Cuvintele milostivirii
Mic îndreptar spiritual pentru Anul Milostivirii

   
1. Câteva precizări cu privire la Anul Sfânt  
   
Anul Sfânt, așa cum a fost trăit el de-a lungul istoriei, începând cu 1300, când a fost promulgat primul Jubileu de către papa Bonifaciu al VIII-lea, reia o antică tradiție, conform căreia „anul centenar” trebuia să fie un an de iertare universală, tradiție cu vechi rădăcini în Vechiul Testament (Levitic). S-a stabilit atunci, în acea îndepărtată zi de 22 februarie 1300, că toți aceia care în acel an, și în toți ceilalți viitori ani centenari, vor vizita mormintele apostolilor Petru și Paul, vor fi beneficiarii Indulgenței plenare, „marea iertare”, după cum o numesc cronicarii timpului.  
   
De-a lungul timpului, distanța dintre anii jubiliari s-a redus la cinzeci de ani, apoi  la douăzeci și cinci, (Paul al II-lea, în 1470), tocmai pentru a da posibilitatea fiecărei generații de a putea beneficia de un „an sfânt” și de beneficiile sale spirituale. Atât el cât și succesorul său, Sixt al IV-lea, care a proclamat anul jubiliar din 1475, au decis ca acesta trebuie să înceapă și să se sfârșească în ajunul Crăciunului.  
   
În afară de Anii jubiliari obișnuiți, de-a lungul istoriei au mai fost celebrați și așa numitele „jubilee extraordinare”. În secolul trecut au fost celebrate două: cel din 1933, când s-a celebrat, din voința papei Pius al XI-lea al 19-lea centenar al morții lui Cristos, sau cel din 1983, când, din voința sfântului papă Ioan Paul al II-lea, s-a celebrat 1950 de la moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos.  
   

Deci acest „An Sfânt al Milostivirii”, voit și proclamat de către actualul papă Francisc, se înscrie în seria „jubileelor extraordinare”, următorul jubileu obișnuit urmând să se țină în 2025.

 
   
Condițiile pentru a beneficia de „marea iertare” au evoluat și ele, până la a ajunge la cele actuale. Printre condițiile primului Jubileu, cel proclamat de papa Bonifaciu al VIII-lea găsim: „cei care vor vizita în acel an și în oricare viitor al o sutălea an, bazilicile și mormintele sfinților apostoli Petru și Paul timp de treizeci de zile, dacă sunt din Roma, sau cincisprezece zile dacă sunt străini” și  cuprindea mai multe aspecte: indulgența (după modelul celei acordate cruciaților), pelerinajul la sanctuarele cele mai venerate ale creștinătății, mai ales la mormintele sfinților apostoli Petru și Paul, dar și sf. Mihail Arhanghelul, Sf. Nicolae sau sf. Iacob) apoi celebrarea aniversară liturgică. De notat că nu erau noutăți, cam același lucru îl găsim și în viața sf. Francisc, cu aproape o sută de ani înainte (pelerinajul său din tinerețe la mormintele apostolilor, sau cererea adresată papei Honoriu al III-lea de a „mântui suflete” prin proclamarea indulgenței plenare  de la Porțiuncula, care pare să stea la baza acestui tip de indulgență).  
   
După excesele generate de indulgențele tarifate din anii Renașterii care, pe lângă alte cauze, au generat mișcările reformiste protestante, în urma reformelor propuse de Conciliul din Trento și transpuse mai apoi în practică de-a lungul veacurilor până azi, anii  jubiliari asumă  un caracter tot mai spiritual și penitențial, eliminându-se treptat aspectele materiale și mondene din structura acestora, pelerinajele extinzându-se și la alte sanctuare naționale sau zonale, cărora li s-au acordat diverse privilegii pontificale (porți sfinte, indulgențe jubiliare, etc.), sau alte biserici stabilite de episcopii locului.  
   
Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 1478, specifică că: „Indulgența se obține prin Biserică; în virtutea puterii de a lega și a dezlega acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creștin și îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ștergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creștin, ci și să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăință și de iubire”.  
   
„Jubileul, - scria în urmă cu 15 ani, cu ocazia Marelui Jubileu din 2000, un mare teolog contemporan, mons. Bruno Forte, - poate fi o mare ocazie pentru cateheză, pentru formarea conștiințelor, pentru ca și legătura cu locurile (pelerinajele) să fie trăită mai ales în semnificația sa spirituală. Nu este important atât pelerinajul la Roma sau la Ierusalim, cât pelerinajul inimii la Dumnezeu, Stăpânul Istoriei, și la Isus Cristos, Mântuitorul Omului”.  
   
