18, 22).

   Atunci când noi avem nevoie de iertarea altora, de înțelegerea lor, călcăm pe mândria noastră, renunțăm (cel puțin temporar) la orgoliul nostru și ne cerem iertare, pretindem iertare, însă lucrurile se schimbă radical atunci când trebuie să fim noi aceia care trebuie să-i iertăm pe alții.

   Punem condiții.

   Cerem coerență altora.

   „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește

   Pretindem un fel de răsplată pentru milostivirea noastră.

   De parcă am fi un fel de stăpâni ai milostivirii, nu simple instrumente ale milostivirii divine.

   Obosim, cum am spus, să iertăm, să concretizăm milostivirea.

   „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”…

   Precum, adică la fel, în aceeași măsură…

   Milostivirea și instrumentele ei concrete, faptele de milostenie trupească sau sufletească, nu este asemenea cu o taxă care trebuie plătită pentru a pune bine cu Dumnezeu, ci reprezintă o eliberare de noi înșine, de propriile temeri, ne ajută să ne întâlnim aproapele (kenosis=golirea de sine) și nu reprezintă un subiect rezervat doar Jubileului sau Postului Mare, ci o schimbare a percepției privind milostivirea, o lărgire a orizontului nostru de viață.

   În viața  sf. Francisc din Assisi, motivul declanșator al schimbării, scos în evidență de către toate mărturiile contemporane lui, a fost tocmai descoperirea milostivirii lui Dumnezeu față de el însuși, care apoi l-a condus la deschiderea sa față de cei care aveau nevoie de milostivire concretă, reală, tangibilă. 

      În Testamentul său, unde Francisc își recitește întreaga sa viață, el recunoaște și confirmă originea, punctul de plecare al itinerariului său spiritual: „pe când trăiam în păcate, mi se părea ca ceva foarte amar vederea leproșilor, însă  Domnul m-a condus printre ei și eu am fost milostiv cu ei”. Cu alte cuvinte, Francisc este pus în fața unei realități de care se putea doar fugi, sta deoparte, pentru c㠄trăia în păcate”, o realitate care, văzută cu ochii credinței, ai milostivirii, se transformă în ceva ce poate fi privit, primit, îmbrățișat, îngrijit. Acea persoană rănită, abandonată, îndepărtată social, a devenit pentru Francisc Semnul. De la acea întâlnire, sfântul Francisc simte în sine, în sufletul său, nevoia de a schimba calea, de a se schimba radical, de a o rupe cu trecutul, de a începe o viață nouă, fondată pe  Evanghelie, centrată în Cristos, cel concret, real, de lângă noi: „tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt. 25, 40).  Este acea metanoia despre care aminteam cu altă ocazie. De aici începe adevăratul său pelerinaj printre realitățile dureroase  ale milostivirii în viața proprie. Doar din poziția celui care simte nevoia de milostivire se învață cum poți fi milostiv.

 În Scrisoarea către un ministru, adică către un responsabil din cadrul Ordinului său, care  voia să-și abandoneze responsabilitatea din cauza problemelor cu care se confrunta zilnic, Francisc îl invită pe acesta să accepte așa cum este acea realitate ce-l împiedica să aibă un raport personal liniștit cu Dumnezeu, pentru că: „acele lucruri care te împiedică să-l iubești pe Domnul Dumnezeu, ca și orice persoană care îți este de obstacol, atât dintre frați cât și altcineva, chiar dacă te-ar acoperi de vânătăi, să fie pentru tine asemenea unui har”. Adică, vrea să spună Francisc, raportul nostru personal cu Dumnezeu, trece dincolo, este parte integrantă a dramei raporturilor cotidiene cu semenii noștri, nu înseamnă izolare, ruptură de realitatea de zi cu zi. Îl ascultăm pe Dumnezeu atunci când acceptăm riscul impactului cotidian cu realitatea. Acesta este momentul în care Misterul se amestecă cu libertatea noastră.

   În aceeași Scrisoare către un ministru, el recomanda acestuia ca „să nu fie vreun frate pe lume care să fi păcătuit pe cât de mult este posibil ca cineva să păcătuiască și care, după ce s-a uitat în ochii tăi, să plece fără iertarea ta”.

   Dificil, nu-i așa?

   De aceea, este nevoie să mergem din nou la școala lui Isus, chipul milostivirii Tatălui.

   Avem nevoie de kenosis și de metanoia.