2. Misericordiae Vultus, Chipul Milostivirii  
   
Chipul milostivirii are mai multe fațete în viața noastră, de aceea papa Francisc ne propune adevăratul chip al milostivirii, care este Isus Cristos, chipul milostivirii Tatălui ceresc, al lui Dumnezeu.  
   
Vor fi multe cateheze și predici pe această temă de-a lungul acestui An Sfânt, eu vreau să mă opresc asupra altor aspecte ale milostivirii, așa cum le vedem noi oamenii, în viața de zi cu zi, cum le trăim în „normalitatea” noastră.  
   
A fi milostiv, este (din punct de vedere uman) un sentiment, o trăire care cuprinde în sine compasiunea, înțelegerea, iertarea, răbdarea, ajutorarea celui aflat în nevoie, înduioșarea, bunătatea, stăruința, etc.  
   

Ce face necesară milostivirea în viața noastră de zi cu zi? În familie, la locul de muncă, în societate?

 
   

Diversitatea persoanelor, diferențele de opinii,  prioritățile fiecăruia, dar și lipsa de înțelegere față de prioritățile celuilalt sau de prioritățile comune, lipsa unui dialog real în căutarea unei soluții comune, neînțelegerea, limitele umane, obtuzitatea, disprețul, calomnia…

 
   
Lista ar putea continua la nesfârșit. Milostivirea nu este ceva teoretic,  sau ceva ce se poate pune în practică (doar) verbal, la nivel de declarații, ea presupune  participarea a (cel puțin) două persoane (grupuri), unul care acordă (dăruiește, deci milostivirea este gratuită!) și altul care o primește, care beneficiază de milostivirea celuilalt.  
   
De asemenea, Milostivirea nu este ceva temporar, trecător, nu ar trebui să fie facultativă, opțională, pentru că este un har divin, o virtute care se câștigă în timp prin exercițiu, asceză, dar mai ales prin Iubire.  
   
„Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndur㔠(1 Cor. 13, 4-7).  
   

Un alt aspect (benefic!) al Milostivirii este că aceasta nu funcționează doar într-un singur sens, cineva doar dăruiește, altcineva beneficiază de milostivirea primului, ci rolurile se pot schimba, mâine mi se dăruiește și mie ceea ce eu am dăruit azi altora.

 
   
„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt. 5, 7).  

Și atunci, ne întrebăm pentru ce atâta nedreptate, războaie, foamete, răutate pe lume?

 
Unde greșim, individual, colectiv?  
De unde atitudinea noastră moralizatoare, totdeauna la adresa altora, niciodată la adresa noastră?  

Atitudinea noastră de deținători ai adevărului? Doar soluția personală a fiecăruia este cea mai bună, ceilalți nu știu nimic, au interese personale, cine știe ce urmăresc, altfel nu s-ar îmbulzi așa la ciolan…

 
   
„Am spus eu, dar nu vrei să înțelegi… să știi că nu te mai ajut, nu vrei să mă asculți… orz stricat pe gâște… brânză bună în burduf de câine… ia te uită la ăla, nu avea după ce bea apă și acum…  

Toate acestea, le gândim și le spunem cu cele mai bune intenții, bineînțeles…

 

„Atunci, Petru s-a apropiat și i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De șapte ori?” (Mt. 18, 21).

 
   
Petru, când l-a întrebat pe Isus despre iertare, era și el însuflețit de cele mai bune intenții. La evrei, dacă cineva își cerea iertare în mod corespunzător, adică în fața a doi martori, trebuia să fie iertat, se considera iertat pentru aceeași vină, dar nu mai mult de trei ori. El face un salt calitativ, dublează, ba mai pune și de la el, poate că Isus își va da seama cât de interesat este el de subiect și cât de mult este dispus el să ierte…  
   
Isus i-a spus: „Nu-ți spun până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori șapte” (Mt. 18, 22).  
Și atunci, unde greșesc eu?  
Ce trebuie să schimb în viața mea, în comportamentul meu?  

Ne recunoaștem, mă recunosc în cele de mai sus?

 
Pentru a mă schimba, de ce am nevoie?  
De milostivire.  

Iar Anul Sfânt al Milostivirii este ocazia potrivită pentru fiecare.

 

Dar mai avem nevoie și de o schimbare de mentalitate.

 
Metanoia, în termeni teologici.  
Și de kenosis.  
De golirea de sine, pentru ca Milostivirea să găsească sălaș.  
   
„Să aveți în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, Și încă moartea pe cruce. Pentru aceasta și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt, Și orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (Fil. 2, 5-11).  
   
Fr. Petre-Marian Ianoș, OFMCap   
   
***  
 

ORDINUL FRAȚILOR MINORI CAPUCINI - CUSTODIA "FERICITUL IEREMIA"
Adresa: B-dul Belvedere 7, cod 601091, mun. Onești, jud. Bacău
Telefon 0234 32 11 00 | Fax 0234 31 50 39