   De a ne goli de noi înșine și de a ne schimba mentalitatea. De a ne lăsa umpluți de adevărata milostivire.

   Tocmai de aceea este bine ca prima faptă de milostivire să ne-o facem nouă înșine, să ne facem un examen serios de conștiință, să ne cerem iertare  lui Dumnezeu și aproapelui și să încetăm pentru început la a ne da cu părerea, despre unul, despre altul…

 Adică trebuie să învățăm la școala lui Isus să fim milostivi mai întâi față de noi înșine, pentru a putea, după aceea, să fim milostivi față de ceilalți.

Să fim milostivi față de noi și să încetăm la a judeca, eticheta, instrumentaliza…

   Să încetăm de a mai vorbi de rău pe fratele, pe sora noastră. Pe aproapele, pe semenul nostru.

   Dacă facem o analiză a discuțiilor noastre obișnuite, vom vedea că sunt, aproape în totalitate, bârfă. Și astfel este greu, foarte greu ca de la simple cuvinte să trecem la fapte, pentru a avea roade.

Bârfa poate fi definită în multe feluri. Pentru a evita confuziile, prin bârfă înțeleg acea atitudine pe care o adoptăm în discuțiile noastre și prin care ne erijăm în deținători ai adevărului suprem, doar noi avem dreptate, ceilalți nu știu nimic, este bârfă atunci când etichetăm o persoană, când nu-i ascultăm motivațiile, când o neglijăm, când răscolim prin viața sa, scoțând la iveală aspecte neplăcute, etc.

   Bârfă, vorbire de rău, critică, cleveteală, calomnie, defăimare o putem numi oricum, însă tot o atitudine condamnabilă este, tot un păcat grav, făcut în dauna aproapelui.

   Se pare că este cel mai răspândit păcat, este boala timpului nostru.

   Roadele bârfei sunt:

- desacralizarea omului, chip și asemănare a lui Dumnezeu;

- transformarea acestuia într-un simplu instrument folosit în reglare de conturi dintre cei care îi pot manipula pe alții prin ideologii, false religii, programe care nu au la bază Revelația divină;

- certuri în familie;

- separări și divorțuri;

- neglijarea copiilor și/sau transformarea acestora în instrumente de răzbunare între părinți;

- conflicte la locul de muncă și conflicte între persoane;

- ură și conflicte sociale și rasiale;

- conflicte între popoare, națiuni, rase.

     Pornind de la un simplu cuvânt, spus la mânie, supărare, se ajunge în familie la certuri ce se răsfrâng în viața de zi cu zi, în viața copiilor, la locul de muncă, în societate. Cineva, care este mai slab, nu poate răspunde cu aceeași monedă celui cu care se află în dispută, deoarece acela se află într-o poziție de putere privilegiată, însă se va descărca cu siguranță asupra unuia mai slab ca el, inferior pe scara socială a puterii.

   Tot astfel și în raporturile dintre state. Statele mai puternice  pun pumnul în gură statelor mai mici și mai slabe, pentru a-și putea menține privilegiile ce decurg din dictarea politicii de guvernare  a omenirii.

   Un cuvânt spus la mânie poate genera reacții în lanț pe care nu le mai putem controla, chiar să vrem…

   Însă de obicei nu prea vrem.

   Un gest de împilare față de aproapele poate declanșa violențe de nestăpânit…

   O nedreptate generează sigur un lanț de nedreptăți…

   De multe ori nici nu mai e nevoie de un cuvânt, ajunge doar o privire de dispreț…

   „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”(In. 1,1). Un Cuvânt dătător de viață, un Cuvânt creator.

   Apoi au fost cuvintele oamenilor…

   Cuvinte generatoare de neîncredere, de fățărnicie, cuvinte acuzatoare…

   „Am auzit glasul tău în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, și m-am ascuns (…)   Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”…(Gen.3, 10. 12).

Atunci Dumnezeu l-a întrebat pe Cain: unde este fratele tău? Acela a răspuns: nu știu. Sunt eu oare paznicul fratelui meu?” (Gen. 4, 9).

   De atunci, din zorii omenirii și până azi, tot așa.

   Scuze și acuze.

   Bârfa, cu toate anexele ei, ca mod de viață.

   Delațiunea, ca mijloc de trai.

   O găsim în familie, pe stradă, la piață, prin magazine, la locul de muncă.

   Chiar și prin sacristii și mănăstiri.

   Peste tot.

   Tocmai de aceea aș propune o rugăciune a inimii: Pune, Doamne, frâu gurii mele…

   La care aș mai adăuga: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh statornic înnoiește înlăuntrul meu” (Ps. 51,12).

   Golirea de sine, pentru a lăsa spațiu Cuvântului adevărat.

   Părăsirea vechilor căi, a vechilor obiceiuri.

   A ne lăsa conduși pe cale, ca  niște copii, de către Acela care este Calea, Adevărul și Viața.

   Cu adevărat, nu doar la nivel declarativ.

   Asta ar însemna a fi milostivi față de noi înșine.

   Doar așa putem fi milostivi față de alții.

   Doar așa ne putem bucura, putem beneficia de roadele milostivirii.

   Întruparea Chipului lui Dumnezeu în viața noastră este rodul milostivirii Tatălui ceresc față de omenire, însă este și rodul dispoziției noastre de a-l primi în viața noastră, în inima noastră, prin acel mijloc caracteristic fiilor și fiicelor sf. Francisc, care este minoritatea, formă concretă a golirii de sine.

   Curățenia pe care o facem în sufletul nostru, dacă nu este făcută pentru a-l primi pe Isus să se nască în noi, este inutilă, pentru că: „Duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă, dar nu o găsește. Atunci își spune: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieșit». Venind, o găsește nelocuită, măturată și pusă în ordine. Atunci merge și aduce cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiesc acolo; iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi” (Mt. 12, 43-45; cfr. și Lc. 11, 24-26), după cum ne avertizează și sf. Francisc în prima Regulă (FF 59). Sf. Francisc vrea să ne spună și el că nu ajunge doar să ne dorim venirea lui Isus în noi, întruparea sa, nu ajunge doar curățenia, ci este nevoie de fapte concrete pentru ca viața noastră să se schimbe în bine, pentru ca să devenim și noi ceea ce ne cere papa Francisc: o multitudine de misionari, de vestitori, de apostoli ai milostivirii divine. Chipuri concrete ale milostivirii divine în lumea de azi.

  Deci, trebuie să ne schimbăm noi înșine mai întâi, iar schimbarea noastră îi va schimba și pe cei din jur. Nu când vrem noi, ci atunci când ea va îi convinge pe cei din jur, așa cum s-a întâmplat cu sf. Francisc, cu fericitul Ieremia.

   Odată, fr. Masseo, unul dintre primii confrați ai sfântului, l-a întrebat, cu o oarecare invidie în glas: „Pentru ce toată lumea te urmează, pentru ce toți vor să te vadă, să te asculte, să te urmeze? Tu nu ești nici frumos, nu ești nici învățat, nu ești nici nobil, deci de ce toți vor să te urmeze?

   Pentru c㠖 i-a răspuns Francisc -  Dumnezeu nu a găsit pe nimeni printre cei păcătoși care să fie mai nedemn, mai neajutorat și mai păcătos decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a spulbera îngâmfarea,  măreția, puterea, frumusețea și înțelepciunea acestei lumi, pentru ca astfel să fie cunoscut că orice virtute și orice bine de la el vine, nu de la o creatură oarecare și că nici o persoană să se poată mândri în fața lui”.

   Pentru aceasta este necesar să facem și noi ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi: să devenim oameni, după cum îi îndemna pe credincioșii săi sfântul episcop Atanasie al Alexandriei, în sec. IV.

   Să redevenim cu adevărat oameni, să ne privim în ochi și să vedem iertarea, milostivirea, dorința de a ne ajuta între noi în dificultățile vieții, să putem să ne îmbrățișăm între noi fără a ne pune întrebări ce pot pune la îndoială onestitatea intențiilor celui pe care îl avem în față, sau onestitatea

 noastră chiar (de câte ori nu am instrumentalizat astfel  o relație cu cineva!).

   Fie doar pentru acest simplu țel, de a redeveni om autentic, așa cum ne-a creat Dumnezeu, merită să trăim cum trebuie acest An al Milostivirii.

   Un mare scriitor român, Marin Preda, afirma, într-o perioadă în care existau motive serioase pentru a face această afirmație, că merită: „să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuți ideea de om, chiar dacă alții o calcă în picioare”.

 
   
Fr. Petre-Marian Ianoș   
   
***  
 

ORDINUL FRAȚILOR MINORI CAPUCINI - CUSTODIA "FERICITUL IEREMIA"
Adresa: B-dul Belvedere 7, cod 601091, mun. Onești, jud. Bacău
Telefon 0234 32 11 00 | Fax 0234 31 50 39